OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tocmai am stabilit că ticăloşia este neobosit creativă şi că omul moral rămîne mereu perplex în faţa ei. Dar de unde vin ticăloşii parcă tot nu ştim, niciodată, îndeajuns. Ce se întîmplă, însă, cu apariţia persistentă în spaţiul public a indiferenţilor şi a cinicilor? Există, în acest caz, un loc uşor de identificat? Mai precis: de unde apare „producţia“, în creştere, de oameni care au ca dominantă a felului lor de a fi nepăsarea, chiar nesimţirea faţă de ceilalţi, semenii lor? De unde vine, adică, din ce surse se hrăneşte dispreţul suveran al unora pentru oricine are convingeri morale elementare? Şi, mai exact: ce face, de pildă, ca valori precum altruismul şi bunătatea, curajul şi compasiunea să apară, în anumite suflete, drept semne de slăbiciune, de neadaptare sau chiar de prostie?

 

La aceste interogaţii, pe cît de simple, pe atît de fundamentale, se poate răspunde, printre altele, prin relativizare şi bagatelizare, cum de altfel se şi petrec lucrurile adeseori. În acest context, raţionamentul prescurtat ar suna cam aşa: întotdeauna şi în toate locurile au fost oameni cărora nu le-a păsat de alţii, ignorîndu-i pe aceştia cu desăvîrşire, ca şi cum ei nu ar fi existat deloc; ceilalţi sînt priviţi ca nişte obiecte: e adevărat, cam obraznic de asemănătoare lor ca înfăţişare exterioară, dar, altminteri, total neinteresante din alte puncte de vedere. Desigur că un dram de adevăr al vieţii conţine o atare apreciere, căci, dacă ne gîndim bine, într-adevăr, unii dintre ei ne atrag, în timp ce pe alţii îi respingem în mod spontan, iar o categorie aparte va fi alcătuită din cei ce ne vor rămîne indiferenţi. Importantă nu este, prin urmare, într-o societate sau comunitate o nepăsare sau alta, nici un dispreţ ocazional al unui individ oarecare sau dezinterese fireşti ale oamenilor faţă de lucruri realmente lipsite de importanţă şi valoare, ci indiferenţa ca stare generală, ca stare ce tinde să se autoreproducă şi la care participă un număr semnificativ de persoane. Şi încă ceva: indiferenţa unora devine punct de plecare pentru destinul nenorocit al altora.

 

 

Aceasta este, într-un cuvînt, ecuaţia de bază a psihologiei umane dintotdeauna şi de pretutindeni. Dar, ştim bine acum, dat fiind faptul că morala nu este despre cum sîntem şi cum trăim, ci despre cum ar trebui să trăim, înseamnă că nu putem să rămînem doar la acest nivel al înţelegerii indiferenţei. Simplu spus, morala elementară primeşte conţinut prin norme transindividuale prin care noi participăm la valori – cum ar fi onestitatea şi loialitatea, iubirea şi iertarea, prietenia şi curajul, grija şi respectul – unde indiferenţa faţă de ceilalţi contează într-un sens foarte clar şi precis al termenului: e vorba de acea nepăsare grea, uneori vecină cu nesimţirea, care se „traduce“ prin nefericire, în forme diverse de manifestare ale suferinţei şi deznădejdii, în simţămîntul nerecunoştinţei, al trădării sau, deloc la sfîrşit, în sentimentul că eşti, ca fiinţă umană, pur şi simplu desfiinţat, redus la zero. Formula înţeleaptă din limbajul moral comun – „indiferenţa ucide“ – tocmai un atare conţinut plin de înţelesuri grave semnalează. Cineva, de exemplu, ar trebui să fie plin de căldură şi înţelegere omenească, dar el alege să „nu vadă“ şi să nu audă această solicitare; cineva ar trebui să fie curajos şi demn în atitudine, dar preferă să tacă şi să-l lase pe celălalt „să cadă“, să fie neputincios şi deznădăjduit în continuare; cineva ar trebui să dea dovadă de blîndeţe, dar alege să „nu se implice emoţional“; cineva ar trebui să facă un efort să se imagineze în locul altcuiva, dar găseşte că „nu merită efortul“. Iată forme de indiferenţă întîlnite în mod curent de cînd există umanitate pe Pămînt.

 

Întrebarea rămîne: la ce fel de indiferenţă ne gîndim cînd o considerăm pe aceasta repugnabilă? În nici un caz la cea propusă şi promovată cu asiduitate în modelul stoic de moralitate. Apatia stoică reprezintă o condiţie pentru atingerea înţelepciunii, a stării de seninătate a spiritului şi de linişte a sufletului: cine ascultă raţiunea ordonatoare a Universului şi înţelege necesitatea lucrurilor supunîndu-se rămîne indiferent faţă de tot ceea ce ar distruge armonia lumii. Indiferenţa în acest anume înţeles înseamnă înlăturarea efectelor, a pasiunilor haotice, nefolositoare şi distructive în favoarea judecăţii raţionale; aceasta este şi trebuie să fie nepăsătoare la cerinţele lipsite ale temei: să doreşti să fii nemuritor, să vrei ceea ce nu este necesar şi să crezi, de pildă, că faima, banii, averea şi norocul durează etern dincolo de limitele obişnuite ale vieţii individuale. Prin urmare, indiferenţa în acest înţeles are un conţinut moral şi nu se confundă cu nepăsarea psihologică ordinară, cu lipsa de interes pentru ceilalţi din motive pur egoiste, cu absenţa sentimentului de solidaritate faţă de semenii aflaţi în nevoie, cu suprimarea milei faţă de cei aflaţi în suferinţă sau cu lipsa de grijă faţă de cei neajutoraţi sau dezavantajaţi de soartă. De altfel, Marc Aureliu, în Către sine, n-a obosit să repete că această formă de indiferenţă este sinonimă cu reţinerea, cu prudenţa şi cu tăria caracterului. El obişnuia să spună că omul nu trebuie să lucreze „la întîmplare“, adică fără să aibă în vedere mereu binele ca scop: „îndreaptă scopul tău final numai şi numai la binele public“ (Cartea a XII-a, 20). Filozoful stoic roman nu ezita să spună răspicat că „tăria de a duce o viaţă fericită“ îşi are temelia chiar în sufletul omului de caracter: „puterea aceasta şmoralăţ are dreptul să se arate nepăsătoare numai faţă de lucruri într-adevăr indiferente“ (s.n.) (Cartea a XI-a, 16). Mai mult, parcă dorind să accentueze sensul esenţialmente etic al detaşării şi indiferenţei stoice, el afirmă: „Nu te dezgusta, nu lăsa să-ţi scadă zelul şi curajul, dacă nu reuşeşti pe deplin să îndeplineşti toate proiectele tale...“ (Cartea a V-a, 9). În fine, drumul spre indiferenţa şi apatia stoică presupune scoaterea la iveală în persoana omului moral a unui set de calităţi ce stau în puterea omenească: „fii deschis, onest, harnic, nelacom după plăceri; mulţumit cu destinul tău, cumpătat, binevoitor, generos, simplu, serios şi mărinimos“ (Cartea a V-a, 5).

 

 

În aceeaşi ordine de idei, nici sensul indiferenţei din filozofia cinicilor clasici nu-l avem în vedere atunci cînd afirmăm că există în societatea actuală o îngrijorătoare prezenţă a atitudinilor de indiferenţă şi cinism manifestate în spaţiul public. Nu mai reprezintă, mai ales după apariţia cărţii lui Peter Sloterdijke, Critica raţiunii cinice, un secret faptul că noi putem aprecia ca fiind întru totul moralmente acceptabil profilul cinicului antic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca toxic şi periculos cinismul modern. În fond, dacă forma veche de cinism este compatibilă cu ideea de moralitate – viaţă dusă în conformitate cu ceea ce este natural, adică un comportament firesc, simplu, modest, franc şi transparent, optimism bazat pe cunoaştere şi pe o viaţă activă sustrasă prejudecăţilor şi convenţiilor artificiale –, noile forme de cinism – din timpurile în care viaţa s-a artificializat infinit mai mult decît îşi puteau imagina cinicii clasici, – sînt perfect acordate la un sens, mai degrabă psihologic, al indiferenţei şi detaşării, şi nu la unul moral. Într-un fel, cauzele profunde ale cinismului actual nu sînt deloc străine nici de excesul de individualism promovat de ideologia obtuză „a pieţei libere care reglează tot“, în care singura responsabilitate, în afaceri şi în viaţă, văzută tot ca o afacere, ar fi doar obţinerea profitului; nici de lăcomia dezlănţuită după ieşirea din epoca penuriei; nici de îmbogăţirea fără temei legal a unora şi sărăcia acceptată şi statuată prin lege a altora; nici de anomia în care cel mai bine se simt „penalii“ care n-ajung aproape niciodată să fie judecaţi; nici de invidia devenită adevărată instituţie cît timp regulile cîştigului şi ale succesului sînt stabilite ad-hoc; nici de sentimentul de neputinţă generat de impredictibilitatea comportamentului instituţiilor statului corupt; nici de obscenitatea scenei publice, care „sancţionează premial“ grosolănia şi vulgaritatea, spiritul primar agresiv, impostura fudulă, aroganţa ciocoiască şi vanităţile fanariote renăscute; nici de neîncrederea şi suspiciunea în legi şi în oamenii justiţiei, cîtă vreme „totul se poate aranja“ altundeva şi altcumva; nici, mai ales, de uimirea perplexă a oamenilor cinstiţi că viaţa onestă, dusă în modestie şi cumpătare, după reguli simple şi clare, ce n-au nevoie să fie reinventate, nu valorează nimic pe lîngă un ticălos isteţ, pe lîngă un viclean înrăit, dar de succes, pe lîngă un ins lipsit de cuvînt şi de onoare, care inventează fără jenă şi restricţii infinite forme de abjecţie în orice situaţie de viaţă.

 

De aici, din acest spaţiu, vin cinicii şi indiferenţii zilei de azi. Ei sînt noii tirani, adesea nevăzuţi şi nerecunoscuţi ca atare, ai democraţiei imature şi fragilizate. Ei reprezintă cu succes dispreţul faţă de cei care nu sînt aidoma lor, iar tuturor ei le opun nepăsarea, neimplicarea, indiferenţa cea mai crasă; ei pot fi demagogi şi populişti pentru că astfel pot profita; ei pot fi şi servili la nevoie, faţă de mai marii zilei, pentru că oricum aceştia pot fi atunci sau după aceea „coborîţi“ prin ridiculizare; ei sînt cei care nu critică puterea, dar nu se revoltă precum cinicii antici pentru abuzurile ei; ei sînt, în genere, indivizi mediu sau superior educaţi, care au conştientizat relativismul şi inconsistenţa valorică din societate, dar care găsesc că „nu merită“ să fie părtaşi la forme active de viaţă socială şi politică; ei dinamitează, în fond, înseşi bazele conştiinţei democratice, necrezînd în forţa intrinsecă a „masei democratice moderne“, care are o tendinţă benefică spre adunare pentru a cîştiga forţă şi legitimitate; în schimb, cinicii moderni se simt bine în „masele de adunătură“ (după expresia lui Canetti), iraţionale şi capricioase, exhibiţioniste şi fluide, ce pot fi uşor manipulate.

 

 

Cinicii cultivaţi, provenind din medii intelectuale, nu cultivă în public luciditatea brutală. Cel puţin nu în spaţiul autohton. Tocmai de aceea, deşi îi dispreţuiesc inclusiv pe cei care cred în vorbele lor, nu arată acest lucru şi preferă să-i instrumenteze pe ceilalţi după reguli seci şi reci stabilite de intelect. Pentru aşa ceva, oportunismul le stă la îndemînă cu toate strategiile străvechi. Iar oricum capacitatea lor de a simula şi de a înşela nu trebuie să fie, niciodată subestimată, chiar dacă, uneori, se declară obosiţi şi dezamăgiţi.