OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tot limba şi experienţa sînt cele care ne ajută în căutarea portretului ticălosului. Rareori acesta este static, „încremenit“ sau nu „în proiect“. Dinamica vieţii îi este de cel mai bun ajutor lui, şi nu omului cinstit. Schimbările toate cîte sînt îi sînt favorabile pentru că aşa el poate susţine oricînd că are dreptate, uitînd tot ceea ce ţine de context real şi de interesele legitime ale celorlalţi. Ticălosul se joacă, pînă să ajungă la destinele altora, cu uitarea celorlalţi. Prin ea le amorţeşte vigilenţa şi spiritul de conservare pentru ca apoi să le determine inexorabil un curs neliber al destinului. În primul rînd, el manipulează nevoia omenească de a uita ceea ce e neplăcut şi penibil, nedemn şi vulnerabil din viaţa fiecăruia. Simultan, sînt întărite şi accentuate defectele comune sau cele majore: parvenitismul şi lăcomia, vanităţile şi invidiile, spiritul intrigant şi setea de putere cu orice preţ. Tocmai de aceea, ticălosul ajunge prin faptele sale – dacă acestea sînt bine-cunoscute altora – să fie numit nemernic saui netrebnic, adică om de nimic. Evident că, de nimic este valoarea lui, dar nemernicia înseamnă că s-a adus într-un chip lipsit de dubiu proba necinstei şi a absenţei oricărui sentiment al onoarei şi a demnităţii personale. Acestea nu sînt nimicul în sens strict, ci nulitatea şi josnicia, asociate nemijlocit în sufletul moral-instinctual cu sentimentul de scîrbă, cel de oripilare că pot exista asemenea „lighioane“ printre oameni. De fapt, Marin Preda, de pildă, chiar foloseşte acest anume termen atunci cînd, într-un mic eseu, defineşte descriind „tipul infect“ ca fiind, mai înainte de orice, „neobosit inventiv“.

 

Într-o luptă provocată de acest tip uman – infect pentru că este ticălos şi ticălos pentru că este infect –, strategia lui nu este să joace după reguli drepte şi oneste, ci să „cîştige cu orice preţ“. Or, inventivitatea, sau, poate, să zicem creativitatea răului a găsit o „soluţie“, întîlnită, ştie oricine, atunci cînd o lighioană (dihorul în speţă) este în pericol: „crearea unei atmosfere pestilenţiale“...; „adversarul meu a împuţit aerul“. Se mai poate îndoi cineva, în acest caz, de pre-eminenţa pentru un timp a simţurilor inferioare asupra conştiinţei morale? Nesimţirea, ca dat biologic şi ca reflex psihic spontan, este „la ea acasă“ atunci cînd se petrece un fapt, precum cel povestit de Marin Preda. Poate de aceea, şi din jenă, el exclamă: „întîmplarea mea s-ar putea să nu placă“. Cu certitudine, asemenea fapte nu pot trezi, în mod normal, decît ruşine, dezgust şi sentimentul că „eşti murdărit“. Dar „crearea unei atmosfere pestilenţiale“ poate fi resimţită ca atare şi atunci cînd dezgustul este provocat, în spaţiul public, de minciuna sfruntată, de batjocorirea semenilor cu cel mai cras cinism sau de dispreţul manifestat faţă de cel slab şi neajutorat. Ticălosul este întotdeauna inventiv şi găseşte rapid soluţia infectă. Aici, omul moral este mai mereu prins pe picior greşit, este surprins şi apare descumpănit. Dezamăgirea nu-i departe de asemenea stări, iar ticălosul este, tot el, primul care foloseşte pentru interes propriu şi dezorientarea şi dezamăgirea celorlalţi. El este mereu victoriosul, numai finalmente lispit de glorie, ivit pe înfrîngeri în serie, niciodată încă ale lui. Din păcate, demascarea în formă exemplară, fără replică sau putinţă de tăgadă este mult prea rară în orizontul psihologiei publice. Ticălosul ştie asta şi evită cu iscusinţă, uneori în ultimul moment, „punerea sa la zid“ de cei îndreptăţiţi s-o facă.

 

Şi totuşi, de unde au apărut ticăloşii? Marc Aurelian punea şi el această întrebare, acum nouăsprezece secole, şi răspundea printr-o altă interogaţie: „Ce este răutatea? Nimic altceva decît ceea ce ai văzut adesea“ (Către sine însuşi, Cartea a VII-a, 1). „Vedem adesea şi nu ne vine să credem“ ar fi o bună continuare la această înţeleaptă cugetare. Vedem şi auzim, de pildă, zilnic, oameni care au „ticul“ sincerităţii: „să fiu sincer“ este astfel laitmotivul în viaţa lor publică. Tîlcul acestui apel este însă tocmai înşelarea, minţirea. Ştia ce spune filozoful stoic cînd nota: „Ce stricat şi viclean este omul care zise: sînt hotărît să mă port sincer cu tine! La ce, omule, este? Nu este nevoie să-mi spui aşa ceva, ci trebuie să se vadă pe loc calitatea aceasta (a sincerităţii)“.

 

Există, pentru cine ştie să observe natura omenească, indicatori elementari pentru a-i depista pe ticăloşii vicleni, congenitali neoneşti: „sinceritatea“ lor actoricească este „ca un pumnal ascuns sub mantie“, în timp ce „bărbatul de treabă, sincer şi cinstit, se poate recunoaşte, în mod neîndoielnic, chiar după ochi“ (s.n.) (Idem, Cartea a XI-a, 15). Tot limba înţelepţită (atentă la conţinutul moral al cuvintelor) ne arată că există un caracter negru, cînd schimbător ca vremea, mereu „necredincios“, cînd „băţos“; uneori „de fiară“, alteori mimînd „copilărosul“; unul „prostesc“, dar alteori „echivoc“; uneori „ştrengăresc“ dacă este „nevoie“, alteori însă „hotărît“ dacă împrejurările şi slăbiciunea celorlalţi „cer“ aşa ceva; în fine, caracterul negru, cu toate aceste atribute, nu-i nimic altceva decît „caracterul tiranic“, discreţionar şi abuziv. Astfel, ticăloşia este însoţitoarea perversă a umilinţei ce nu se revoltă, a obedienţei lipsite de orice demnitate şi a josniciei fără de margini, care-şi găseşte mereu scuze potrivite. Vor spune, oare, cumva ticăloşii – recrutaţi democratic din toate categoriile sociale şi din toate profesiile – că regretă cele făcute? Greu de presupus, pentru că, uniţi în gaşca imundă a eficacităţii Răului, îşi vor linişti conştiinţa gîndind la relativitatea moralelor. Dacă sînt cultivaţi, nu-i de mirare să-i auzi invocîndu-l pe Nietzsche, evident, pe cel din Dincolo de bine şi de rău (V, 187); „există o morală menită să-l justifice pe autorul ei în ochii celorlalţi; alta menită să-l însenineze şi să-l împace cu el însuşi; alta îi serveşte a se crucifica şi a se smeri; alta la a se răzbuna, alta la a se disimula...“. Iar, dacă n-au pretenţia de-a fi consideraţi „intelectuali“ şi „culţi“, vor zice, în cel mai bun caz, devenind deodată senini sau gravi: „lucrurile au fost mereu aşa pe la noi“.

 

Luciditatea ne obligă să luăm aminte că, în fond, nu ştim cu adevărat de unde vin ticăloşii, chiar dacă citim toate textele eticii universale şi parcurgem toate explicaţiile despre caracterul abisal al super-egoului omenesc. Aceasta nu înseamnă, totodată, că nu putem avea încredere în experienţă, chiar deloc, ci doar că aceasta poate fi, prea adesea, contrazisă brutal, fără nici un preaviz, mai ales în vremuri tulburi, neaşezate. Astfel, un om, după toate aparenţele şi convenţiile onest, poate fi şi el în stare, uneori, de o ticăloşie groaznică, aidoma nemernicului de care se feresc toţi. Dar, totuşi, simţim că n-am putea trăi cît de cît normal dacă acest neplăcut adevăr ajunge să ne cotropească tot sufletul şi atinge performanţa de a ne seca încrederea elementară în ceilalţi. De altfel, ticălosul tocmai aici este inventiv şi neostoit creativ, în distrugerea pe cît de eficientă, pe atît de bucuroasă a rădăcinilor altruismului şi generozităţii, ale respectului şi ale iubirii: din el, mai întîi, apoi, cu pasiune rea, din ceilalţi. Pentru că distrugerea-l cuprinde şi pe el, ne poate fi milă de ticălos. Pentru că spiritul distructiv se răsfrînge asupra celorlalţi, oameni nevinovaţi, ticălosul merită dispreţul şi, de ce nu, chiar ura noastră. Să admitem că nu ştim dacă această ură poate fi numită „sfîntă“ sau nu. Oricum, nu avem dreptul să nu luăm în seamă sensul kantian al sfinţeniei: „cugetul moral în luptă“ al celui care acţionează şi în acord cu, şi din respect pentru imperativul categoric. În acest anume sens, ura este şi trebuie să fie necesară pentru constituirea moralei elementare.

 

Căci răul absolut trebuie urît. Aici nu încape nici o iubire. În fapt, dincolo de morala elementară nu-i decît ura pur psihologică, oarbă, încărcată de resentiment şi răzbunare. Această „supă psihologică“ toxică sigur că nu este sfîntă. Poate de aceea-i putem defini pe ticăloşi ca fiind, ei înşişi, nişte invenţii, mereu reuşite, doar ale psihologiei urii. Lor axiologia morală le este şi le va rămîne veşnic străină. Ei sînt atît de inventivi în a ocupa tot spaţiul imoralităţii, încît îşi adaugă încă două stări şi atitudini: cinismul şi indiferenţa. Aşa, într-adevăr, nu le mai pasă decît de ei şi de vieţuirea lor abjectă.