OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Capitolul întîi din Cartea Facerii

Avem o perspectivă cît se poate de clară şi de „probată“ asupra evenimentelor de atunci. Spun „probată“ pentru că, iată, în acest caz, ficţiunea joacă rolul de garant al verosimilităţii. Pornind de la nişte date concrete, foarte cunoscute sau doar verificabile, Bogdan Suceavă amplifică prin ficţiune intensitatea realului. Iar acest real este al fiecăruia dintre noi, mai ales atunci cînd încercăm să-l legăm cumva de experienţele noastre viitoare, ele însele proiectate în lumea ce se naşte odată cu primele noastre speranţe: „îmi căutam locul în lumea cea nouă. Visam cu ochii deschişi. O lume scăpată din îmbrăţişarea socialismului, o lume în care locul matematicii, al artei, al celui care creează informaţie ştiinţifică sau culturală să fie important. Asta aşteptam eu să se întîmple? Dar cînd a fost aşa vreodată? Alergam pe scările acelea privind dincolo de timp, convins că am dreptate şi că asist la capitolul întîi din Cartea Facerii“.

O definiţie a libertăţii

Romanul se dezvoltă pe două planuri foarte apropiate, aproape sudate într-unul singur, dar totuşi două. Primul derulează evenimentele din timpul Revoluţiei, evenimente ce interferează cu acţiunile personajului narator. Cel de-al doilea plan e reprezentat de rememorările active ale aceluiaşi personaj. Rememorări ale unor scene din armată. Active pentru că întîmplărilor puţin îndepărtate în timp li se oferă o perspectivă analitică îmbogăţită cu multe nuanţe livrate dinspre realitatea directă. Din prezentul mişcător şi neaşezat al Revoluţiei se evaluează trecutul imediat. Dar acel prezent este supravegheat şi controlat de un altul în care toate rămăşiţele clipelor de-atunci au o cu totul altă însemnătate. Ca şi această definiţie a libertăţii: „libertatea e o lume fără partidul comunist. Libertatea înseamnă haos, iar haosul e superb, pentru că ne dă o idee despre lumea care va să vină“. Adevărata definiţie a libertăţii nu e totuşi asta. O alta apare mai tîrziu în a doua jumătate a romanului: „fireşte că tu ai toată libertatea să zbieri, dar şi eu am libertatea să nu mă intereseze urletul tău“.

Rememorările scenelor din armată formează împreună un context periferic ce reţine foarte multe date despre atmosfera societăţii româneşti din perioada comunistă. Viaţa cazonă, cu toate regulile ei, funcţionează aproape ca un catalizator pentru gîndirea critică şi analitică a aceluia care imaginează tot felul de breşe în starea dominantă de privaţiuni şi limitări. În acest sens, rămîne memorabilă istoria vizionării clandestine (în sala comitetului de partid!) a meciului de fotbal dintre Barcelona şi Sampdoria. Am amintit-o pentru pitorescul ei gen M.A.S.H., dar, în sensul economiei romanului, mai importantă ar fi trimiterea la meditaţiile la matematică pe care personajul narator i le „administra“ lui Cristi pentru ca acesta să poată intra la facultate.

Intensificarea prin ficţiune a realului

Revoluţia induce individului stări contradictorii de conştiinţă. Îl deblochează într-o manieră imprevizibilă. Cel care vrea să creeze informaţie culturală aspiră să surprindă la un moment dat într-un roman haosul şi discontinuitatea lumii. Mijloacele stilistice trebuie să fie, bineînţeles, adecvate. În acest sens se insinuează chiar o artă poetică: „dacă scap din nopţile acestea, trebuie să povestesc ceea ce am văzut. E o nebunie. Trebuie să scriu. Dar, atunci cînd am s-o fac, n-o voi scrie frumos. Nu vreau epitete alese, nu metrică a frazei, nu sublinieri sacadate, nu referinţe la realitatea comună. Nu asta vreau. Nu vreau ca cititorul să-mi fie prieten. Realitatea mea a fost altfel. A avut colţuri şi asperităţi. Ritmul ei a fost rupt“. Nu ştiu însă dacă personajul ştie ceea ce Bogdan Suceavă cunoaşte cu asupra de măsură. Că este infinit mai greu să scrii „fără stil“, avînd deci un stil, decît să-ţi pliezi discursul pe o retorică de împrumut. Teoriile autenticităţii sfîrşesc, de regulă, în acest paradox aparent. Dar romanul de faţă nu se revendică de fapt de la o poetică a asperităţilor şi a rupturilor, în sensul cunoscut, consacrat la noi în perioada interbelică, ci de la deja amintita intensificare prin ficţiune a realului. Există lucruri asupra cărora nu putem reveni decît prin ficţiune. Pentru a le repara cumva, pentru a le întoarce mesajul ce lucrează în noi. Am vorbit despre arta poetică a personajului. Iat-o şi pe cea a autorului: „Literatura se hrăneşte din înfrîngerile noastre, din neputinţa de a întoarce timpul înapoi, din incapacitatea noastră de a deturna catastrofele trecutului nostru, public sau secret, trecutul nostru comun sau cel individual. Paginile noastre cresc din umilinţă, din îngenunchere, din renunţări şi din tensiune. [...] Un loc în care coerenţa naraţiunii e singura formă de a răscumpăra acele minusuri cărora nu ai cum le răspunde decît inserînd în rememorarea lor axa logică a poveştii“ („Cea mai bună motivaţie a literaturii e revolta împotriva moştenirii noastre“, www.psychologies.ro).

Făurirea lumii noi

Bogdan Suceavă sondează permanent realitatea din spatele realităţii. O face concentrînd cele două planuri într-un discurs ce activează mai multe niveluri de percepţie a unui anumit eveniment. Aşadar, cunoaşterea stării de fapt devine mai completă. Autorul restabileşte coerenţa şi semnificaţia actelor exterioare prin logica discursului său evaluator. Concret, scriitorul ajunge să surprindă, în finalul demersului său ficţional, esenţa unui fenomen controversat prin însăşi natura lui, cum este Revoluţia Română. Pentru ca o idee să fie punctată, tot ceea ce conduce spre ea ţinteşte un anumit grad de generalizare.

Aşadar, revoluţiile îşi ratează conţinutul (sau cel puţin o parte din el) exact în momentul în care încearcă să-şi împlinească definitiv natura: radicalizarea. Superbia haosului naşte eroi şi duşmani de clasă ce pînă atunci nu s-au simţit prea incomodaţi unii de alţii. Şi asta pentru că adevăraţii duşmani ai revoluţiilor au mereu abilitatea de a se deghiza în eroi intangibili. Din poziţiile cele mai înalte pe care inevitabil şi invariabil le dobîndesc, ei au capacitatea de a reaşeza după bunul lor plac şi interes pionii pe tabla de şah. De a-i dispune pe unii împotriva celorlalţi. Pionii kaki, pionii gri-bleu.