Mircea MIHĂIEŞ
Metafizica detectivului Marlowe
Editura Polirom, Iaşi,
2008, 560 p.
Se tot discută şi pe la noi, de ceva
vreme, despre „democratizarea“ genurilor literare şi despre
oportunitatea unor studii dedicate „paraliteraturii“,
policier-ului bunăoară, unii deplîngînd, pe bună
dreptate, precaritatea producţiei de gen autohtone şi mărturisind
– ca Nicolae Manolescu în recenta-i Istorie critică a
literaturii române – că nu-şi pot explica un atare deficit.
Să fie vorba de prejudecata „minoratului“ şi de teama
scriitorului român de a nu-i cădea pradă? Să fie vorba de
timorarea indusă de voga experimentalismului prozastic manifestată
decalat la noi şi prelungită „peste marginile iertate“? Sau, nu
cumva, dacă discutăm despre perioada postbelică, e vorba şi
despre dificultatea de a aborda, în deplină libertate a
imaginaţiei şi a condeiului, într-un climat de încorsetare
ideologică, formula prozei poliţiste sau SF? Explicaţii există şi
ar putea ocupa spaţiul unei cărţi întregi. Cert e că avem,
în literatura română, un roman excepţional care
deconstruieşte mecanismele textului poliţist (mă refer, evident,
la Femeia în roşu, romanul trioului Nedelciu-Babeţi-Mihăieş),
fără să avem măcar o capodoperă (una singură!) a genului. Aşa
că acela care şi-ar pune în gînd să scrie – mînat
de un interes autentic pentru subiect sau doar de un oarecare snobism
academic – o istorie a prozei poliţiste româneşti sau fie
şi numai o monografie de autor s-ar găsi în faţa unui
material prea puţin spectaculos. (Cu situaţia aceasta un pic
deconcertantă se va fi confruntat şi Daniela Zeca, autoarea unui
studiu documentat, sistematic şi foarte bine scris, vizînd
poetica romanului poliţist clasic, Melonul domnului comisar, Editura
Curtea Veche, 2005, carte în care, desigur, materialul cel mai
elocvent nu e recoltat de pe teren românesc...)
Metafizica detectivului Marlowe pune
în discuţie legitimitatea unor verdicte
În absenţa unor policier-uri
româneşti de vîrf, ne-am putea delecta cu studii şi/sau
cu eseuri autohtone consacrate genului; din păcate, şi la acest
capitol rămînem, deocamdată, frustraţi. De n-ar fi fost
precedat de cartea deja citată a Danielei Zeca, am fi putut spune că
volumul lui Mircea Mihăieş, Metafizica detectivului Marlowe, vine
pe un teren aproape pustiu. Într-un articol din România
literară, Tudorel Urian se întreba cărui public i s-ar adresa
proaspătul volum al universitarului timişorean. Nu aceluiaşi
public (larg) căruia i se adresează romanul poliţist, evident, dar
asta nu face mai puţin profitabilă/fertilă intelectual apariţia
unei asemenea cărţi. Pentru că Metafizica detectivului Marlowe
subminează prejudecăţi de lectură, pune în discuţie
legitimitatea unor verdicte (ca acela în virtutea căruia proza
poliţistă, oricît de bine scrisă, e exilată pe insula
paraliteraturii, într-o zonă îndoielnică din punctul de
vedere al valorii estetice), invită la reflecţia vie, la exerciţiul
critic nebruiat de stereotipii, de idei primite de-a gata. Altfel
zis, cartea lui Mircea Mihăieş e o mănuşă aruncată literatului
mai mult sau mai puţin dezabuzat, plictisit, lipsit de entuziasm,
mai mult sau mai puţin fixat în proiectul unei literaturi ce
dispreţuieşte „superficialitatea“ unor specii/formule
„inferioare“; ea arată că literatura e de găsit uneori chiar
şi între copertele modeste ale unor policier-uri de mare
tiraj. Constatare ce nu este cîtuşi de puţin „paradoxală“,
formulată cu intenţia de a şoca în mod gratuit, ci cît
se poate de lucidă, argumentată printr-un redutabil tur de forţă
interpretativ şi critic.
Unii ar putea obiecta că acest tur de
forţă interpretativ are viciul de a nu se adecva obiectului, că,
procedînd la o lectură paranoică, interpretul a văzut în
text mai mult decît era îndreptăţit să vadă, că a
înnobilat fraudulos un obiect estetic dubios. Ei bine, nu-i
aşa! Şi oricine l-a citit cu atenţie pe Raymond Chandler îşi
dă seama că, în judecăţile-i de valoare, autorul acestei
cărţi nu exagerează. Mircea Mihăieş nu pledează nici o clipă,
de altfel, pentru renunţarea la ierarhia de valori, pentru punerea
pe acelaşi plan a culturii înalte cu ceea ce numim popular
culture, ci, dimpotrivă, pentru recuperarea acelor elemente de
„roman popular“, care consonează cu viziunea şi cu modalităţile
de expresie ale literaturii mainstream, împrospătînd-o,
îmbogăţind-o. Raymond Chandler însuşi e un exemplu
foarte bine ales de autor de „romane populare“, care năzuieşte
să acceadă la statutul de scriitor pur şi simplu, de reprezentant
al acelei literaturi ce nu poartă stigmatul „consumului“; şi
Mircea Mihăieş argumentează în chip convingător că
părintele detectivului Marlowe, departe de a fi un banal născocitor
de scenarii enigmistice după reţetă, un autor de proză de
divertisment, este un scriitor realist în toată puterea
cuvîntului. Miza romanelor lui Chandler nu constă în
elucidarea unui mister, ci în investigarea unor psihologii şi
a unor medii, în crearea unor personaje neconvenţionale, cu
individualitate şi – de ce nu? – în meditaţia subsecventă
asupra umanului; epicul, bine condus, îşi are importanţa sa,
dar nu domină exclusivist romanul chandlerian. Mircea Mihăieş
urmăreşte abil poetica lui Chandler – atît aceea implicită
cît şi aceea dezvăluită chiar de consideraţiile formulate
de scriitor, cu diverse ocazii (în revelatoarea-i
corespondenţă, ca şi în articole), în chestiunea
romanului poliţist şi a prozei în genere. Atent întîi
de toate la „stil“ şi abia apoi la „mister“ şi la
complexitatea intrigii detectivistice (ale cărei atribute absolut
necesare, susţine Chandler, sînt plauzibilitatea şi
intensitatea), scriitorul în discuţie „a trăit aventura
romanului poliţist ca pe o aventură a literaturii înalte
intrate într-o fază de decădere“.
Romanul poliţist al lui Raymond
Chandler oferă, ca şi romanul unui Fitzgerald, bunăoară, o
imagine asupra societăţii americane (şi a oraşului modern în
general), cu strălucirea-i înşelătoare şi cu părţile-i
tenebroase, cu viermuiala morală şi cu iluzia fericirii standard.
Los Angelesul detectivului Marlowe, spaţiu emblematic pentru o
asemenea societate, este „un metropolis crepuscular, expresionist,
populat de fantasmele unei civilizaţii violente“ unde eroul –
aproape complet deromantizat, lipsit de aura convenţională a
cavalerului imbatabil pornit în căutarea adevărului – se
simte un exilat. Analiza de fineţe a lui Mircea Mihăieş dezvăluie
atipicitatea personajului Marlowe şi, odată cu aceasta,
atipicitatea romanului poliţist practicat de Chandler. Se presupune
că detectivul e prin excelenţă un personaj (hiper)activ şi un
extrovertit cu sînge rece. Marlowe contrazice o atare aşteptare
de lectură: „ins de interior“, el are o structură de
contemplativ, „o minte nutrită cu vorbele Ecclesiastului“, fiind
„un «investigator» al nevăzutelor şi nu al
aparenţelor nemilosului univers tentacular“. Nu e un optimist, ci
un sceptic, nu e infailibil (ca Hercule Poirot sau ca Sherlock
Holmes), ci un înfrînt al vieţii care îşi asumă
condiţia precară. Puţini s-ar fi gîndit să discute, ca
Mircea Mihăieş, despre „conotaţia metafizică“ a singurătăţii
personajului. Şi mai puţini ar fi riscat o comparaţie între
Philip Marlowe şi... Clarissa Dalloway. Dar – atenţie! –
autorul acestui strălucit eseu ne convinge că această comparaţie
nu e deloc deplasată:
„De fapt, acest gen de personaj
consuna cu noile formule literare create de experimentele moderniste.
Dezintegrarea eului, mutarea accentului de pe descrierea
evenimenţială pe analiza interioară, fragmentarismul proceselor
psihice, fluxul conştiinţei n-au rămas achiziţii ale cercului
închis al elitei. «Mărcile înregistrate»
Virginia Woolf sau James Joyce iradiază în direcţii
neaşteptate, creînd epigoni chiar în zonele
extrem-marginale ale literaturii. Ca locuitor al nebuloasei lumi
moderne, Philip Marlowe nu e întru nimic inferior personajelor
Virginiei Woolf în privinţa capacităţii de autoanaliză.
Între el şi Clarissa Dalloway, de pildă, există similitudini
frapante în tehnicile memorării şi în analiza a ceea ce
«fluxul memoriei» aduce la suprafaţă“.
Analiza critică e mixată cu eseul moral-nostalgic
Afirmaţiile acestea, extrem de
incitante, sînt augmentate şi argumentate mai cu seamă în
capitolele de analiză aplicată acribios celor şapte romane
chandleriene care îl au ca protagonist pe Marlowe. Aici,
dincolo de interpretările adesea neaşteptate, criticul evaluează,
cîntărind cu seriozitate plusuri şi minusuri, operînd
discriminări de valoare în interiorul operei scriitorului
analizat (The Little Sister e o capodoperă, The High Window e un
roman inegal, pe alocuri stîngaci). Criticul nu-l aşază
(eronat) pe Chandler alături de Faulkner sau de Virginia Woolf, ci
îl situează ceva mai jos, la locul lui, pe raftul potrivit –
raft care, în orice caz, nu e cel al paraliteraturii. Analiza
critică – de o remarcabilă supleţe – e mixată cu eseul
moral-nostalgic. Fraza e întotdeauna expresivă, nu o dată
memorabilă: „Marlowe nu e decît proiecţia unei vîrste
a eşecurilor anunţate, agentul secret al neputinţelor ce aşteaptă,
după colţ, să-şi pornească marşul devastator“; eroul se simte
copleşit de „obsedantele ziduri părăginite ale clădirilor unde,
tot mai des, asemenea unui păianjen, îşi ţese, aproape
abandonat de lume, pînza inutilă...“
Proiect de tinereţe (şi „datorie de
tinereţe“, precizează autorul), Metafizica detectivului Marlowe –
carte scrisă „în amintirea vremurilor cînd, împreună
cu Valentin Constantin, Ioan T. Morar, Eugen Suciu, Genu şi Dani
Motz, citeam cu voce tare pasajele din cărţile lui Raymond
Chandler“ – împrumută vîrstei juvenile entuziasmul
atitudinii şi îndrăzneala hermeneutică, datorînd
maturităţii perspectiva nostalgică, judecata precaută şi
relaxarea firească a discursului. Mi se pare că, dacă ar fi fost
scrisă acum trei decenii („Aş fi vrut să scriu această carte
acum treizeci de ani...“), cartea ar fi fost lipsită de o
dimensiune esenţială, aceea a nostalgiei din care se hrăneşte
aici reflecţia asupra umanului; am fi citit probabil un eseu mai
„tehnic“ şi mai ludic-„postmodern“, orientat mai degrabă
către construirea ficţiunii critice decît către
reconstituirea unor obsesii, a unor teme, a unei atmosfere deopotrivă
livreşti şi morale – Metafizica detectivului Marlowe nu ar fi
fost, probabil, cum e acum, cartea unui moralist.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters