„Este necesară o schimbare radicală, care să conducă la formarea unor structuri administrative eficiente“

Dialog cu Gheorghe Postică

Autor: Virgil Stefan NITULESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Domnule Gheorghe Postică, înainte de orice, trebuie să vă felicit pentru recenta numire a dvs. ca viceministru al Culturii, cu atît mai mult cu cît, pentru Republica Moldova, este un moment extrem de dificil, din toate punctele de vedere: un stat fără preşedinte ales constituţional, cu un echilibru politic extrem de fragil, cu o parte a teritoriului său ocupată de trupe străine şi cu o economie care îl situează pe un loc codaş în Europa. Acesta este statul în care v-aţi asumat o imensă răspundere, aceea de a vă îngriji de administrarea patrimoniului său cultural. Care vă sînt priorităţile mandatului pe care, încă de pe acum, vi-l doresc a fi cît mai lung şi mai spornic?

Cu douăzeci de ani în urmă, odată cu desprinderea de imperiul sovietic, în faţa Republicii Moldova se deschideau posibilităţi enorme pe diverse planuri, inclusiv în domeniul punerii în valoare a patrimoniului cultural naţional. Cu toate acestea, conjunctura social-politică creată ulterior nu numai că n-a permis promovarea noilor oportunităţi, ci, din contră, a lovit foarte crud în tot ce ţine de cultura naţională şi de patrimoniul cultural, în general. Războiul de pe Nistru, provocat de forţele imperiale în anul 1992, a blocat pentru mulţi ani înainte programele culturale naţionale, iar incertitudinea politică ce a urmat a plasat patrimoniul cultural în coada preocupărilor administraţiei de stat. Declaraţiile pompoase ale autorităţilor comuniste de după anul 2001, privind grija „părintească“ faţă de patrimoniul cultural, au reprezentant, în realitate, acţiuni propagandistice cu tentă ideologică vădită, care nu au mers mai departe de ideea de restabilire-edificare a monumentelor gloriei militare sovietice, de reparaţie capitală a unor lăcaşe creştine sau a unor complexe din perioada dominaţiei ruseşti în ţinut, lucrările respective fiind catalogate cu mare pompă drept „restaurări“, faptele în sine însă fiind departe de înţelegerea adecvată a fenomenului. Realitatea actuală din domeniul patrimoniului cultural al Republicii Moldova este foarte tristă, dată fiind lipsa sistemului legislativ adecvat, a strategiilor şi a programelor necesare pentru protejarea şi conservarea monumentelor, a structurilor de administrare corespunzătoare, a cadrelor de conservatori şi restauratori, a personalului necesar pentru managementul patrimoniului cultural, nemaivorbind de lipsa cronică de alocări financiare la capitolul respectiv.

În acest context, pentru următorii ani, Ministerul Culturii al Republicii Moldova va avea de înfruntat o serie de obstacole foarte dificile, care ţin de reabilitarea patrimoniului cultural naţional neglijat de decenii, de schimbarea mentalităţii clasei politice, a administraţiei de stat şi a societăţii, în general, în raport cu problemele ce ţin de ocrotirea, conservarea şi restaurarea monumentelor de istorie şi cultură, identificarea surselor de finanţare în stare să sprijine menţinerea patrimoniului cultural etc.

Or, priorităţile Ministerului Culturii pentru următorii ani se vor axa pe probleme de legislaţie, structurare administrativă, pe reaşezarea sistemului de evidenţă şi ocrotire a monumentelor, pe inventarierea monumentelor, formarea dosarelor şi bazelor de date ale patrimoniului cultural, formarea profesională pentru managementul şi protecţia monumentelor.

În contextul priorităţilor, urmează a fi promovate legi privind protejarea patrimoniului arheologic, istorico-arhitectural, de for public, a patrimoniului cultural imaterial etc. Totodată, este strict necesar a revizui Legea culturii, precum şi a elabora o multitudine de acte normative necesare domeniilor corespunzătoare.

Foarte importante se prefigurează a fi schimbările din domeniul administrării patrimoniului cultural. În acest context, este necesară o schimbare radicală, care să conducă la formarea unor structuri administrative eficiente, în stare să promoveze o politică reală de protejare a patrimoniului cultural.

Succesul unui viitor Program de salvgardare a patrimoniului cultural naţional nu poate fi asigurat în afara unei documentări ştiinţifice corespunzătoare. De aceea, foarte actuale, în noul context, sînt problemele ce ţin de evidenţa monumentelor, inventarierea lor, formarea dosarelor de specialitate şi a bazelor de date electronice conform standardelor moderne.

În fine, gestionarea adecvată a patrimoniului cultural naţional nu va fi posibilă fără un personal bine instruit în domeniul managementului şi conservării patrimoniului cultural, de care, în prezent, Republica Moldova duce lipsă într-o proporţie foarte mare.

Ce se întîmplă cu legislaţia pentru patrimoniu a Republicii Moldova? Este suficient de acoperitoare, este insuficient aplicată?

Legislaţia patrimoniului cultural din Republica Moldova, în etapa actuală, este asigurată prin Legea privind ocrotirea monumentelor, din anul 1993, care reprezintă un act foarte general, care nu corespunde nici pe departe cerinţelor convenţiilor europene şi internaţionale de specialitate, la care Republica Moldova ia parte.

Legea din 1993 nu prevede modalităţi suficiente pentru o protecţie adecvată a monumentelor, nu prevede mecanisme exacte de protecţie a patrimoniului arheologic şi arhitectural. În plus, această lege, după aprobarea în Parlament, n-a fost implementată în practică prin hotărîri ale Guvernului şi acte normative corespunzătoare, astfel că a rămas o simplă declaraţie de principii, care, în ultimii 15 ani, n-a avut practic nici un efect.

Actualmente, în condiţiile în care legislaţia europeană şi internaţională în domeniul patrimoniului cultural a păşit foarte departe, în sensul pozitiv, legislaţia Republicii Moldova rămîne a fi un instrument inutil care, practic, nu asigură cu nimic procesul de ocrotire a monumentelor.

Unul dintre obiectivele asumate ale prezentei guvernări îl constituie apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană şi, implicit, de România. Faţă de toate celelalte state membre ale Uniunii, cu România aveţi, totuşi, legături speciale, pentru că ne leagă istoria, limba şi civilizaţia. Care sînt căile prin care doriţi să puneţi în practică acest obiectiv şi care sînt aşteptările Guvernului dvs şi, în mod special, ale Ministerului Culturii faţă de România?

Opţiunea europeană a Republicii Moldova este irevocabilă, fapt confirmat de toate forţele politice parlamentare de la Chişinău. Noua guvernare democratică a declarat destul de explicit poziţia sa faţă de necesitatea integrării cît mai rapide a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi deja a făcut un şir de paşi concreţi în acest sens, inclusiv prin declanşarea procedurii de semnare a Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Aici este cazul să menţionăm că politica de apropiere a Republicii Moldova faţă de UE reprezintă un stimul în plus în direcţia promovării unei legislaţii noi în domeniul patrimoniului cultural.

În contextul extern, pentru Republica Moldova, chiar din momentul proclamării independenţei de stat, un loc aparte, cu totul special, l-a ocupat România, ţară de care ne leagă comunitatea istorică, culturală, de neam şi lingvistică. „Impedimentele“ care s-au produs în relaţiile dintre Republica Moldova şi România în ultimii opt ani, cu participarea directă a guvernării comuniste de la Chişinău, sperăm să reprezinte simple „accidente“, care, cu siguranţă, vor fi îngropate definitiv de dezvoltarea noastră istorică.

În noua conjunctură politică, Guvernul Republicii Moldova a făcut mai multe declaraţii care vizează reaşezarea relaţiilor cu România pe făgaşul normalităţii, în corespondenţă cu tendinţele sale europene şi naţionale, stipulate în Declaraţia de independenţă. Reluarea relaţiilor speciale cu România reprezintă un imperativ pentru Republica Moldova, în cadrul căruia dezvoltarea legăturilor culturale dintre cele două ţări trebuie să reprezinte unul dintre pilonii de bază. Or, Ministerul Culturii de la Chişinău va susţine activ relansarea pe o bază calitativ nouă a proiectelor de colaborare cu România în domeniul culturii, în general, şi a patrimoniului cultural, în mod special. Reluarea proiectelor îngheţate şi promovarea unor proiecte culturale noi între cele două ministere urmează a se înscrie printre priorităţile guvernamentale de la Chişinău şi Bucureşti, acţiunile respective fiind de o importanţă deosebită, chiar vitală, atît pentru viitorul Republicii Moldova, cît şi al României.

Sfîrşitul acestui an vă aduce un premiu mult rîvnit de orice om de cultură: Premiul Academiei Române. Cît de importantă credeţi că este cercetarea pe care aţi efectuat-o, inclusiv, la Orheiul Vechi, pentru istoria României?

Conferirea Premiului Academiei Române pentru monografia Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean, fapt produs la sfîrşitul anului 2009, reprezintă un prilej de satisfacţie morală pentru activitatea depusă timp de mai mulţi ani în vederea reaşezării spaţiului dintre Nistru şi Prut în aria civilizaţiei româneşti din perioada medievală timpurie. Dacă ne gîndim la faptul că, timp de decenii în şir, Basarabia, pe plan istoriografic general, a fost văduvită de scrieri istorice de specialitate privind fundamentarea prezenţei romanice în ţinut, în perioada etnogenezei şi a formării civilizaţiei româneşti, apariţia unei sinteze, la acest capitol, ar putea constitui un eveniment care, într-un anumit fel, pune la punct probleme principiale privind continuitatea românească la est de Prut, în perioada dificilă a mileniului „întunecat“. Valorificarea plenară a surselor istorico-arheologice din perioada secolelor V-XIII, dobîndite în decursul anilor de către cercetători ruşi, ucraineni şi moldoveni, precum şi sistematizarea acestor date pe o bază metodologică modernă au dus la deschideri istoriografice noi în fundamentarea proceselor legate de perpetuarea românească la extremitatea ei de răsărit, precum şi la o reflectare de pe poziţii calitativ noi a contactelor civilizaţioniste produse în regiunea nominalizată.

În aceeaşi ordine de idei, în ultimul deceniu au fost realizate importante investigaţii în cadrul sitului Orheiul Vechi, care ne-au permis să redefinim o nouă coloană cronologică a fostului oraş medieval din valea Răutului, să evidenţiem etapele succesive ale unui fenomen urban alcătuit din tradiţii orientale de factură mongolo-turanică (oraşul Şehr al-Cedid, din secolul al XIV-lea) şi tradiţii locale româneşti (Orheiul Vechi din secolele XV-XVI). Totodată, a fost fundamentat noul statut al sitului Orheiul Vechi – de rezervaţie cultural-naturală – şi a fost declanşată procedura de nominalizate a acestuia pentru înscriere în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Nu doar Premiul Academiei, ci şi întreaga dvs activitate de cercetare şi didactică vă recomandă drept unul dintre acei istorici care au un cuvînt de spus în stabilirea unor direcţii în cercetarea istoriografică românească. Aveţi, pe de altă parte, contacte privilegiate cu istorici din fostele republici sovietice, fapt care vă conferă o poziţie din care puteţi să apreciaţi care sînt punţile şi care sînt obstacolele în înţelegerea reciprocă, din Europa cea mare (geografică şi culturală), a istoriografiilor naţionale. Unde credeţi că se situează, în acest tablou, istoriografia românească?

Istoriografia românească contemporană, după îndelungata perioadă de hibernare în comunism, a revenit brusc în Europa, unde a îmbrăţişat valorile istoriografice veritabile. Este notabil că această revenire s-a produs fără mari dificultăţi, fapt ce a permis o încadrare relativ rapidă şi, aş zice, plenară a acesteia în marea familie a istoriografiei europene. Totodată, este de menţionat, că istoriografia românească, în alt context, ocupă un loc aparte printre istoriografiile din sud-estul şi centrul bătrînului continent. Putem susţine că istoriografia românească dispune de o fizionomie proprie, bine conturată. După 20 ani de libertate spirituală, istoriografia din România s-a debarasat de hainele ideologizate impuse de fostul regim totalitar-comunist, revenind irevocabil la principiile general-umane, civilizaţioniste şi cultural-istorice. Istoriografia românească şi-a deschis larg porţile spre Occident, dar a păstrat închise, în acelaşi timp, unele portiţe ce duc spre is-toriografia din răsăritul Europei. Această situaţie este, în mare parte, o urmare a atitudinii ireconciliabile a istoriografiei ruse şi ucrainene, care, pe anumite segmente, nu poate depăşi postulatele fostei istoriografii sovietice.

Totodată, nu poate fi trecut cu vederea şi faptul că, în perioada de după 1990, la Chişinău, într-un spaţiu marginal al lumii româneşti, s-a născut o nouă istoriografie – de factură profund românească – care s-a impus prin multiple cercetări originale, cu deschideri general-româneşti şi europene. Această istoriografie reprezintă un imperativ născut dintr-o realitate pentru vindecarea rănilor istorice româneşti, dar şi pentru formarea unor punţi de colaborare între neamuri, între istoriografii, inclusiv din fostele republici sovietice, România şi Occident.

Gheorghe Postică

Viceministrul Culturii, arheolog, profesor universitar, doctor habilitat în istorie

n Născut la 22 ianuarie 1954, satul Mereni, regiunea Anenii Noi, Moldova.

n 1971-1976 – student la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău;

n 1976-1978 – cercetător ştiinţific inferior al Sectorului Arheologie al Academiei de Ştiinţe a RSSM;

n 1978-1985 – lector-asistent la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova;

n 1979-1983 – aspirant (doctorand) la Universitatea de Stat „Mihail Lomonosov“ din Moscova;

n 1984 – specializare la Universitatea

„Mihail Lomonosov“ din Moscova;

n 1986-1987 – specializare la Institutul de Arheologie al Academiei de Ştiinţe a URSS, Moscova;

n 1985-1991 – lector superior, conferenţiar, şef de catedră, prodecan al Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă“;

n 1991-1995 – director-adjunct al Institutului de Arheologie şi Istorie Veche, Academia de Ştiinţe a Moldovei;

n 1992-1996 – conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă“ (cumul);

n 1995-1998 – vicerector pentru studii la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova;

n 1997-2009 – fondator şi director al ONG-ului „Centrul de Cercetări Arheologice din Republica Moldova“;

n 1998-2003 – cercetător ştiinţific principal II al Institutului Român de Tracologie, Bucureşti (cumul);

n 1998-2004, 2009 – vicerector pentru ştiinţă ULIM;

n 2003 – stagiu de documentare în domeniul patrimoniului cultural în SUA;

n 2005 – stagiu de documentare la Departamentul Arheologie al Universităţii din Cairo, Egipt;

n 2005 – stagiu de cercetare la Departamentul de Istorie al Universităţii din Avignon, Franţa;

n 2005-2009 – director al Institutului de Istorie şi Ştiinţe Politice al ULIM;

n 2007-2009 – profesor universitar la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii de Stat din Moldova (cumul);

n 2008 – ales membru al Asambleei Academiei de Ştiinţe a Moldovei;

n 2009 – decernarea Premiului „A.D. Xenopol“ al Academiei Române pentru monografia Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean (secolele V-XIII);

n 19 noiembrie 2009 – viceministrul Culturii.

n Publicaţii ştiinţifice: 156 de lucrări, inclusiv 6 monografii, 3 volume colective, 2 manuale, 7 pliante muzeografice, 61 de articole de specialitate etc.

n Alte publicaţii: 50 de lucrări, inclusiv 36 de articole metodico-didactice şi 14 articole publicistice.

n Conducător şantiere arheologice: Orheiul Vechi, Mănăstirea Căpriana, Hansca-Ialoveni, Mănăstirea Vărzăreşti, Bursuceni-Sîngerei, Mereni-Anenii Noi, Pohorniceni-Orhei, Giurgiuleşti-Cahul, Măşcăuţi-Criuleni.

n Director proiecte de grant: peste 20 de granturi cu profil cultural, educaţional, muzeografic şi ecologic, oferite de către UNESCO, PNUD-Moldova, Ambasada SUA, Alianţa Franceză, Fundaţia Soros, REC-Moldova şi Fondul Ecologic Naţional.

Recomanda articolul prin: