Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   Februarie   |   Numarul 412   |   Eseu sau program politic?

Eseu sau program politic?

Doua interpretari potentiale ale cartii Despre minciuna de Gabriel Liiceanu

Autor: Péter DEMENY | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Acest moment se plaseaza tocmai intre cele doua tururi de scrutin ale alegerilor prezidentiale1. Voi reveni asupra acestui din urma aspect cind voi analiza componenta de tip program politic a temei vizate.
Sa procedam, insa, mai intii la analiza componentei eseistice. Este bine-cunoscut faptul ca eseul, ca gen, a fost dezbatut in varii ocazii si s-au formulat concluzii diferite. Mi se pare util sa continui acest studiu bazindu-ma pe un „manual“ aparut recent, lucrarea Lehet-e esszét tanítani? (Poate fi predat de la catedra eseul?) a Júliei Szilágyi. In aceasta carte, autoarea din Cluj se foloseste in demonstratie tocmai de o scriere a lui Liiceanu, intitulata Meditatie despre gunoaie, si ajunge la concluzia ca eseul poate avea si aceasta natura, putind fi expus „de la catedra“2. Filozoful roman vorbeste despre „deseuri fetide, scirboase, tratate de catre el intr-un gen elitist“.

Acest lucru „nu anuleaza, ci potenteaza contrastul dintre cugetare si gunoi, impunind spiritului o noua obligatie, aceea de a reflecta asupra deseului, adica spiritul – care se autodefineste ca fiind imaculat – este constrins la o preocupare fata de materia spurcata. Nu mai are voie sa o treaca cu vederea, sa faca abstractie de ea, sa o ocoleasca cu moft, astupindu-si nasul, ci sa ia cunostinta de aceasta si sa o infrunte“3.
Titlul Despre minciuna nu contine termenul „meditatie“, insa sintagma se inrudeste in mod evident cu ideea de „eseu“ si ne poate aduce aminte de textele consacrate ale lui Montaigne: Despre experienta, Despre cumpanire etc. Mai mult, analiza lui Szilágyi este justificata si in privinta a ceea ce urmeaza, deoarece „meditatia“ implicita este in egala masura contrariul minciunii, cit si al gunoiului, singura deosebire fiind aceea ca primul nu este un deseu material, ci unul psihic si spiritual.

Nu este oribila aceasta lume?
Liiceanu stabileste insa si o alta contradictie, care consta in incompatibilitatea dintre morala de prima instanta si morala de a doua instanta. Prima are la baza „ecuatia lui Ahile“: „In aceasta ecuatie, la limita, scopul poate fi sacrificat de dragul mijlocului. Ceea ce inseamna: nu se poate birui cu orice mijloc si cu orice pret“4. Din acestea se deduce logic ca – in sensul „ecuatiei lui Odiseu“ – cel mai important este scopul, si acesta trebuie atins cu orice mijloace.
Autorul ajunge sa formuleze aceste consideratii pe baza tragediei Filoctet a lui Sofocle si isi continua rationamentul prin analiza dialogului Hippias Minor al lui Platon, concluzionind astfel: „Superiori sint s…t polytropicii, cei ce se misca liber si competent in sfera dublei lor capacitati (dynamis): performatorul binelui performeaza optim si raul“5.

In acest punct al discutiei se naste intrebarea: oare nu este oribila aceasta lume in care vorbirea nu doar poate fi alterata sub aspectul plurisemantismului sau, ci uneori este nevoie sa fie alterata, tocmai pentru ca adversarul, celalalt om, sa se piarda in labirintele plurisemantismului? „Multe sint chipurile pe care le ia cumplitul-nefamiliar s…t, dar cel mai cumplit dintre toate este omul“ – citeaza Liiceanu din traducerea lui Heidegger dupa Sofocle6. In pofida acestui fapt, continua, „sitmportant pentru noi este sa stim cit de timpurie este constiinta culturala a faptului ca societatea umana – si astfel esenta politicului – se reconstruieste la un moment dat printr-un act fondator de pervertire si degradare a limbajului si ca raul nu ajunge sa se articuleze social decit ca minciuna“7.
Acest pasaj este urmat de teoria lui Machiavelli, care – in interpretarea data de filozoful roman – sustine ca in societatile umane este nevoie de indivizi capabili sa comita raul in interesul binelui. O „fapta rea buna“ a fost, de exemplu, bombardarea Hiroshimei sau (in istoria Romaniei) sacrificarea pentru independenta a unor mase mari de oameni. Comunismul a insemnat, in schimb, era acelei minciuni care si-a pierdut deja „sensul odiseic“: nu i-a fost utila nimanui, fiind, cu toate acestea, colectiva. Tara trece acum prin anul Spinului, dar, asa cum ni se spune in sintagma cu italice, Harap-Alb „trebuie sa apara cind un popor este copt pentru el“8. Harap-Alb poate sosi, inlocuindu-l pe Spin.

Caracter charismatic si oralitate
Se poate observa deja si din aceasta prezentare de o concizie ineluctabila ca textul lui Gabriel Liiceanu dispune de toate acele insusiri prin care se caracterizeaza, de obicei, eseul. Rationamentul este clar, formularea seamana cu cea specifica vorbirii de zi cu zi, poate fi urmarit lesne modul in care se leaga frazele, deoarece – in pofida numeroaselor note de subsol – avem de-a face cu un text mai degraba literar decit stiintific, si, poate cel mai important lucru: in timp ce citim, nu avem dubii privind veridicitatea celor spuse de autor. Toate acestea pot fi valabile, fireste, si in cazul unui studiu – deosebirea constind doar in mijloacele de persuasiune utilizate. Un studiu bun isi sustine caracterul novator al afirmatiilor prin plasarea pe plan secund a subiectivitatii autorului, respectiv prin faptul ca aparatul filologic utilizat este de incredere; un eseu bun, in schimb, indeplineste acelasi obiectiv prin caracterul charismatic al stilului sau.
In lucrarea lui Liiceanu poate fi surprinsa, de asemenea, oralitatea, deoarece la finalul capitolelor autorul rezuma cele spuse anterior, respectiv isi formuleaza obiectivele la inceputul fiecarei parti care urmeaza in carte, altfel spus, mentine o anumita ordine in text, ca sa asigure cititorului sau o orientare lesne in cadrul lucrarii. Iar semnele originalitatii sale charismatice sint anumite elemente ale discursului, cum ar fi „ecuatiile“ care poarta numele unor figuri legendare grecesti ori reinterpretarea basmului lui Creanga din perspectiva istoriei contemporane a Romaniei. Despre minciuna este, deci, in orice caz, un eseu – sau, daca dorim sa ne conformam la cele preconizate in titlul studiului de fata, este si eseu.

Geniul citorva si nefericirea celorlalti
Pentru a studia componenta de tip program politic a acestui text, trebuie sa evocam neaparat figura lui Constantin Noica9, deoarece acesta a fost cel care a elaborat pentru Liiceanu un program de studii deosebit de minutios: la indemnul sau a urmat acesta din urma cursurile universitare la specializarea filologie clasica, in casa de la Paltinis a lui Noica s-au desfasurat acele discutii, pesemne foarte palpitante, la care a participat, intre altii, si Andrei Plesu si care s-au dovedit a fi determinante pentru ambii tineri pe atunci etc.
Dupa cum bine stim, „maestrul“ s-a nascut in 1909, facind parte din asa-numita „generatie ’27“, ai carei membri au fost, intre altii, Emil Cioran si Mircea Eliade si care se caracteriza – pe linga o cultura si o inteligenta colectiva extraordinara – si prin simpatia manifestata, in moduri variate de la caz la caz, fata de miscarea legionara. Insa, in timp ce Cioran si Eliade au emigrat (primul in 1938, cel de-al doilea in 1945), Noica a ramas in tara, unde il astepta mai intii domiciliul fortat, apoi inchisoarea.

Dupa ce a fost eliberat in 1964, a pornit prin tara in cautarea unor tineri talentati, elaborindu-le un plan de lucru si analizind, interpretind impreuna cu acestia textele fundamentale ale filozofiei. Nu avem ocazia aici si acum sa examinam aprofundat fenomenul in sine, insa merita sa mentionam citeva lucruri legate de acesta.
Ideea de la care maestrul a pornit in cautarea discipolilor sai este elocventa in privinta conceptiei sale axiologice, respectiv a structurii sale ideologice. Printre 22 de milioane de oameni (cifra aproximata de el ca reprezentind numarul total al locuitorilor Romaniei) dorea sa gaseasca 22 de tineri care manifesta un talent iesit din comun pentru filozofie. Dar, in acest fel – asa cum Ion Ianosi ii reproseaza autorului Jurnalului de la Paltinis, Gabriel Liiceanu, in Epistolar, volum ulterior, care contine materialul polemicii legate de lucrarea mentionata – i-a exclus pe ceilalti cetateni nu doar din categoria geniilor (in mod evident, atit de multe genii nu exista), ci si din rindul acelora care macar merita osteneala. „Imi displace […] profund nefericirea la care sint condamnati toti ceilalti“ – sustine Ianosi10.

Insa nu doar „bacanii“11 sau pensionarii12 nu sint demni de a fi fericiti, ci nici aceia care – desi sint inteligenti – se ocupa si de alte lucruri decit de cele cu adevarat importante, recte filozofia. „Am avut s…t norocul unei singure vocatii“ – afirma Noica13. Pe cei despre care crede ca nu isi urmaresc vocatia, fiind preocupati de „frivolitati“, ii condamna categoric, chiar daca este vorba de unul dintre cei mai buni prieteni de-ai sai, Alexandru Paleologu. „Conu Alecu“, asa cum era cunoscut in mediul spiritual romanesc, a fost un om cu o cultura, un spirit si un umor de sorginte franceza, care, insa, luind ca model una dintre lucrarile lui Noica, intitulata Despartirea de Goethe, a scris o carte cu titlul Despartirea de Noica14. In Jurnalul de la Paltinis Liiceanu isi citeaza maestrul, mai precis verdictul aspru al acestuia cu privire la Paleologu: „El nu este in stare sa-mi vada destinul, pentru ca el insusi a ramas in orizontul judecatii culturale“15. Aceasta credinta orgolioasa in superioritatea proprie, aceasta tendinta de a dispune de ceilalti o sesizeaza si Nicolae Steinhardt, care, in mod sugestiv, isi intituleaza astfel recenzia despre Jurnalul de la Paltinis: Catharii de la Paltinis, exprimindu-si parerea despre convingerea in cauza prin urmatoarele fraze ironice: „Nu te teme, turma mica: numele voastre, singure, sint trecute in Cartea Culturii si Cunoasterii; numai devotamentul vostru va fi luat in seama si rasplatit.“16

Impartim din nou lumea
Sa comparam acum cele formulate despre relatia dintre Noica si Liiceanu, respectiv despre conceptia axiologica transmisa de maestru discipolului sau, cu spiritualitatea din Despre minciuna. Observam astfel ca acesta din urma, Gabriel Liiceanu, imparte lumea, de asemenea, in doua parti. In conceptia lui, pe de o parte se afla cei care nu inteleg nimic, ca urmare trebuie condusi, iar de cealalta parte se situeaza cei care stiu ce este de facut si o fac in interesul primilor. Cei din cea de-a doua categorie, fireste, nu sint numerosi: este vorba de „domnitorul bun“, autorul „faptelor rele bune“, respectiv cei care inteleg motivul pentru care acesta trebuie sa decida intr-un anumit sens, si nu in altul, si isi dau seama ca nici nu poate sa decida altfel. „Acel cetatean va fi constrins, spune Machiavelli, ca in situatia extrema creata sa aplice remediul brutal al unei (noi) revolutii“ – putem citi la finalul textului lui Liiceanu parafraza dupa Machiavelli17. Daca interpretam in acest sens Despre minciuna, vom intelege de ce a simpatizat Noica cu miscarea legionara, respectiv de ce discipolul sau da dovada deseori de atita intoleranta si de atit exclusivism pe scena vietii publice18. Si nu putem face abstractie nici de ceea ce am citat deja ca fiind afirmatia lui Liiceanu din prefata cartii sale: si-a definitivat prelegerea „intre cele doua tururi de scrutin ale alegerilor prezidentiale“19 – informatie care ne indeamna mai degraba la o interpretare de tip program politic a textului sau.

Solutii radicale pe plan „teoretic“
Studiul de fata nu se vrea un text de factura publicistica, si cu atit mai putin un rechizitoriu. In pofida tuturor aparentelor, nu are acest obiectiv – ma lupt si cu demonii mei. Daca pot sa spun asa, nu este rezultatul vreunui obiectiv, ci porneste din surprinderea care ne loveste brusc atunci cind ne straduim din rasputeri sa intelegem un rationament interesant pentru noi (Despre minciuna a aparut in traducerea mea in revista literara maghiara Látó din Tirgu-Mures). Iar aceasta surprindere as rezuma-o astfel: un om cult si inteligent, care considera ca tara sa si poporul sau au suferit deja destul mergind pe mina politicienilor nepriceputi si cinici, poate deveni lesne – din motive ce tin de structura sa interioara si printre care se numara la loc de cinste invataturile maestrului sau – un adept al solutiilor radicale pe plan teoretic si poate incerca sa-si transpuna in practica ideile adiacente. Acestea ma fac sa cred ca latura eseistica si cea cu caracter de program politic a lui Despre minciuna pot fi delimitate doar de dragul analizei, respectiv ca textul meu poate fi unul complementar in privinta rationamentului similar, dezvoltat insa cu mult mai multa eruditie, al lui Tamás Gáspár Miklós20.

Traducere de Szabolcs Szonda

–––––––––––––
1. Cf. Gabriel Liiceanu: Despre minciuna, Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 7.
2. Din acest motiv am pus intre ghilimele cuvintul manual: pe parcursul a 95 de pagini, Júlia Szilágyi selecteaza din literatura universala si prezinta diferite tipuri ale eseului, iar in urma examinarii acestora, respectiv a antologiei care se prefigureaza ca rezultat al rationamentului sau, ajunge la concluzia ca eseul inseamna acel tip de text care a fost scris in premiera de catre Montaigne, care poate fi definit doar in linii mari (genul chestionarii, „tratat liric/subiectiv“ etc.), respectiv a carui natura variaza in functie de autorul sau.

3. Júlia Szilágyi: Lehet-e esszét tanítani? Editura Komp-Press – Korunk, Cluj, 2007, p. 71. Eseul lui Liiceanu a aparut in maghiara in traducerea mea, in numarul din ianuarie 1997 al revistei literare budapestane Holmi, iar varianta maghiara este inclusa si in volumul Júliei Szilágyi, la paginile 173-180.
4. Gabriel Liiceanu, op. cit. p. 22.
5. Op. cit., p. 33.
6. Op. cit., p. 37.
7. Op. cit., p. 40.
8. Referire la povestea lui Ion Creanga, Harap-Alb. Op. cit. p. 74.
9. Lui Noica i-au aparut in timpul vietii 21 de volume, iar alte trei dupa moarte. Mentionam citeva dintre aceste carti: Mathesis sau bucuriile simple (Bucuresti, 1934), Viata si filozofia lui René Descartes (Bucuresti, 1937), „Fenomenologia spiritului“ de G.-W.-F. Hegel istorisita de Constantin Noica (Bucuresti, 1962), Devenirea intru fiinta. Vol. I.: Incercare asupra filozofiei traditionale; Vol. II. Tratat de ontologie. (Bucuresti, 1981).
10. Jurnalul de la Paltinis, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983, respectiv Epistolar, Bucuresti, 1987. Observatia lui Ion Ianosi figureaza la pagina 267 a celei de-a doua editii, revizuita si adaugita, a Epistolarului (Humanitas, Bucuresti, 1996).

11. „Bacani“ – cuvintul preferat al lui Noica pentru „neghiobi“.
12. Iata nota de jurnal initiala, datata 21 martie 1977: „Cutremurul, pe care nu l-a trait in Bucuresti, il preocupa in continuare spe Noicat. Ar trebui mutata capitala la Tirgoviste; ar fi vorba de un centru exclusiv universitar si administrativ. Tinerii ar trage cu totii intr-acolo, iar pensionarii, care indeobste incurca, ar ramine in Bucuresti“. (Jurnalul de la Paltinis, p. 23.; s. m. – D. P.). Cu alte cuvinte: pensionarii pot pieri linistiti in cutremur, nu va fi pacat de ei. Interesant in privinta continuitatii acestei mentalitati este faptul ca la 14 decembrie 2004, in perioada dintre cele doua tururi de scrutin ale alegerilor prezidentiale (!), un publicist roman semnificativ, Mircea Mihaes, si-a intitulat un articol publicat in ziarul Cotidianul astfel: „Matusalem voteaza“ – acuzindu-i in textul sau pe pensionari ca acestia voteaza „en bloc“ PSD-ul, adica partidul postcomunist.
13. Jurnalul de la Paltinis, editia a treia, cu o anexa din 1996, Humanitas, Bucuresti 2003, p. 28.

14. Constantin Noica: Despartirea de Goethe, Editura Univers, Bucuresti, 1976, respectiv Alexandru Paleologu, Despartirea de Noica, in: Ipoteze de lucru, editia a treia, Cartea Romaneasca, Bucuresti 2006, pp. 9-85.
15. Jurnalul de la Paltinis, p. 129. Sublinierea autorului.
16. Nicolae Steinhardt: Catharii de la Paltinis, in Epistolar, p. 337. Sublinierea autorului.
17. Op. cit. p. 74.
18. As mentiona in acest sens, de exemplu, elanul cu care Gabriel Liiceanu grabeste adoptarea unei noi Constitutii a Romaniei, una care sa asigure presedintelui tarii prerogative mult mai mari decit acelea acordate de Constitutia in vigoare.
19. Op. cit. p. 8.
20. Cf. Gáspár Miklós Tamás: „Scrisoare catre prietenii mei romani“, Dilema, nr. 416, 16-22 februarie 2001.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
„Forma finală a operei este o surpriză şi pentru autorul însuşi“. Interviu cu Henry MAVRODIN
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Cele mai recente comentarii
Ce frumos!
o ye!
acuma,
serios, autorule?
Iata cum
 
Parteneri observator cultural
Sonoro