OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este vorba de Andrei Vieru, care, credibil sau nu, întîmplător sau mai puţin, pe 7 august a împlinit 50 de ani. Un „La mulţi ani!“ călduros, chiar şi post festum cu urările de bine şi succese de rigoare.

 

Un pianist român ieşit din mantaua paternă a regretatului mare muzician, compozitor şi pedagog, dar şi distins intelectual, care a fost Anatol Vieru. Elev al lui Dan Grigore la Conservatorul din Bucureşti, Andrei Vieru beneficieză de studii şi stagii de perfecţionare la Salzburg (cu Carlo Zecchi) şi la Moscova (cu Lev Naumov), concertînd, nu foarte des, şi pe podiumurile româneşti. Ne mai aducem aminte de o apariţie exotică într-o piesă de Shakespeare, pe scena Teatrului Bulandra, pe vremea cînd Ion Caramitru respira teatru prin toţi porii. Andrei Vieru se stabileşte din 1989 la Paris şi îşi ia viaţa pe cont propriu. Numeroase concerte în Franţa, turnee prin Anglia, Canada, Belgia şi Germania, înregistrări de mare ţinută la case de prestigiu, o frumoasă carieră internaţională, împlinită sub toate aspectele. Bach, pe care-l preţuieşte enorm, şi înregistrările cu Variaţiunile Goldberg, Arta fugii şi Clavecinul bine temperat îi asigură un real prestigiu în descendenţa, nu mai puţin onorantă, a unor Dinu Lipatti şi Radu Lupu. Profităm de acest moment aniversar, care a picat în plină caniculă estivală, efervescenţă olimpică şi angoasă politică – ruşii sînt iar la porţile Cetăţii Europene, unde stăm şi noi de veghe, apărînd Marea Neagră –, ca să atragem atenţia şi să punctăm cîteva impresii despre un muzician discret, mai puţin mediatizat în mediile culturale româneşti, dar nu mai puţin important. Prin tot ceea ce face, interpretează, compune, gîndeşte şi, nu în ultimul rînd, scrie. Dacă despre ultimele apariţii bucureştene ale lui Andrei Vieru am avut doar cuvinte entuziaste, abia acum putem să avansăm cîteva opinii despre un volum de eseuri, de o excepţională consistenţă, cu teme şi idei, de stil rafinat şi rigurosă meditaţie. Fie că este vorba de muzică sau de matematică – una dintre vechile pasiuni ale pianistului –, despre estetică sau arte în general.

 

Volumul despre care vrem să ne pronunţăm şi care ne-a lăsat un plăcut gust al lecturii, plin de paranteze miezoase, se numeşte Le gai Ecclesiaste, subintitulat „Regards sur l’art“, şi a apărut la prestigioasa Editură Seuil în 2007, în colecţia „Réflexion“, coordonată de René de Ceccatty. O mostră de meditaţie liberă şi glose pe variate subiecte, de la interpretările neortodoxe şi personalitatea sucită a lui Glenn Gould, jazz cu Miles Davis şi pînă la meditaţii cu şi despre Cioran. Andrei Vieru se simte bine în preajma marilor spirite iconoclaste, resimte aerul libertăţii în a fi şi a face artă, avansînd idei şi prelucrînd gînduri. În faţa noastră se prezintă un eseist, pînă acum necunoscut, de limbă franceză, prezent în textele acestui muzician. De rasă, am putea adăuga, care, pe lîngă faptul că iubeşte şi trăieşte muzica, se simte bine şi în preajma ideilor. Neglijăm, în mod inexplicabil, consistenţa ideatică a plasticienilor sau a muzicienilor, fie că ei se numesc Pallady sau Tonitza, Mihail Jora sau Zeno Vancea, Ştefan Niculescu, Pascal Bentoiu sau Andrei Vieru. Avem adunate în volum variate şi tensionate eseuri, dar şi articole publicate în Nouvelle Revue Française, în marea lor majoritate între 2001 şi 2006, dar şi în Les Cahiers de l’Herne, sau texte inedite, precum fascinantele pagini din coada cărţii, despre matematică şi despre percepţia lumii în alţi termeni. Avem portrete şi impresii despre un muzician sau altul (Anatol Vieru, Gould), despre opera şi semnificaţiile mai puţin vizibile din creaţia lor, dar şi frumoase introspecţii plecînd de la un literat (J.D. Salinger, Malcolm Lowry sau André Gide) şi ajungînd chiar la o analiză politico-istorică. Acesta e cazul consistentului eseu „L’art du possible et l’inconscient“, unde sînt surprinse, cu acuitate, aspecte dramatice petrecute în estul Europei. Una peste alta, realmente, o frumoasă surpriză intelectuală, aşa cum au fost şi analizele lui Milan Kundera, despre Stravinsky şi muzica modernă, din Testamente trădate, de care ne vom ocupa săptămîna viitoare. Asta dacă nu ne vor ocupa ruşii, şi atunci vom fi obligaţi să ne ocupăm de Trandafirii Doftanei, Şolohov şi Soloviov Sedoi.