OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De unde au apărut ticăloşii Iată o întrebare pe cît de simplă, pe atît de indignat perplexantă pentru tot mai mulţi dintre noi. Cum am putea accede la un răspuns, dacă nu apelînd la logica elementară Pe aceasta o acceptăm, în primă instanţă, toţi, fără excepţie. Dacă neticăloşii pun această întrebare, atunci ni se pare şi de la sine înţeles ca aceştia să dorească să ştie ce nu sînt. Apare în acest caz, cu certitudine, şi mîndria morală de-a nu aparţine unei forme atît de pregnante de imoralitate, cum este taxată, în conştiinţa comună, ticăloşia. În fapt, fiinţele umane ce alcătuiesc această categorie – neticăloşii – se presupune, cu temei, că sînt revoltate că opuşii lor – ticăloşii pursînge – sînt prea mulţi, că sînt oricum prea puternici şi că, în plus, le distrug viaţa, totalmente nemeritat şi nedemn. Fiindcă, nu-i aşa, care este rostul ticălosului pe lume dacă nu acela de a-i urî şi distruge pe alţii, cu precădere, se înţelege, pe aceia cu totul altfel decît ei: blînzii şi naivii, încrezătorii şi cinstiţii, loialii şi curajoşii, generoşii şi înţelepţii.

 

În viaţă, apar cel puţin două situaţii legate între ele, uşor de constatat de către oricine. Întîi, cu foarte rare excepţii, nimeni nu se recunoaşte pe sine drept ticălos. Apoi, ticăloşii înşişi nu se sfiesc deloc să vorbească cu „sinceră“ indignare chiar de era ticăloşilor şi de „sistemul ticăloşit“. Ei sînt, fără îndoială, mai iuţi în reacţie şi mult mai inventivi decît adversarii reali: oamenii stăpîniţi de frîne şi inhibiţii morale elementare. Oricum, ei simt instinctiv că pot fi crezuţi cu uşurinţă, dintr-un motiv extrem de simplu: între a califica şi a proba, prima induce senzaţia de adevăr, iar pînă la faptă şi concordanţa ei cu autodefinirea se întinde plasa uitării, a autoamăgirii sau... a iertării. Prin urmare, aceeaşi logică elementară nu se poate să nu consemneze o stare paradoxală: şi neticăloşii vorbesc despre ticăloşi, după cum şi ticăloşii incontestabili invocă mereu, fără obosire, tot ticăloşia semenilor (şi a lumii întregi, de ce nu). Omul moral pur şi simplu, omul Decalogului, nu vorbeşte din decenţă despre sine; se revoltă că există ticăloşie şi ticăloşi, dar nu-i poate opri pe ticăloşii in nuce sau pe cei probaţi să nu recurgă cu succes la stratagema lor: „strigi că ceilalţi sînt ticăloşii, ceea ce înseamnă că tu nu eşti şi că nici nu poţi fi aşa ceva“. Evident că la mijloc este o înşelăciune şi o păcăleală, iar condiţia minimală ca aceasta „să prindă“ ţine de esenţa omului cinstit: nevinovatul nedreptăţit este îndreptăţit să-şi strige condiţia ingrată.

 

Din această indeterminare, onestul de bună-credinţă pierde orice vizibilitate şi ajunge să nu valoreze nimic. Dispare pur şi simplu din sfera aprecierilor spontane. Într-un cuvînt, cinstitul trebuie să-i creadă pe nemernici în pretenţia lor de a fi sinceri, atunci cînd îi acuză pe ceilalţi (întotdeauna ceilalţi) că sînt ticăloşi fără ruşine şi fără de măsură. Care-i mecanismul prin care această perfidă înşelăciune funcţionează sigur şi eficient Acest mecanism este consubstanţial cu viaţa omenească în elementaritatea ei. Astfel, dacă cineva spune ceva cu toate însemnele psihologice ale sincerităţii – adică, printr-o mimică adecvată, printr-o pantomimă convingătoare şi printr-un discurs verbal perfect credibil –, atunci palierul pur psihologic al sincerităţii este identificat întru totul cu instanţa morală a onestităţii. Cea mai „pură“ psihologie devine temei pentru o dorită, în mod inconştient, moralitate „pură“. După ce această alianţă perversă s-a produs şi a intrat în sistemul convingerilor personale, aproape nimic nu o mai poate destrăma. Care-i secretul instaurării durabile a acestei conexiuni insidioase în şi prin psihismul nostru bazal O injoncţiune paradoxală. Într-un fel, „vinovată fără vină“ este tot moralitatea, şi anume cea elementară. Mai precis, este vorba de nevoia profundă din sufletul omenesc de ceea ce se numeşte „viaţă etică“, opusul moralităţii fiind barbaria (forma bestială, grosolană) şi ticăloşia (forma infinit inventivă de rău). De asemenea, stă în elementaritatea conştiinţei să presupună că orice act şi fapt moral solicită o potrivire, un acord între ceea ce se spune şi ce anume se face. În momentul în care toate condiţiile subiective ale acestei potriviri sînt realizate – inclusiv, se înţelege, şi dorinţa inconştientă ca celălalt „să aibă dreptate“ –, atunci apare în conştiinţă încrederea. Or, de la confidenţa psihologică la încrederea morală graniţa despărţitoare nu o poate stabili nimeni dacă nu apare îndoiala, una mai mare şi mai presantă decît liniştitoarea şi plina de siguranţă amăgitoare încredere.

 

În înţelepciunea ei probată în timpuri imemoriale, limba ne ajută, totuşi, fără discuţie. Astfel, de pildă, prin limbaj s-a statornicit ideea că nici ticăloşii nu sînt toţi la fel. Prima diferenţă admisă este cea dintre micul şi marele ticălos. Aproape nimeni nu este dispus să admită ca fiind foarte potrivită formula „ticălosul mediu“ sau „ticălosul mijlociu“. Mai degrabă, ticălosul propriu-zis este identificat cu marele ticălos. Micul ticălos, în accepţia curentă, se presupune că n-a făcut încă lucruri grave. Tocmai de aceea el poate fi – şi este – privit cu destulă îngăduinţă, nu arareori prin apel la virtuţile toleranţei şi ale mizericordiei. Micul ticălos e, cel mai adesea, un găinar sau un biet panglicar, un coţcar neînsemnat sau un pezevenghi bun de luat oricînd în rîs; el te trage pe sfoară aproape prieteneşte; te minte fără să clipească, dar parcă n-o face cu răutate, ci doar din şi cu o dezarmant de naturală dexteritate.

 

El, micul ticălos, este doar un şmecher încă necrescut, deci aflat la început de carieră; se mulţumeşte cu puţine avantaje şi, de aceea, e pus doar pe ciupeală, pe mărunte chilipiruri şi ciubucuri. Toate sînt „mici atenţii“, iar ceea ce este mic este, nu-i aşa, inofensiv, este chiar simpatic şi nostim. Prin urmare, cum să te superi pe asemenea „fleacuri“ şi „lucruri mici“ Ar însemna că eşti tu însuţi un om mărunt, dacă te pot deranja asemenea „nimicuri“. Micul ticălos, mai ales cînd se cere şi se impune forma diminutivală – „micuţul“ – pare a fi considerat, aproape unanim, o formă benignă. De aceea, printre altele, tot ce-şi doreşte micuţul ticălos este să cadă peste el „o pleaşcă“. Acesta poate chiar admite, la limită, că este mic; important este, totuşi, ca bafta sau pleaşca să fie pentru el mari. În fapt, trebuie să constatăm, în acest caz, că are loc în conştiinţă, în zona incert morală a acesteia, un anumit tip de contaminare estetică. Nu urîtul, totuşi, cum ne-am aştepta, ci alte categorii zis minore – precum mititelul, interesantul, simpaticul, nostimul, insolitul, obraznicul, uimitorul, pişicherul, măscăriciul, fanfaronul, ţopîrlanul, cusurgiul, fudulul, îngîmfatul, cîrcotaşul etc. – ajung, pe nesimţite, să-l „legitimeze“ pe acest ins imoral aflat în faza de debut a strălucitei sale cariere, al cărei vîrf de atins şi personaj de întruchipat nu este decît marele ticălos!

 

De altfel, micul şi micuţul ticălos oferă – în multiplicitatea apariţiilor sale uneori nostime, alteori chiar drăgălaşe, oricum, aproape întotdeauna, interesante – un teren prielnic şi chiar fertil pentru afirmarea deplină şi nestînjenită a marii ticăloşii – a celei, sigur, maligne. Marii ticăloşi sînt astfel cei care însămînţează mereu şi mereu, în tot corpusul psihismului colectiv, senzaţia că „era“ lor, a ticăloşilor, este nemuritoare, că ei sînt adevăraţii stăpînitori ai lumii, că ei sînt isteţii şi şmecherii ce pot să rîdă de toţi şi de toate; evident, pot rîde cu precădere de „ipocriţii“ ce „se pretind“ buni şi generoşi, altruişti şi miloşi. În fond, ei pot să-şi bată joc, rîzînd sardonic, hăhăit, şi de „tagma filozofilor“. Paradigmatică este, în acest sens, ignobila formulă: „Am tot vrut să evit să spun «tîmpiţi» şi, pînă la urmă, am zis... «filozofi»“.