OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In galeria cuvintelor peiorative care exprima desconsiderare sociala la romani, fraierul se bucura de o frecventa aparte. Aproape ca nu e zi in care sa nu-l auzi de citeva ori, in varii prilejuri. Mai tandru decit prost, si infinit mai moale decit injuraturile ovariene pentru care romanul poate face moarte de om, fraierul nici nu mingiie, dar nici nu jigneste prea mult, situindu-se, asadar, in categoria etichetelor negative caldute. Un roman cu singele mai iute poate scoate sisul cind e facut prost, poate replica jignit de originile sale sociale cind e facut taran, insa ramine de regula indiferent cind e facut fraier, multumindu-se cel mult sa zimbeasca. Conditia de fraier nu jigneste grav, ci doar molcom, prieteneste; ea nu defineste o treapta catre prost, in drumul insultelor personale graduale ce duc in sus, de la taran la dobitoc sau vita, ci lasa individul oarecum in indeterminare, ca si cum cuvintul nu l-ar viza neaparat.

De fapt, daca sintem mai atenti la context, fraier e o peioratie care tine mai degraba de conjunctura, decit de individul ca atare: ea nu deriva din substanta omului, ci din contextul sau circumstantial, din eveniment. Prost poate fi un defect ontologic, fraier niciodata; te poti naste prost, printr-o proasta articulare a cromozomilor genetici, dar fraier devii, ca rezultat al unei situatii ale carei profituri le-ai irosit din neatentie. Prostul e tolomac, incilciosat la minte sau pur si simplu tembel si imbecil. Prostia e o lentoare substantiala care urca din firea omului, din ontologia sa profunda, ireductibila, implacabila, imposibil de modificat, pe cind starea de fraier se dobindeste dialectic, in actiune: devii fraier eludind ecuatia – de regula, ilicita – de scapare dintr-o incurcatura aparent fara solutie, sau nevazind la timp portita de iesire discreta, ispititoare, ce se isca insidios si atractiv printre hatisurile unei legi sau ale unei situatii opresive. Conditia de fraier – apanaj exclusiv al risipitorilor – semnifica starea omului scindat intre real si virtualitate: ea e egala cu suma virtualitatilor profitabile ignorate de el, cu raminerea sa pe loc in intersectia inselatoare in care drumurile se trifurca, cu incapacitatea de a zari gaura mica din zid din cauza portilor mari inchise sau cu neputinta de moment de a te strecura prin plasa cu ochiuri mereu inegale a adevarului – circumstantial si el.

Pentru prost, viata e o neputinta, glod iremediabil, lipit de glezne, ingreunind picioarele si mintea; pentru fraier, lumea e o exuberanta avortata, prolificitate inexplicabil ignorata. De aceea, nestiinta are si ea, in lumea prostului sau in cea a fraierului, conotatii divergente: prostul nu stie ceva fiindca e tolomac, ingramadit la minte, monolitic, adica din cauza unor deficiente ce tin de fatalitate. Dimpotriva, nestiinta la fraieri semnifica o versatilitate avortata: lipsa culpabila a supletii existentiale, incapacitatea de a sesiza la timp si cu o clipa inaintea altora trambulina capabila sa te propulseze. Ca o consecinta, prostia tine de namolul vietii, de magnetismul inertial al pamintului (de multe ori, rural), pe cind conditia de fraier e un reflex al artisticitatii urbane, si ea ne apare a fi, in general, o functie de socializare. Fraierul e un bonviveur, un jongleur existential ratat, dar recuperabil, spre deosebire de prost, pe care toata lumea-l exileaza la margine, oripilata de atita inexplicabila inertie. Fraierul, chiar si atunci cind rateaza, ramine in jocul infinit al vietii, in lumina vremelnic estompata a rampei; spre deosebire de el, prostul e o fiinta a intunericului profund, exterior si mai ales launtric.

Prin urmare, frica potentiala pe care o stirneste prostul e mai abrupta decit aceea, superficiala, pe care o iradiaza in mod complice fraierul. Frica ce vine dinspre prost e telurica, neagra, irationala, strivitoare si incomprehensibila; potentata, ea poate ucide, fiindca prostul e mai dificil de controlat atunci cind isi iese din matca, irationalul sau revoltat fiind, in momentele cind se exercita, mai destructiv si mai vehement decit furia escamotata a fraierului. Spre deosebire de prost, si la adapost de tornada dezlantuita a acestuia, fraierul emana in jur o spaima socializata, coregrafiata monden, relativizata prin jocul imperceptibil al ostilitatilor edulcorate. Fraierul nu inspaiminta, ci doar irita, mai cu seama cind te depaseste social, profesional sau monden, de obicei atunci cind te astepti mai putin, sau prin mijloace nu neaparat ortodoxe: dind la o parte gratios franjurii scamosati din cortina groasa a legii, gasind abil fisura pe care tu o refuzi, iscata in zidul inexpugnabil al moralei.

Prostul respinge social, fraierul atrage prin magnetismul luxuriant al voluptatii existentiale risipite. Prostul e ostracizat de toti, si-n orice imprejurare, fiindca nimeni nu se simte ispitit sa-l imite, sa-l reproduca, de teama contagioasa a oprobriului public; dimpotriva, placerea infinita a fraierului este – ostil-narcisiac, si intr-o masura tandru – aceea de a-i fraieri pe ceilalti, de a trece din situatie in situatie lasind in urma sa un cortegiu de fraieri cu buzele delicat umflate. Ca o consecinta, prostul e marginal, iar fraierul – competitiv, vital, electiv, rasfatat si versatil; la primul, vointa mocneste in strafunduri, fara saminta, pe cind la fraier ea explodeaza nuclear, exuberant, la suprafata. Prostul se teme de morala, e chircit aprioric de ea, chiar fara s-o-nteleaga, pe cind fraierul o transgreseaza cu eleganta si fara inhibitii. Prostul poate fi abisal, fraierul – niciodata. Prostul e citeodata secret, ascuns, travestit, evoluind in lume fara sa-l detectezi dintr-o data, ci abia dupa o confruntare, uneori intirziata; dimpotriva, pe fraier il simti imediat, prin aura de spectacular steril pe care o emana. Nimic mai strain de prost decit charisma; dimpotriva, la fraier ea se manifesta in doze imbelsugate.

Daca conditia de fraier semnifica in esenta culpabila irosire a unui avantaj de moment adeseori ilicit, rezulta ca orice fraier e un virtual pacient freudian, pe cind prostul niciodata – sau eventual din accident. Suita situatiilor ratate sporeste in fraier frustrarea, nemultumirea de sine, hranind neincetat monstrul launtric chemat sa il devore. Fraierul autentic e, astfel, un virtual suicidar, gestul solitar radical fiind ratat la el tocmai din cauza calitatii de fraier. Invirtindu-se-n cerc, fraierul dezvolta la tot pasul mecanisme de autoconservare, neantul sau moartea nefacind parte din recuzita existentiala predilecta a fraierilor. Din cauza aceleiasi carente, fraierul metafizic e o imposibilitate, pe cind sfintenia cea mai abrupta poate urca, la nevoie, si din prostie.

Fraierul e legat de viata, de accidentele si de savoarea ei, de crusta sa de superficialitate agreabila. Ca o consecinta, prostii pot intra in parlamente, dar numai fraierii dau politicieni plauzibili. Prostii iau parte la istorie, fraierii – citeodata – chiar o fac. Cultura universala e plina, la modul sublim, de fraieri: de oameni care au pornit-o impetuos pe un anumit drum, pentru a ajunge, involuntar, pe un altul. Automistificarea spirituala e mediul predilect al fraierilor: e greu sa faci cultura jucind totul pe cartea unica, dar terna, a luciditatii si a autocontrolului. Nu exista om de cultura care sa nu se fi fraierit vreodata pe sine, fraierindu-i implicit si pe ceilalti (glisaj asumat cu bonomie, din care au iesit apoi rafturi incomensurabile de exegeza serioasa…). In expeditii, se intimpla citeodata la fel: Columb s-a fraierit sublim, crezind ca a descoperit Indiile, eroarea sa dovedindu-se – cum au aratat ulterior secolele – extrem de profitabila.

Cum e lesne de presupus, etimologia cuvintului fraier nu e tocmai latina, ci vine din germana, unde inseamna petitor. Fraierul e barbatul tinar, ramas neinsurat dupa ce a ochit o mireasa apetisanta pentru un altul. Astfel, fraierul presupune virtualitatea deprimanta a inlantuirii, a privarii de libertate prin mariaj, si satisfactia complementara a sustragerii de la injugare. Fraierul e antimarital, anticasnic si antigenealogic, dar nu si antiseminal: numai ca virtutile sale se consuma, steril, in patru vinturi. Nu e nimic mai strain de un fraier decit un copil, si mediul in care acesta se zamisleste. Ca o consecinta, conditia de fraier e un privilegiu al adultilor, fiind o functie de crestere, cu care nu te nasti, dar care se dobindeste prin exercitiul versatil al vietii. Multi pornesc spre aceasta functie, dar putini ajung s-o si experimenteze cu adevarat – altfel spus: culpabil. Fraierul e o vina relativizata prin vinovatie.