OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am urmărit cu sufletul la gură filmul artistico-documentar făcut despre Nae Ionescu. Sînt îndrăgostit de cultura română şi, deci, îmi fac o deosebită plăcere orice volum, dialog sau  emisiune din care pot să aflu ceva despre ea.
Cît despre film, mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. Au fost invitaţi care au reuşit să rămînă obiectivi, echidistanţi, raţionali – intelectuali în toată puterea cuvîntului. Dar au fost şi unii care m-au dezamăgit profund.

Să vorbesc însă mai întîi despre faptul că personajele (Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea, Eliade, Cioran, Sebastian şi, desigur, Nae Ionescu) au fost interpretate de actori sau de realizatori de la TVR (un exemplu e Marius Constantinescu, care lucrează la TVR Cultural). Figuri bine alese: fiecare actor semăna cu personajul istoric pe care-l reprezenta. Dar cum nu au avut replici (textele au fost citite din off), au adus mai mult cu un fel de cartoline, simple ilustraţii ale unei realităţi. Mi-au venit în minte teribilele emisiuni din copilăria mea, în care I. L. Caragiale, de pildă, era transformat într-un înţelept ce rostea replici care se voiau a fi memorabile, cînd, de fapt, erau doar jalnice locuri comune. Nu cred că se poate bucura cineva de un Nae Ionescu trist nevoie-mare tot timpul – portret menit să-l dezumanizeze –, cînd, de fapt, s-a urmărit, desigur, exact contrariul: o apariţie vie, un personaj memorabil care, cu toată „memorabilitatea“ lui, a fost totuşi om.

Mi-au plăcut declaraţiile care se contraziceau între ele: Nestor Ignat spunea că Profesorul a fost un actor desăvîrşit, Mihai Şora, că a fost „sobrietatea însăşi“. Nu prea îmi pot închipui un profesor cît de cît charismatic fără niscai deprinderi actoriceşti, dar, desigur, sînt copilul unei epoci net deosebite de cea prezentată şi nu eu am participat la cursurile lui. Dar cine? Ignat sau Şora?
Mi-a plăcut luciditatea lui Paul Cernat şi a lui Laszlo Alexandru, nu mi-a plăcut că realizatorul Radu Găină s-a debarasat de Marta Petreu, numită, aşa-zicînd fără nume, de Sorin Lavric, „detractorul“ Profesorului. Mi-a plăcut cum Neagu Djuvara şi-a analizat propriul trecut, vorbind cu lejeritatea-i devenită celebră despre perioada cînd a fost influenţat de Zelea-Codreanu şi spunînd despre Nae Ionescu că nu a fost un legionar convins, ci un tip cinic care şi-a dat seama ce cale trebuie să urmeze. Mi-au plăcut Virgil Ciomoş, Sorin Alexandrescu, Ovidiu Pecican, Ştefan Afloroaiei, Ion Dur şi am rămas perplex ascultîndu-l pe Sorin Lavric.

Acesta din urmă a schiţat o veritabilă teorie a conspiraţiei, vorbind despre faptul că intelectualii de dreapta sînt anihilaţi de cei de stînga, dar că Nae Ionescu nu va putea fi anihilat niciodată. De parcă aş fi ascultat un protocronist înrăit, care nu vede că intelectualii de cel mai mare prestigiu ai României sînt exact cei de dreapta, grosso modo păltinişenii, asta neînsemnînd, desigur, că ar fi legionari.
Aş avea încă o observaţie. Dan C. Mihăilescu, care a avut intervenţii inteligente, a spus ceva de genul că terorii de stînga i se caută scuze, în timp ce celei de dreapta, nu, şi că Eliade şi colegii săi trebuie înţeleşi. Sînt oricînd dispus să le caut scuze unor tineri fervenţi, dar nu sînt dispus să-i caut scuze unui Profesor cu „P“ oricît de mare, care ştia prea bine ce însemna să instige la ură împotriva semenilor săi şi care putea bănui ce rezultate vor avea instigările sale.
Oricum, a analiza nu înseamnă a detracta. Dacă Nae Ionescu e o personalitate aşa de puternică şi de marcantă cum afirmă mulţi, o să îndure realitatea. Dacă nu, e o statuie din cenuşă.