OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Liviu ANTONESEI
Chek Point Charlie (7 povestiri fara a mai socoti si prefata)
Editura T, Iasi, 2003, 146 p., f.p.


Liviu Antonesei debuteaza in proza cu ocazia semicentenarului propriu. Poetul, eseistul, profesorul iesean, directorul incisivei reviste Timpul a facut o selectie de „7 povestiri, fara a mai socoti si prefata“ si le-a publicat sub titlul Chek Point Charlie. Cartea a aparut la una dintre cele mai elegante case de editura romanesti, Editura T din Iasi. Aratos si occidental e si volumul de proza lansat la inceputul lui 2003. Motivatiile optiunii pentru proza a autorului sint de aflat din prefata, in care scriitorul face mai intii o trimitere biografica spre experienta lui de cititor de proza, pentru a rezuma apoi cum s-au nascut prozele din Chek Point Charlie: „Am rescris s…t alte citeva texte vechi, dar, intrind oarecum in atmosfera, am produs si citeva noi. Intre Ajunul Craciunului si citeva zile dupa Boboteaza, s-au adunat aceste sapte proze, care pot sfirsi intr-un volum, pentru ca au anumite invariante stilistice, tematice si de viziune. Acest volum“. Miza spre care tind povestirile este redefinirea erosului. Nu toate cele sapte povestiri sint insa – lucru observat, intr-o concisa analiza, de Stefan Agopian – erotice. Intr-un fel de avertisment de gasit in prefata, dar si pe coperta, Liviu Antonesei exprima „unele retineri in ceea ce priveste citeva pasaje erotice din unele proze ale volumului de fata“. De fapt, „retinerile“ lui Antonesei fac parte din regulile jocului. Prozatorul isi momeste cititorul ca orice autor care, „cum negustorii din Constantinopol“, si-ar expune „marfa“ spre vinzare. Ca sintem prinsi intr-un joc aflam dintr-una dintre notitele care insotesc, deloc intimplator, ultimele pagini din ultima proza: „Bineinteles ca nu asa s-a terminat povestea, dar cum s-a terminat cu adevarat chiar nu vreau sa va mai spun, pentru ca m-am saturat sa fiu citit numai pentru scenele hard. Nu va mai purtati ca niste labari“.

Indemnul e, fireste, unul al autorului abstract – catre cititorul (sau) abstract. Si daca tot veni vorba despre relatii narative, sa observam ca, fie ca-i place sau nu, Liviu Antonesei-prozatorul e un postmodern pur-singe. El readuce fara inhibitii vocea autorului in text, amesteca abil realitatea cu fictiunea, „pacaleste“ conventia literara, asemeni tuturor „meseriasilor“ postmodernisti si strabunilor lor din secolul XVIII. Toate acestea pentru a-l readuce mai aproape pe cititor de text, pentru a-l cuceri. Si, trebuie spus, povestirile lui Antonesei sint cuceritoare. Cartea se citeste cu mare placere, rapid, textul nu e niciodata plictisitor. Nici macar acolo unde povestea in sine da senzatia de déjà-vu, nici acolo unde Antonesei reia experiente cunoscute din marturii sau documente, ca in Povestea calului si a carutasului. Ce are in plus acest text, ce se reflecta dincolo e povestea in sine, este imensa inocenta a taranului care nu pricepe regimul fiarelor, comunismul. Pentru Vasile, tot ce inseamna „istoria noua“ e de neinteles – intrucit, pentru el, aceasta este neverosimila. El traieste experienta colectivizarii ca pe un cosmar din care, oricum, urmeaza sa se trezeasca. Nu stiu daca in intinsa noastra proza „taraneasca“ exista o viziune atit de subtila asupra psihologiei celor pentru care comunismul, chiar daca i-a torturat, pur si simplu n-a existat.

Sigur, tema centrala a prozelor lui Antonesei este iubirea. Cu toate ca sintem avertizati, in limitele jocului despre care scriam, de abundenta scenelor erotice, trebuie sa observam ca acestea, desi puternic conturate, sint, toate, „la locul lor“. Antonesei face un pas inainte in proza romaneasca. E o revolutie personala si polemica. Personala pentru ca, desi exista o enorma vulgaritate si in poezia, si in proza romaneasca din anii de dupa Revolutie, nu exista decit fragmentar rafinamentul care sa circumscrie erosul limbajului artistic romanesc. Exceptiile sint cunoscute: Emil Brumaru in poezie, iar in proza, Gheorghe Craciun si Mircea Nedelciu. Sigur, se mai pot gasi citiva – dominant, insa, ramine grotescul lipsei de talent, care a naclait tema de balele impotentei. Scurtele proze ale lui Liviu Antonesei, ca si scurtele sale scene erotice suna firesc pentru ca proza nu mizeaza numai pe ele, pentru ca dincolo de dezlantuirea erotica se citeste nebunia iubirilor juvenile, inconstienta anilor flower-power si post-flower-power, tradarile juvenile si, mai ales, o imensa nostalgie pentru anii tineretii. Amorul disperat din cavoul lui Jim Morrison de la cimitirul Père Lachaise, la care naratorul, trecut de prima tinerete, participa impreuna cu Janna, o cehoaica afina acelorasi ani ai nebuniei Doors, e tot efectul unei imense nostalgii a tineretii si, de ce nu?, a fricii de moarte.

Indicarea exacta a anilor cind sint scrise prozele are ca semnificatie si incercarea de a reface o biografie a ipostazelor complexe ale naratorului. E o rescriere a unei istorii personale, erotice si nu numai erotice. Naratorul isi asuma povestea, iar autorul, comentariile. Cel din urma nu e, spre binele prozei, mai intelept. Evolueaza insa de la momentul iubirii naive, totale, pentru Iulia din prima povestire (Intilnirea, memoria…) pina la intilnirea de la Chek Point Charlie, din Berlin, cu Oana, careia vrea sa-i pastreze amintirea amorului salbatic dintr-un WC „parfumat“ de inconfundabilul glas al rotilor de tren. Dincolo de aceasta fragmentata rescriere biografica exista si o proza, O scrisoare sosita din Cyberspatiu, in care unul dintre naratori este o femeie. Observam astfel o subtila translatie catre tentativa, aici scurta, de a surprinde psihologia femeii pornind dinspre interiorul ei. Pe spatii mai largi, aceasta explorare se petrece in asteptatul roman Papusa ruseasca al lui Gheorghe Craciun. Spre binele povestilor si spre implinirea lor sub semnul verosimilului, Liviu Antonesei se fereste sa fie un macho man. Il ajuta aici, ca si in finetea multor observatii, calitatea lui de poet si eruditia lui de carturar.
Chek Point Charlie e nu numai o contributie autentica la crearea limbajului erotic al prozei romane, dar si o nostalgic-nelinistita privire in urma, la anii nebuni ai unei tinereti ireversibile.