OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una dintre raţiunile principale ale unei astfel de abordări integrale este oferită de refuzul UE de a accepta propunerea iniţiată de unele ţări europene care au cunoscut reprimarea comunistă (inclusiv România) de a condamna crimele regimurilor comuniste. Ţinînd seama de faptul că România, privind comparativ lucrurile, a trăit sub un regim comunist extrem de aspru şi că rezistenţa în timp împotriva acestuia (începînd cu 1945 şi ajungînd pînă la mişcările de protest din Valea Jiului şi de la Braşov) a fost reprimată brutal, fapt ce a diminuat drastic şansele disidenţei individuale şi de grup, devine evident că responsabilitatea – în ceea ce priveşte acest eşec – a experţilor României care au fost angajaţi oficial în acest proces este ridicată.

 

Cred că acest eşec angajează responsabilitatea tuturor intelectualilor români care trăiesc în şi în afara României. Este un eşec pentru orice persoană convinsă că sistemul comunist a fost intrinsec rău şi a generat o megaviolenţă (la nivel de număr de victime, durată şi spaţiu fizic şi cultural) incomensurabilă încă.

De-a lungul anilor, am scris mai multor intelectuali care au participat la elaborarea Raportului referitor la crimele comunismului şi, de asemenea, şi altora despre ceea ce am considerat şi consider a fi erori în explorarea, explicarea şi critica publică a comunismului. Am reuşit să exprim public unele dintre aceste gînduri numai după ce am întîmpinat multe obstacole şi refuzuri. Cei mai mulţi dintre autoriiRaportului (coordonat de Vladimir Tismăneanu) nu s-au referit public explicit la comentariile critice pe care le-am comunicat despre acest Raport, folosit în condamnarea istorică a comunismului în Parlamentul României. Cred că, prin evitarea comentariilor critice valide exprimate de multe voci, şansele de a realiza corecţii absolut necesare au fost drastic diminuate, iar dialogul social pe această temă vitală a suferit nemăsurat. Refuzul sau restrîngerea dialogului social responsabil pe această temă au adus prejudicii incomensurabile impunerii societăţii civile în România, a capacităţii acesteia de a dialoga.

 

Voi menţiona doar cîteva chestiuni grav neglijate, care au contribuit la acest eşec:

 

1. Tendinţa de a identifica cea mai mare parte a megaviolenţei şi a mizeriei impuse de comunism asupra societăţii României cu dictatura personală a lui Ceauşescu. Nu este nici o îndoială că dictatura personală are o evidentă responsabilitate politică majoră pentru devastarea produsă de comunism, dar nu este singurul factor major. Trebuie să fie luate în considerare cauze ideologice, structurale, militare şi politice care au dobîndit statut oficial în 1944, iar unele dintre acestea fiind mult mai vechi. Această sistematică tendinţă reducţionistă a avut, pe termen lung, cel puţin două efecte semnificative de ordin practic: a. o facilitare a inerţiei structurilor şi mentalităţilor comuniste mult timp după 1989 – deoarece a creat şi/sau a hrănit iluzia socială că singura cauză majoră a răului sistemic a fost înlăturată odată cu dictatorul. În fapt, dictatura personală este o consecinţă naturală a ideologiei comuniste şi a algoritmului politic al acesteia; b. un număr semnificativ de pioni ai fostului regim comunist au continuat să funcţioneze sub nume şi roluri noi. Unele dintre aceste nume şi roluri, avînd un ridicat prestigiu intelectual, au fost folosite pentru infiltrarea chiar a noilor instituţii internaţionale (unele de cercetare socială!) care, prin intenţie, sînt prodemocratice, pentru economia de piaţă şi pentru drepturile universale ale omului. Un export de confuzie.

 

2. Confuzia pe termen lung, uneori reală, dar, de cele mai multe ori, manipulată, asupra caracterului schimbării începute în Decembrie 1989, în România: lovitura de stat versus revoluţie. A fost evident, cel puţin din Decembrie 1989, incluzînd componenta TV a revoluţiei începute, că a fost o combinaţie complexă a acestor două moduri, pe un uriaş fond popular de adîncă nemulţumire. Această confuzie (mai ales manipularea ei) a hrănit iluzia că cei care au venit la putere vor reprezenta nevoile populaţiei şi îşi vor juca rolul în deplin acord cu regulile democratice. Înseamnă oare că lovitura de stat care face parte din schimbarea începută în 1989 nu a fost necesară? Nu, aceasta a fost necesară, chiar vitală (fără a accepta toate mijloacele folosite) pentru o primă schimbare. Dar ea a implicat pericole enorme pentru procesul democratizării, care au devenit vizibile treptat. Acest aspect este relaţionat cu o greşeală majoră a Raportului: practicile comuniste nu au încetat în România în 1989, aşa cum ar sugera Raportul: se neglijează inerţia sistemică a comunismului, inerţie ideologică şi structurală.

Unii dintre autori au avut şi au relaţii apropiate, şi mă refer doar la relaţiile publice, cu persoane aflate la vîrful puterii politice din România după Decembrie 1989. Această situaţie a oferit şansa de a observa ATUNCI continuitatea dintre vechile şi noile structuri. Dar această şansă n-a fost folosită pentru o cauză bună.

 

3. Comunismul este o violenţă a unei MINORITĂŢI politice (extrem de evidente în istoria României) împotriva MAJORITĂŢII, fapt neglijat în mod inacceptabil. Chiar dacă PCR (PMR) a atins 4 milioane de membri pornind doar de la 1.000 de membri, acesta a continuat să reprezinte dominaţia unei minorităţi, care a avut un nucleu intrinsec violent în întreaga sa istorie, dominaţie impusă asupra majorităţii aflate în suferinţă.

 

4. Tendinţa multor figuri publice – din România şi de origine română – de a obţine un „card de credit politic“ care să ateste „o purtare politică corectă“ în timpul comunismului de la instituţii care se aflau încă departe de dovedirea caracterului imparţial (obiectiv) al modului în care administrau documentele (arhivele/dosarele), a independenţei lor faţă de noile interese şi structuri politice, precum şi a competenţei lor morale şi profesionale. Această tendinţă a înlesnit drumul spre şantajul politic, social şi moral. Trebuie clarificat, acei autori ai Raportului şi alţii, care, în mod tenace, au încercat să obţină astfel de certificate de bună purtare politică, ar fi trebuit să cîntărească consecinţele cererii lor pentru un astfel de certificat de la o instituţie care nu avea încă minimum de transparenţă necesară pentru un asemenea rol.

 

5. Regimul comunist a fost capabil să se menţină la putere atît de mult timp prin ajutor militar sovietic, represiune, ameninţări, manipulare, îndoctrinare şi prin extinderea continuă a ariei de influenţă, şantaj, teroare asupra unui număr din ce în ce mai mare de oameni pe care i-a forţat să acţioneze împotriva conştiinţei, intereselor, credinţelor, familiilor şi prietenilor. În astfel de condiţii, s-a extins reţeaua de teroare şi de compromisuri tragice. Este o reţea a răului care ucide moral, economic, social, cultural şi, atunci cînd consideră necesar, îi ucide, pur şi simplu, pe cei care refuză s-o ajute, să i se supună şi nu doar pe cei care i se opun în mod direct. În astfel de condiţii, una dintre mişcările (ca la şah!) care trebuie să fie făcute de oricine are o astfel de şansă este cea de a se separa de structurile comuniste şi de cele neocomuniste. E ceva ce ar fi putut fi realizat de foarte mulţi în Decembrie 1989. Unii au pierdut această şansă chiar după ce anumite gesturi publice, precum cel făcut de Alexandru Paleologu, au arătat că separarea este posibilă, cel puţin trebuie încercată. În opoziţie cu această şansă, alţii au preferat să înceapă o critică violentă a unui corp social rănit şi a unor categorii, asta înainte ca aceşti critici să-şi dezvăluie mai întîi propriile erori. Este o iluzie gravă să se creadă că cineva poate critica eficient bolile sociale fără a face, în prealabil, o autoanaliză şi o expunere publică a propriilor erori. I-am întrebat de multe ori pe unii dintre autorii Raportului care a fost relaţia lor cu PCR şi, în loc de răspuns, am primit, în cel mai bun caz, o glumă. Am considerat şi consider că fiecare autor al Raportului are obligaţia morală să prezinte relaţia sa cu structurile de putere anterioare anului 1989 şi cu cele din primii zece ani ai tranziţiei (pînă la ultima violenţă publică, numită „mineriadă“).

 

6. Există o distanţă ireductibilă între „binele comun“ şi „designul comunist“ al binelui comun. Oamenii tind în diverse moduri să-şi îmbunătăţească traiul. În istoria noastră, am explorat de multe ori necunoscutul şi incertul cu speranţa unei condiţii mai bune pentru fiecare dintre noi, sau cel puţin pentru grupul sau societatea căreia îi aparţinem. Treptat, conceptul de „bine comun“, scopul de „bine comun“ (M. Marty, 1997) şi eforturile de a-l atinge s-au conturat ca o preocupare majoră pentru indivizi şi societăţi. Este cunoscut că, uneori, grupurile au încercat să realizeze, în scopuri violente şi în mod violent, un „design comun“ (Denson, procuror american, în J. Greene, 2004).

Comunismul, ca ideologie şi ca realitate politică (incluzînd societăţile socialiste marxiste), este marcat de un „design comun“, chiar dacă acesta îşi are originea în munca unui cerc relativ mic de intelectuali. Programul său politic major şi original (Manifestul Partidului Comunist) prezintă componentele esenţiale ale designului său macrosocial, care au fost considerate drept universal valabile.Manifestul Partidului Comunist cheamă ca aceste „măsuri“ să fie realizate împreună de către proletariat, de către avangarda sa politică, Partidul Comunist, şi de către celelalte forţe care sînt pregătite să se alăture mişcării comuniste pentru o macro(globală) schimbare politică şi socială.

 

Intrinsec, prin caracteristicile sale, acest design comunist este violent atît în ceea ce priveşte scopurile sale instrumentale, cît şi mijloacele sale. De exemplu, dictatura, sistemul partidului politic unic, centralizarea mijloacelor de comunicare sînt scopuri instrumentale explicite ale designului comunist original. Designul comunist este explicit în ceea ce priveşte determinarea sa de a folosi mijloace violente (Revoluţia sîngeroasă) împotriva duşmanilor săi de clasă. Pe scurt, designul comunist (socialismul marxist, aşa cum s-a întîmplat în fostele ţări comuniste din Europa) este violent atît prin scopurile instrumentale, cît şi prin mijloace. Designul comunist nu lasă nici o şansă pentru o realizare paşnică şi dialogală a binelui comun.

 

Regimurile comuniste au desconsiderat spiritul legii şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Megaviolenţa comisă de acestea s-a produs atît înainte, cît şi după ce Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost aprobată (10 decembrie 1948).

 

În ţările care au fost oprimate de fostele regimuri comuniste, inerţia structurilor, a mentalităţilor şi a obiceiurilor comuniste a rămas evidentă mult timp după 1989. În acelaşi timp, partidele comuniste au fost şi sînt acceptate să participe în sfera politicului. În cazul în care comunismul, ca ideologie şi realitate politică, nu este condamnat internaţional, multe pericole majore se vor agrava, între acestea amintesc: prelungirea injustiţiei faţă de victimele comunismului, ameninţarea, erodarea pe termen lung a domniei legii în existenţa umană, o poartă deschisă pentru reapariţia regimurilor comuniste sau a unor regimuri asemănătoare comunismului.