Autor: 
Categoria: 
Aş vrea, în primul rînd, să-i mulţumesc lui Ştefan Borbély pentru complimentul surprinzător pe care mi-l face. Întreg textul afirmă, direct şi indirect, că am reuşit şi reuşesc – cu succes total – să manipulez toate generaţiile de echinoxişti din 2001 încoace. E vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de minţile a peste 50 de autori tineri care, din diferite motive (şi prefer să cred că e vorba mai degrabă de puterea mea de fascinaţie decît de mediocritatea lor), s-au supus şi mi se supun fără crîcnire.
1. Autorul îşi începe textul vorbind de „estomparea impactului public al Echinoxului“ survenită după 2000, cînd, odată cu plecarea domniei sale de la Echinox, revista „a încetat să existe“, datorită, fireşte, propriei mele persoane. Astfel „Echinoxul nu mai e citit de nimeni, cu excepţia redactorilor şi a familiilor acestora, impactul cultural al revistei se află în punctul cel mai de jos al glorioasei sale istorii, nimeni nu mai caută Echinoxul la chioşcurile de ziare şi aproape nimeni nu-i mai comentează în presă faptele pretins războinice“.
E interesant faptul că Ştefan Borbély evită să spună că, în perioada în care domnia sa a condus revista, impactul public al acesteia a fost aproape nul. Lucrul a fost evidenţiat repetat în ultimii ani, inclusiv la aniversarea despre care autorul vorbeşte, şi, printre alţii, chiar de către Eugen Uricaru care, într-un discurs ce există înregistrat, a precizat bucuria sa că, din 2001, revista are din nou atributele perioadei fondatoare pe care a condus-o, printre acestea aflîndu-se şi cel de valoare.
2. Ştefan Borbély vorbeşte despre faptul că „redacţia a suprimat paginile în limba maghiară şi germană“. Dacă pot accepta că paginile germane în revistă, din 2001, sînt foarte puţine (din motive ce se explică prin factori sociologici pe care profesorul Borbély ar trebui să-i cunoască), consider că afirmaţia este o calomnie josnică împotriva redactorilor maghiari de la Echinox din 2001 pînă în prezent şi, în primul rînd, un atac asupra colegului meu, lect. univ. Balázs Imre József, care coordonează aceste pagini din 2004 şi alături de care revista a publicat în 2007 unul dintre cele mai importante numere (şi mai de impact, atenţie) privind literatura maghiară contemporană din tot peisajul cultural românesc de după 1989, conţinînd contribuţii şi traduceri care ar face cinste oricărei publicaţii europene.
3. Ştefan Borbély vorbeşte, în prima parte a textului său, despre faptul că, la aniversarea Echinoxului din decembrie 2008, „cuvîntul cel mai des întîlnit la colocviile informale pe care le-a prilejuit jubileul revistei a fost cel de «stupoare». Cum se face – se întrebau retoric nume însemnate ale literaturii române, oameni cu o operă stabilă, unii dintre ei fiind şi directori sau redactori-şefi de reviste culturale – că actualii membri ai redacţiei Echinoxului nu văd ceea ce toţi ceilalţi recunosc cu amărăciune: că revista nu mai înseamnă nimic în lumea noastră culturală, că glasul ei nu se mai aude, nu mai contează, că stilul de odinioară s-a transformat în zgomot, iar elevaţia, în comilitonism epidermic de interior, grotesc ca orice bătaie reciprocă pe umeri“. De asemenea, cu referire la „numărul aniversar al revistei, ş…ţ toată lumea a spus că nu reprezintă altceva decît emisia caustică a unor pigmei frustraţi“.
Contradicţia internă textului profesorului universitar Borbély e limpede. Domnia sa nu are însă nici măcar privilegiul de a avea sprijinul domnului Eugen Uricaru. Intervenţia la care face referire textul era de fapt un reproş adus de Eugen Uricaru criticilor echinoxişti de după generaţia fondatoare, începînd cu Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian etc., printre ei aflîndu-se, e adevărat, şi critici de după 2001, cum ar fi Ioan Pop-Curşeu, Alex Goldiş sau Bogdan Odăgescu, iar argumentul era că toţi aceştia au făcut prea puţin pentru promovarea scriitorilor echinoxişti în ultimele trei decenii şi jumătate. Oricare dintre cei numiţi aici poate confirma fără probleme acest lucru.
Mă îndoiesc profund că această viziune asupra lucrurilor este împărtăşită de Ion Pop. Am fost singurul care am pomenit, accentuat şi gratulat – în plenul discuţiilor – eforturile considerabile făcute de domnia sa pentru această aniversare. Pe de altă parte, considerarea eforturilor – şi ele considerabile – făcute de actuala redacţie drept „bruiaj discret“ reprezintă mai mult decît mistificare a faptelor. E un atac calomnios făcut de un profesor universitar asupra unor tineri studenţi. Cred că nu mai trebuie să adaug nimic cu privire la acest punct.
5.1. Autorul atacă pe paragrafe întregi, în cea mai importantă şi mai de impact publicaţie culturală din România, un obiect – Echinoxul actual – pe care îl consideră în totalitate „insignifiant“.
Ajunge aici să precizez că greşeala de strategie de care dă dovadă profesorul Borbély e evidenţiată în cursurile din anul I de la Facultatea de Jurnalism: nu acorzi (atîta) atenţie – fie ea şi ca publicitate negativă – unui obiect insignifiant. Teoretic, autorul cunoaşte studii de psihologie şi mentalitate care îi pot arăta cu uşurinţă ce spune de fapt şi în profunzime textul domniei sale.
5.2. Ştefan Borbély reproşează Echinoxului actual faptul că nu şi-a citit tradiţia (lucru pe care nu îl poate demonstra decît combătîndu-i judecăţile şi, în realitate, negîndu-i astfel dreptul la opinie). Postura sa nu e însă dintre cele mai fericite. Autorul dovedeşte că îi lipseşte propria lectură privind obiectul pe care-l atacă (după cum am arătat şi mai sus). Principiile critice ar fi cerut aici o serioasă argumentare pe texte, care să permită o judecată în bloc. Or, dimpotrivă, judecata e clar suspectă în momentul în care aceste deficienţe sînt atît de limpezi.
5.3. Ştefan Borbély reproşează singurului text din Echinox pe care l-a citit (dar pe care îl redă trunchiat unui public care, în mare parte, nu îl cunoaşte, ceea ce e iarăşi relevant) că ar fi trebuit să aibă alte intenţii, în momentul în care pretinde acestui text să fi pomenit cîteva momente esenţiale în istoria Echinoxului. Textul nu dorea totuşi să fie o istorie a „trecutului «de rezistenţă» al revistei“.
Poţi acuza un text că nu face ceea ce îşi propune să facă, dar nu îl poţi acuza că nu face ceea ce ai fi dorit tu să facă. E o lecţie simplă de teorie literară, ce se predă în anul I al Facultăţii de Litere.
5.4. Autorii textului sînt acuzaţi că l-au redactat „cu o cinică premeditare“. Afirmaţia intră sub incidenţa legii şi nu merită nici un alt comentariu.
5.5. Ştefan Borbély discută mai ales un criteriu din textul din Echinox: felul în care fiecare an din istoria revistei e analizat, printre altele, şi din perspectiva „gradului de interes pentru prezent“. Autorul deplînge repetat faptul că unii ani beneficiază de un calificativ scăzut, în timp ce Echinoxul actual ar beneficia, sugestiv pentru dînsul, de calificative ridicate.
În primul rînd, interesul pentru prezent al unei opere din trecut nu e echivalent cu valoarea acestei opere. Există, la fel ca în inflaţia economică, o mutaţie care face ca un grad de interes 6/20 pentru un an cum e 1974 să însemne tot atît cît 15/20 pentru un an contemporan. Să zicem însă că profesorul Borbély nu înţelege această mutaţie. Ceea ce nu înţeleg eu este de ce nu citează rubrica în care fiecare an e efectiv valorizat cu steluţe de la 1 la 5. Oare pentru că ar dovedi cu totul altceva decît doreşte domnia sa?
În al doilea rînd, nu se poate compara după criterii esenţialiste într-o grilă istorică. E un adevăr cunoscut de studenţii din anul I de la Facultăţile de Filozofie şi de Istorie.
5.6. Ajung acum la cel mai grav şi mai dezonorant act al lui Ştefan Borbély.
Extrăgînd concluzii din lectura criteriului privind gradul de interes al anilor din istoria Echinoxului, profesorul Borbély afirmă că „autorul anonim al Istoriei[…] plăteşte poliţe în mod perfid, exhibă complexe, e un pacient psihiatric tînăr, cu sechele deja bine structurate: un monolog megaloman care se sustrage dialogului, raţiunii comparative, adevărului“. Şi continuă: „mă întreb ce vor face actualii redactori cînd se vor trezi din mistificarea hipertrofiată în care sînt ţinuţi acum“.
Atacul asupra redactorilor este de o violenţă rară. E motivul pentru care am ales să scriu acest răspuns la un text care altfel merita tăcere, o reacţie normală în faţa situaţiei jenante în care se află cineva.
Aştept scuze publice din partea lui Ştefan Borbély, în paginile revistei Observator cultural, adresate autorilor textului care nu au fost nici o clipă anonimi: Cristina Miloş, Bogdan Odăgescu, Olga Ştefan, Diana Mărculescu, Marius Conkan, Mirela Dimitriu, Laurenţiu Malomfălean, Robert Moscaliuc.
În absenţa scuzelor publice, consider că toate calomniile şi
injuriile lui Ştefan Borbély reprezintă o autoexcludere din comunitatea
intelectuală.
RSS Feed
Newsletters