OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ernst Robert CURTIUS
Literatura si Evul Mediu latin (Excursuri)
Traducere de Adolf Armbruster, Editura Paideia, Colectia de studii si eseuri, Bucuresti, 2000, 360 p., f.p.


Nu cu multa vreme in urma, Editura Paideia a publicat o lucrare de referinta a culturii occidentale (mai exact, cea de-a doua sectiune a acestei lucrari); intitulata incitant Excursuri, aceasta a doua parte a cartii lui Ernst Robert Curtius, Literatura europeana si Evul Mediu latin (Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter), il pune de la inceput pe comentator intr-o postura ingrata. La prima vedere este greu, aproape imposibil, sa mai spui ceva nou despre o carte de referinta, care isi merita pe deplin celebritatea, fiind reeditata periodic in mai toate limbile de larga sau de restrinsa circulatie (chiar in limba romana a mai cunoscut o versiune integrala, aparuta la Editura Univers in 1970). Nelipsita din bibliografiile dedicate culturii europene si esentiala pentru documentarea specialistilor in medievistica, Literatura europeana... poate fi totodata o lectura agreabila si pentru cititorii din afara acestui foarte restrins cerc de initiati. Evident, nu este vorba de o lectura facila, nu in acest sens trebuie interpretat titlul anexei, caci excursurile nu sint, nici pe departe, divagatii amabile si gratioase pe diverse teme date; dimpotriva, soliditatea cercetarii pune capat jocurilor gratuite de eruditie, iar ocultarea subiectivitatii deschide drum reflectiei sistematice si rigorii stiintifice, caci, dupa cum nota undeva autorul, filologia, ca si matematica, este capabila de rigoare.

De la bun inceput trebuie precizat faptul ca romanistul german aduce un punct de vedere complet nou fata de scoala pozitivista si, in genere, fata de orice orientare de pina la el; ceea ce il preocupa, inainte de orice, este sa dezvaluie unitatea culturii europene, pornind de la ansamblul care a fost Evul Mediu latin. Viabilitatea teoriei incluse in sinteza sa nu poate fi pusa la indoiala, din moment ce, cu multa rabdare si cu o extraordinara acribie filologica, cercetatorul descopera, de fiecare data, conexiuni si filiatii surprinzatoare, intotdeauna sustinute de argumente temeinice. Chiar si atunci cind pare ca se lasa purtat de capriciile subiectivitatii, Curtius tine intotdeauna seama de texte („geometria demonstreaza prin figuri, filologia prin texte“), de pliurile si intorsaturile lor, neobservate mai inainte sau observate dintr-un unghi neprielnic, ceea ce e cam acelasi lucru. Preocuparea pentru perspectiva, pentru viziunea de ansamblu, corpusul de-a dreptul impresionant de scrieri antice si medievale consultate, deschiderea spre epistemologii conexe literaturii (istorie, studiul mentalitatilor, filozofie) nu obnubileaza insa interesul fata de procesul de creatie in sine.

Asadar, autorul nu privilegiaza sinteza in dauna studiilor de caz, dar nici nu reconstituie pas cu pas un proces evolutiv; ceea ce il intereseaza este sa arate in ce fel formele si figurile literare antice s-au perpetuat in Evul Mediu. O posibila cheie de intelegere a mizei sale si o eventuala cheie de lectura a Excursurilor ne ofera autorul insusi in digresiunile teoretice cu care debuteaza excursul dedicat virtutilor cavaleresti. Aici, Ernst Robert Curtius explica pe larg cum a incercat sa extinda si asupra Evului Mediu conceptia generala ca filologia greaca si romana, istoria veche, arheologia si disciplinele inrudite ar fi parti componente ale unei vaste stiinte clasice despre Antichitate. „Aceasta conceptie universala despre antichitate, care imbina filologia si istoria, a ramas un privilegiu al cercetarii germane asupra antichitatii si a dat roade bogate [...]; despre cercetarea Evului Mediu nu putem spune, din pacate, acelasi lucru; studiul Evului Mediu s-a nascut sub semnul romantismului si nu s-a dezbarat niciodata de urmele acestei origini; vechiul eroism germanic, poezia de dragoste cavalereasca (Minnesang), vremea cavalerilor, in jurul lor a tesut romantismul imagini diafane.“ Cercetatorii, dintre care multi erau si poeti, nu puteau impune – in conditiile in care disciplinele moderne si metodele se aflau, ele insele, in stadiu embrionar – o conceptie universala, fundamentata istoric, asupra Evului Mediu. De aici lipsa unei medievistici in stare sa priveasca dincolo de pietrele de hotar ale specialitatilor si pericolul fragmentarii, riscuri care pindeau studiile medievale germane.
Parasind acum aceste considerente teoretice, poate un pic prea tehnice si, desigur obositoare pentru cititori, trebuie sa spunem ca ceea ce surprinde in cazul versiunii de fata este optiunea editorilor pentru cea de-a doua sectiune a Literaturii europene..., alegere derutanta, din moment ce il priveaza pe cititor de viziunea intregului, confruntindu-l totodata, fara vreo pregatire prealabila (prefetele, postfetele, notele asupra editiei lipsesc), cu partea cea mai dificila a lucrarii (autorul insusi marturisea in prefata editiei germane din 1948 ca a inclus in excursuri „analizele de un caracter mai special“).

Dezvrajirea lumii antice sau despre trainicia formelor...
O atentie aparte acorda Curtius perpetuarii si metamorfozei formelor, modului in care anumite tipare formale au supravietuit, s-au remodelat, s-au modificat ori s-au mentinut in trecerea de la Antichitatea tirzie la Evul Mediu timpuriu. Din acest punct de vedere, demersul sau se inrudeste intrucitva cu cel al formalistilor rusi sau al structuralistilor francezi, cu deosebirea ca, pe linga inventarul de tipare stilistice, teme, gnome numerice si figuri, romanistul german are in vedere, in permanenta, contextul istoric si religios, elementele de background social, fara de care orice studiu s-ar reduce la „inlocuirea unor realitati concrete necunoscute prin abstractii inexistente“. Aceste particularitati ale demersului sau hermeneutic transpar cu claritate din capitolul dedicat vechii poezii crestine. Observatia ca poetul noii credinte priveste cu admiratie literatura antica, macar ca refuza baza ei filozofica si cauta sa creeze o poezie crestina care sa fie o replica a celei pagine, este premisa de la care se porneste in demonstrarea faptului ca literatura primelor secole ale evului de mijloc a fost una crestina in fond si antica in forma. Argumentele sint numeroase si temeinice, caci acum intra in joc eruditia extraordinara a autorului, apetenta pentru documentar si livresc, trecute, desigur, prin filtrul critic al unui spirit viu si al unei logici impecabile. Sedulius, de pilda, autorul unui poem intitulat Carmen Paschale, in care erau povestite minunile Mintuitorului, este considerat cel mai convingator contraargument pentru opinia curenta ca poezia pagina ar fi secat din lipsa unui continut launtric, degenerind in joc formal, iar crestinismul ar fi insufletit literatura romana cu flacara unei trairi sufletesti noi. Ceea ce observa, pe buna dreptate, Curtius este ca Sedulius insusi nu se dovedeste nici pe departe un ginditor profund, abuzind de un retorism bombastic in vesmint crestin si folosindu-se de podoabe stilistice ieftine; desigur, acesta este exemplul paradigmatic, dar multi, foarte multi scriitori crestini ai aceleiasi perioade sint departe de idealul zelatorului inflacarat sau de acela al cintaretului pios, dovedindu-se a fi niste „retori infumurati, increzuti, lipsiti de suflet si de idei“.

O alta observatie care trebuie retinuta in legatura cu vechea poezie latina a Evului Mediu este aceea ca „epopeea crestina incepe ca epopee biblica“; este amintita armonizarea evangheliilor de catre preotul spaniol Juvencus care a deschis un lung sir de poeme biblice latine care se continua apoi in limbile vulgare, de la Caedmon, Cynewulf, Otfrid, Heliand, Patimirea din Clermond, pina la Milton si Klopstock. Acest sir este mai important pentru cercetator decit opera lui Prudentius, caci tocmai prin continuarea acestui gen antic poetii crestini isi puteau da seama de existenta unui dezacord intre forma pagina si subiectul crestin. In acelasi chip, cu tot retorismul sau bombastic, Sedulius merita, la rindul sau, toata atentia, esential in ceea ce-l priveste raminind faptul ca intruchiparea literara, fie in versuri, fie in proza reprezinta pentru el un simplu joc al formelor; si Curtius chiar insista asupra faptului ca Opus Paschale, „nu trebuie judecata pornind de la o obiectie teologica, ci de la nevoia de a straluci a virtuozului“, accentuind asupra caracterului hibrid, de gendre faux, lipsit de adevar launtric al epopeii crestine („ca si Juvencus, Sedulius se mentine in cadrul tehnicilor pagine, dar refuza, cu zel neofit, temele acestora“).
Fragmentul discutat in detaliu in cele de mai sus mi se pare demn de retinut, nu numai pentru definirea rolului retoricii in cultura occidentala, dar si pentru ca, involuntar, in spatele rigorilor academice, ghicim o anume poezie, care nu poate scapa lectorului amator de „imagini diafane“; este vorba de privirea nostalgica a celui ce intuieste, dincolo de tipare si formule, aglomerarea debriurilor memoriei, a farimelor de vis sau de mit care, dupa dezvrajirea lumii, se incapatineaza sa revina, lucru posibil tocmai datorita trainiciei formelor... „Crestinismul nu i-a lasat pe zeii antici sa moara in tihna, el a trebuit sa-i degradeze la rangul de demoni, pentru ca traiau mai departe in subconstient“, noteaza scriitorul, iar citeva rinduri mai jos: „Dar din poezia antica folosita ca model, indeosebi din Virgiliu, olimpienii apareau din nou in calea cititorului [...]. Poezia artistica metrica isi pastreaza asadar mereu un ce nelinistitor care nu putea fi diminuat decit folosindu-se si justificindu-se poezia in scopuri bisericesti“.

Gluma si gravitate, poetul, cavalerul si mentalitatile medievalitatii latine
Demne de retinut sint foarte multe observatii, clarificari si puncte de vedere din aceasta carte; pentru a nu pune totusi la incercare rabdarea cititorului ma voi mai opri doar asupra citorva aspecte din categoria celor delectabile (se stie ca, inca din antichitate, delectare reprezenta, alaturi de docere si movere, virtutea oricarui discurs construit in scopuri persuasive). De altfel, autorul insusi marturiseste la un moment dat ca prefera sa citeasca mai degraba lucruri distractive decit plictisitoare, de aceea atenueaza seriozitatea unor comentarii greoaie prin citeva observatii hazlii. Exemplul cel mai interesant ni-l ofera chiar excursul intitulat Gluma si gravitate in literatura medievala. Dupa citeva consideratii in legatura cu stilul amestecat al comicului serios, care a cunoscut in epoca imperiala doua manifestari notabile: mimus si pantomimus, ultimul fiind foarte indragit inca de grecii din epoca clasica, autorul exemplifica abundent, referindu-se la Pliniu cel Tinar, la Ausonius, la o gluma mimica intitulata Ludus septem sapientium (Jocul celor sapte intelepti) si mai ales la Cento nuptialis, un divertisment filologic, cu ob-
scenitatea proprie acestui gen, cum se va regasi in umanismul italian.

Parasind Antichitatea tirzie, Curtius urmareste apoi avatarurile cuplului de notiuni opuse ludicra-seria in perioada medievala; polaritatea aceasta reprezinta, din punctul sau de vedere, nu numai „o schema ideatica si formala care apare in teoria retorica, in poezie, in poetica“, ci si o stuctura mentala, recognoscibila in sfera idealurilor de viata. Cea mai apreciata sursa de umor ramine insa umorul culinar (küchenhumor), pentru a carui ilustrare autorul cheama in ajutor o intreaga galerie de titluri si nume mai mult sau mai putin celebre pentru profani, de la poemul didactic-moralizator al lui Milo din St. Amand, De sobrietate, pina la Gauthier de Chatillon, de la Cintecele din Cambridge, epopeea Rainouart, sau Cintecul lui Roland pina la Rabelais („umorul culinar medieval se mai desfasoara inca o data, plin de bonomie, la Rabelais; fratele Jean urmareste tema bucatarului razboinic pina la Vechiul Testament“). Pe linga toate acestea aflam ca omul medieval nu gasea nimic mai comic decit o despuiere involuntara; motivul, foarte raspindit, intrucit face parte din tematica folclorica atemporala, va condimenta, de asemenea, umorul lui Rabelais, iar mai tirziu pe cel al lui Cervantes.

O atentie deosebita acorda Curtius poeziei, raporturilor acesteia cu scolastica, functiilor pe care le implinea in societatea medievala, delirului divin al poetilor si formelor pe care poezia spaniola a secolului al XVII-lea le-a mostenit din lirica latina; dar ceea ce poate interesa in mod special astazi, dupa mutatiile epistemologice provocate de noua istorie si de studiile lui Jacques Le Goff, este mai cu seama existenta cotidiana a poetului; la acest capitol timpul pare a se fi scurs in van, iar coordonatele spatiale se vadesc si ele inutile, caci in multe din grijile si umilintele poetului din veacul de mijloc il recunoastem pe intelectualul roman al perioadei de tranzitie. Iata ce sta scris in excursul intitulat Forma de existenta a poetului medieval: „Asigurarea existentei materiale ii putea provoca si atunci griji chinuitoare poetului. El depindea de darurile protectorilor sai si se ruga adesea cu accente miscatoare pentru cele necesare traiului“. Singura marturie documentara referitoare la viata unui poet, insemnarea din socotelile de calatorie ale episcopului Wolfger din Passau, in care e trecuta suma de cinci solidi, daruita poetului pentru a-si cumpara o suba, este de un umor trist.

In privinta virtutilor cavaleresti, cercetatorul ajunge la concluzia ca, in fond, este impropriu sa se vorbeasca de un sistem („Asa-zisul sistem de virtuti al cavalerului nici nu prea a fost un sistem; el contine categorii etico-estetice de natura laica, cristalizate in buna parte cu mult inainte de constituirea ordinii cavaleresti, ceva, de pilda ca fidelitatea personala a vasalului, sau fröide, sau alte expresii ale dragostei cavaleresti, care existau deja, prin 1100, in sudul Frantei.“). Concluziile sale nu sint cu mult diferite de cele ale unui alt medievist celebru; este vorba de Huinzinga, care in Amurgul Evului Mediu punea conceptia cavalereasca in legatura cu evlavia, dar sublinia ca in aceasta ipostaza a sa cavalerismul insala intotdeauna asteptarile, fiind tras in jos de originea lui legata de pacat, caci esenta sa ramine trufia, inaltata pina la frumusete. In mod similar, Curtius considera ca „farmecul propriu eticii cavaleresti il constituie tocmai oscilarea intre numeroase idealuri, in parte inrudite, in parte diametral opuse“; de aceea el crede ca a inghesui toata aria acestor virtuti si idealuri de viata intr-o schema saracacioasa si a le extrage pe toate dintr-un florilegiu latin nici nu e un prea mare cistig. Tot farmecul ar consta in posibilitatea pendularii libere (trufase, ar spune Huinzinga), in posibilitatea de a se misca inauntrul unei lumi de valori bogate si multiple.
Acestea fiind zise, nu credem ca gresim daca afirmam ca, la mai bine de o jumatate de veac de la aparitie, cartea lui Ernst Robert Curtius este inca surprinzator de actuala, neatinsa prea mult de fluctuatiile gustului sau de modificarile sistemului de asteptari.