OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In perioada tulburarilor din toamna anului trecut citeva persoane au explicat afectarea stabilitatii celei de-a treia republici prin faptul ca tara trece printr-o criza morala. Acelasi lucru a declarat si seful statului. Intre morala si evenimentele violente petrecute in strada nu am descoperit o interdependenta care sa fi justificat intr-o asemenea proportie extinderea notiunii de criza morala. Nici in prezent nu gasesc. De atunci incoace, reprezentarii de criza morala de nivel national i-a fost asociata o noua amenintare: criza constitutionala.

La intrebarea daca tara este intr-o criza constitutionala raspunsul este cit se poate de simplu. Institutiile democratiei reprezentative functioneaza in conformitate cu scopul pentru care au fost create. Conditia acestei functionari este sa nu se urmareasca intentii politice, ci sa se respecte principiul separarii puterilor in stat si logica profesiilor. Aceasta conditie trebuie respectata nu in general, ci in fiecare caz in parte. Deschis sau camuflat, institutiile polemizeaza unele cu altele, daca-n cazul dat intr-adevar nu urmaresc interese politice de partid, ci logica profesionala; daca aceasta logica profesionala corespunde intr-adevar normelor stiintifice nationale si internationale. In calitatea lor de experti sau de analisti, cetatenii polemizeaza cu ele. Criticile aduse nu menajeaza nici activitatea, nici persoana demnitarilor publici aflati in fruntea acestor institutii. Parerea lor este ca demnitarii publici interpreteaza uneori eronat legea, astfel, inclusiv propriul rol, iar alteori isi depasesc sfera competentelor: fie ca si-o extind, fie ca nu stiu unde-i sint limitele.

Este vorba de functionarea transparenta, bine structurata si previzibila a institutiilor fundamentale ale democratiei – aspect care ne priveste pe toti, avind o foarte mare importanta. Nu-i putem respecta chiar atit de mult pe demnitarii publici incit acest punct de vedere sa-si piarda importanta si sa nu primeze.
Este vorba de aspecte stiintifice in legatura cu care nici un tribunal nu poate lua o decizie, in acelasi timp nu merita ca spatiul public sa fie exclus din polemica, pentru ca ii priveste atit pe cei care le inteleg, cit si pe cei care nu le inteleg.
Se impune, deci, sa stea in atentia severa a cetatenilor daca sumedenia disfunctionalitatilor au sau nu o linie comuna, un specific comun, radacini comune, o directie comuna, daca au sau nu o logica independenta, un numitor comun, daca sint generate de slabiciuni personale, de insuficiente organizatorice sau administrative, eventual de intentii politice.

Cetateanul, dincolo de eterna indignare, trebuie sa stie daca are de-a face cu o suma a intimplarilor, cu un caz individual sau cu o disfunctionalitate. Trebuie sa-si raspunda la intrebarea: care este urmatorul pas dupa pasul urmator? – altfel, se pierde in labirintul propriilor sale animozitati; in problemele care privesc comunitatea se abate de la directia cea buna. Ce se va intimpla? Exista o limita critica dincolo de care disfunctionalitatile care reapar sistematic pericliteaza deja stabilitatea vietii statale, linistea vietii individuale? Sint situatii in care trebuie sa vorbim deja despre altceva.
Iar daca exista o asemenea limita critica, de ce n-ar merita sa se analizeze mai temeinic natura tendintei, sa se caute si sa se estimeze provenientele acesteia? In cazul demnitarilor publici, cetateanul nu-si poate permite sa-si indrepte atentia numai asupra gurii care vorbeste elocvent, intre timp trebuie sa urmareasca si miinile acestora. Oricum am lua-o, ramine un interes comun ca demnitarii publici sa nu-si piarda creditul uman si reputatia stiintifica. Nici in tara, nici in strainatate. Ei insisi, precum si institutia pe care o reprezinta trebuie sa ocupe de acest aspect. Cetateanului nu-i ramine altceva de facut decit sa se roage ca narcisismul care secondeaza inalta pozitie pe care o detin demnitarii sa nu-i copleseasca chiar in toate cazurile. Creditul si reputatia demnitarilor publici n-o masuram prin infailibilitatea acestora, dar judecata cetateanului are, totusi, o conditie filozofica foarte severa vizavi de slabiciunea lor umana.

Inclusiv demnitarii publici trebuie sa-si extraga creditul si reputatia din principiul suveranitatii poporului. In perioada indeplinirii functiei trebuie sa corespunda nu eticii convingerilor personale, ci eticii responsabilitatii asumate. In cazul in care cineva isi doreste infailibilitatea, vrea sa-si indrume concetatenii imorali si needucati intru descoperirea adevarurilor si virtutilor universale, in concluzie, vrea sa fie educatorul natiunii din care face parte, atunci nu in democratie trebuie sa-si imbrace roba de judecator sau sa-si asume o demnitate publica.
Independenta judecatoreasca nu inseamna ca i-am putea lasa pe oamenii legii doar in compania codurilor juridice. Nici economistii si arhitectii nu ne pot pretinde sa nu-i deranjam cu norme juridice. La fel, inca nu s-a nascut acel medic caruia i-as da personal o imputernicire ca, in interesul salvarii vietii sau al restabilirii pretioasei mele sanatati, sa poata face orice, desi sint sigur ca stie infinit mai mult in domeniu decit stiu eu. Cei care au citit lucrari stiintifice, romane, piese de teatru sau orice alte scrieri despre istoria edificarii democratiilor, fie ca este vorba despre istoria antica, fie despre istoria moderna, stiu ca nu crizele morale la nivel national, nici polemicile stiintifice sau publicistice sint cele care ameninta in primul rind democratia, ci absolutismul, autocratia. Din acest punct de vedere, pozitia incerta a democratiei nu s-a schimbat mai deloc din Antichitate pina-n zilele noastre.

Cineva vrea sa puna coatele pe interesul public.
Alegatorii transfera pentru un timp limitat asupra cuiva responsabilitatea definita in mod legal, iar incepind din clipa respectiva persoana in cauza interpreteaza legile cum ii dicteaza interesul personal, interesul partidului din care face parte sau convingerile personale.
Acestea nu sint pericole trecatoare, ele ameninta in permanenta democratia.
Convingerea, luata in sine, este ceva foarte frumos. Pentru ea, omul isi sacrifica pina si viata. Dar sa n-o sacrifice pe a altora – iata rugamintea mea adresata, intr-o paranteza, tuturor. Etica persuasiunii este intr-o legatura extrem de strinsa cu dreptatea. Cele doua traiesc intr-o relatie de reciprocitate, maninca, beau, respira una din gura celeilalte. Relativismul etic, relativizarea valorilor sint foarte departe de mine, practic, imi sint straine. In toate scrierile mele de pina acum am facut tot ce mi-a stat in putere in interesul inlaturarii pericolului epocal. Am mers pina la limita maxima a tolerantei estetice, deseori am oferit primat eticii, numai sa poata fi pastrata inclusiv in perioada dictaturii. Nu in ciuda acestui fapt, ci tocmai din cauza aceasta consider ca este absolut logic ca reprezentantii alesi, functionarii si demnitarii publici sa nu se straduiasca pentru deciderea adevarului si validarea propriilor convingeri, sa nu se puna in slujba adevarurilor si sa nu reprezinte adevarurile, ci sa faca fata, cit mai bine posibil, eticii responsabilitatii pe care si-au asumat-o.

Un demnitar public nici macar nu trebuie sa caute adevarul. E suficient sa respecte legea, iar pe baza legii sa gaseasca rezolvarile respective. Din aceasta reiese clar ca se straduieste sa fie drept. Rezolvarile il intaresc pe om in convingerile sale, in timp ce razboaiele civile, razboaiele religioase si razboaiele mondiale purtate sub steagurile adevarului ii slabesc convingerile, ba, mai mult, uneori se ajunge la distrugerea acestora. In majoritatea cazurilor, nu nejustificat. Dupa al Doilea Razboi Mondial, aceasta cumpanire, deloc lipsita de continut din punct de vedere etic, calauzeste viata politica a democratiilor europene, acestei cumpaniri, acestei discriminari extrem de prudente ii datoreaza puterea si succesul. La aceasta mica discriminare se refera demnitarul public cind accentueaza ca Uniunea Europeana nu este in primul rind o comunitate economica, ci comunitatea valorilor. Schimbarea petrecuta fata de Antichitate consta doar in faptul ca nu aristocratii ii schimba pe democrati, ci vin pucistii imbracati in uniformele lor aratoase sau populistii cu discursurile lor stridente, inarmati cu bite de baseball. De avut, au si ei convingeri. Cunoscindu-se aceste pericole, precum si experientele in domeniu, Constitutia tarii precizeaza in primul capitol: „activitatea nimanui nu poate avea drept scop obtinerea sau exercitarea cu forta a puterii, respectiv, detinerea exclusiva a acesteia. Toti cetatenii sint indreptatiti si in acelasi timp obligati sa ia atitudine pe cale legala fata de asemenea aspiratii“.

Pentru cetateanul care traieste intr-o democratie reprezentativa ramine marea intrebare: cind si in ce fel, cine anume si ce anume sa intreprinda din moment ce statul este incredintat, pentru patru ani, reprezentantilor sai? Nu se linisteste. Cu tristete, dar trebuie sa ia la cunostinta inclusiv faptul ca adeptii democratiei, independent de orientarea lor politica, isi taie cu placere creanga de sub picioare. Toate crengile. Fac evaziune fiscala, completeaza chitante false, ofera si accepta ciubuc, falsifica rapoarte, nu se jeneaza sa rotunjeasca cu bani spalati conturile bancare ale partidelor de care apartin. In functie de interesele personale sau ale politicii de partid incalca flagrant si in mod sistematic tocmai acele legi pe care, in calitate de reprezentanti alesi, ei insisi le-au elaborat si la respectarea carora ar trebui sa vegheze. Adversarii democratiei actioneaza dupa o logica foarte asemanatoare. Submineaza democratia apelind la drepturile si legile pe care vor sa le anuleze. La rindul lor, din considerente personale sau ale politicii de partid, isi insusesc si ei binisor din vistieria statului.

Devin agitati cind nu au acces la casieriile statului culpabil. Intr-o democratie abia daca se poate face deosebire intre adeptii si adversarii acesteia. Ceea ce este in favoarea exclusiva a adversarilor democratiei. Vrind-nevrind, democratia intra intr-o spirala a falimentului. Situatie pentru care, in mod firesc, adeptii democratiei poarta intotdeauna o mai mare responsabilitate decit adversarii sau dusmanii acesteia. Prin metode financiare, fiscalii reusesc la fel de putin sa deblocheze aceasta spirala a falimentului ca si predicatorii moralei. Numai respectarea legilor ar putea sa duca la deblocare, dar acest lucru nu depinde de vointa, ci de mentalitate. Cu cit e mai mare spirala falimentului democratiei, cu atit e mai acut sentimentul primejdiei care planeaza asupra indivizilor si asupra familiilor. Ajunsi in aceasta situatie, chiar ca nici prin cap nu le trece sa respecte legea. Mentalitatea isi gaseste o noua motivatie pentru incalcarea legilor. In timp ce averile personale prospera ilegal in mod considerabil si complet inutil din punctul de vedere al binelui obstesc, in timp ce institutiile statului sint intr-o cadere libera pina la imposibilitatea de a fi functionale – de unde banii necesari pentru ajutorarea saracilor si a celor cu o situatie financiara precara? Cu cit se deschide mai tare „foarfecele financiar“, cu atit e mai mare si nemultumirea si asa mai departe. Iar adversarii democratiei canalizeaza aceasta stare. E asemenea unui exercitiu obligatoriu: in spirala falimentului mentalitatea cetatenilor dicteaza ritmul cresterii tensiunilor. Guvernele incearca prin masuri financiare sa dreaga una-alta din ceea ce, in sfera mentalitatilor, o luase razna cu mult inainte. Administrarea justitiei nu numai ca n-a stopat acest fenomen, care, data fiind propria mentalitate corupta, a ajutat-o pe deplin sa-si concretizeze intentiile.

Democratii se vad pusi, in mod justificat, intr-o mare incurcatura. Cum ar putea sa apere in asa fel democratia incit ei insisi sa n-o transforme in dictatura? Cum ar putea sa apere in asa fel democratia incit propriile lor ilegalitati sa nu-i ajunga din urma? Cum ar putea sa apere in asa fel democratia, incit, in functie de nevoile personale sau de cele ale politicii partidului, sa mai scotoceasca putin prin vistieria statului? Cum ar putea sa apere institutiile statului si linistea publica avind la dispozitie o politie care dupa fiecare schimbare de guvern trebuie sa inchida ochii cind descopera, rind pe rind, toate formele si cazurile de coruptie politica? Este greu sa se faca fata, concomitent, acestor pretentii. Din cauza aceasta adeptii democratiei nu agreeaza, in general, un raport real care descrie situatia existenta. Inclusiv ei cultiva cu sirg traditia marii indignari populare, a marii tinguiri populare, a marii bombaneli populare. Faptul ca se poate intimpla asa ceva. Faptul ca omul se poate insela intr-o masura atit de mare privind democratia.

Oare cine ar fi trebuit sa puna in acord interesul comun cu interesul individual – daca nu democratii?
Ar trebui sa se stie ca autocratia nu se instaureaza din senin. Ea se instaleaza comod in fisurile legilor, colaboreaza in interpretarea mai stiintifica decit cea stiintifica a dreptului, se ascunde in procedurile procuraturii si in sentintele judecatoresti, isi pregateste terenul cu ajutorul amendamentelor privind diferite legi, secretizeaza date si informatii de interes public, mituieste, manipuleaza concursurile de proiecte pentru investitiile de stat, ofera bancherilor, escrocilor, asasinilor platiti, generalilor de politie schimburi avantajoase de servicii, intr-un cuvint, face aceleasi lucruri pe care le fac cu draga inima insisi adeptii democratiei cind este vorba de fondurile partidului lor sau de draga lor familie.

Adeptii democratiei si adversarii democratiei impreuna creeaza conditiile particulare si institutionalizate pentru incalcarea legilor, impreuna criminalizeaza societatea, de comun acord golesc de sens libertatea presei, impreuna si cu mare placere bruiaza echilibrul separarii puterilor in stat. Ceea ce nu inseamna ca este vorba neaparat de o activitate constienta, actiunile individuale si cele ale politicii de partid sint departe de a fi focusate pe schimbari de calibru national. Nu trebuie sa suspectam o conspiratie sau sa fabricam diverse teorii ale unei conspiratii. Aproape toata lumea si-ar dori o situatie putin mai avantajoasa, prin urmare, se si bucura atunci cind, intr-un fel sau altul, o obtine. Iar incetul cu-ncetul sumedenia micilor intentii individuale corupte si sumedenia marilor neglijente parlamentare se asambleaza, deschid canale, coridoare pe care se poate circula, se transforma intr-o structura – in aceste structuri au loc tranzactiile ilegale. Totul devine obiectul negocierilor politice, iar la nivelul ilegalitatilor inclusiv partile cu interese adverse sint foarte dispuse sa ajunga la o intelegere. Granitele dintre viata comerciala si criminalitate, dintre „economia neagra“ si economia nationala sint deschise, se poate circula cu usurinta dintr-o parte in cealalta.

Toata lumea are pretentii, dar abia citiva isi indeplinesc obligatiile. Legile sint in asa fel elaborate, incit din start sa contina fisuri pe segmentele corespunzatoare. Aceasta situatie nu este rezultatul unei crize morale, ci a cu totul altceva. Reprezentantii alesi si functionarii de stat indeplinesc rolul politistului care dirijeaza circulatia intre criminalitate si administratie, fac treaba aceasta pe baza propriei lor decizii si a increderii acordate de propriii lor alegatori. Duc la bun sfirsit pe socoteala statului acumularea initiala de capital. La inceput, justitia nu functioneaza doar in cazul delictelor de mare anvergura, apoi nu functioneaza nici in cazul delictelor de mai mica anvergura. Sa nu sperati ca va veni politia cind o chemati in cazul unui hot sau tilhar. N-are timp sa mearga la fata locului. Situatia e propice pentru ca dictatorul sa se gindeasca in ce directie s-o porneasca. Fireste, isi aduce o contributie substantiala ignoranta, dezinformarea, lipsa elementara de cunostinte constitutionale, nedesavirsirea patologica si-n masa a aptitudinilor abstracte. Democratiile din Tarile Scandinave nu din mila lui Dumnezeu sint puternice. La cumpana secolelor al XIX-lea si al XX-lea, aici au functionat foarte bine scolile populare superioare.

Iar daca situatia sta astfel, de ce nu ne-am putea intreba daca sentintele tribunalelor nu sint oare tendentioase din punct de vedere al politicii de partid? De ce sint atit de insensibile tocmai la aspectele rasismului, la nelegiuirile capitale si la fraudele de miliarde? Oare aceasta insensibilitate nu este legata nemijlocit de incertitudinea generala a justitiei? Pe baza sentintelor emise pina acum, parca egalitatea in drepturi ar insemna ca exista citiva si mai egali, care pot sa fure, sa insele, sa ciomageasca, sa insulte, sa produca pentru altii stari de panica – si toate astea fara sa fie pedepsiti. Iar daca ei nu stiu, atunci politia oare de unde ar putea sa stie pe cine si ce anume sa apere fata de ce si cine anume intr-un stat de drept, democratic? De ce nu s-a ajuns la nici un rezultat in cazurile cele mai grave de frauda tocmai de cind tribunalele sint independente? Cind sint intrebati, judecatorii arata cu degetul spre procurori sau spre parlamentari, dar nu uita sa arate nici spre propriul buzunar, semnalind ca nu le dam leafa suficienta. Oare de ce a devenit tocmai justitia veriga cea mai slaba din lantul democratiei? Doar nu vor fi dorind judecatorii si procurorii ca fiecare dintre noi sa acuze si sa emita pentru sine sentinte de judecata pentru propriul caz, conform eticii propriilor sale convingeri.

Intre catastrofa, amenintare, reprosuri, propovaduirea moralei si sentimentul pericolului exista, totusi, diferenta. Personal, nici in viitor nu mi-e teama de crizele morale la nivel national, dar cu atit mai mult de lipsa patologica si-n masa a cunostintelor, de deficitul patologic si-n masa al aptitudinilor abstracte, de ignoranta filozofica si de ceea ce rezulta din toate astea: dezorientarea in masa, criminalitatea care ne dirijeaza viata publica si coruptia. In prezent nu se poate vorbi de existenta unei crize, nici constitutionale, nici financiare, dar nu pentru ca statul maghiar ar sta pe picioare foarte sigure, ar functiona intr-o siguranta deplina si ar avea rezerve atit de mari, ci pentru ca pretentia mediului politic mai larg al tarii privind siguranta nu-i permite sa se naruie din cauza gilcevilor din parlament. Sau nu prefera puciul politic drept rezolvare a conflictelor.
Nu ne ameninta o criza constitutionala, dar institutiile constitutiei pot sa ajunga in situatie de criza in doua cazuri.
Din cauze personale activitatea institutiilor constitutionale nu corespunde in mod durabil conditiilor constitutionale.
Din cauze consensuale activitatea institutiilor constitutionale nu corespunde in mod durabil conditiilor constitutionale.

In primul caz, din cauza presiunilor politice de partid care le impovareaza, persoanele care lucreaza in aceste institutii isi pierd capacitatea de decizie profesionala si demnitatea personala. Este vorba de o cauza personala atit in cazul in care aceasta pierdere se petrece in masa, in mod isteric, cit si-n cazul in care se petrece doar la nivelul cel mai inalt, dar oportunismul colectiv, maladiv al lucratorilor impiedica pastrarea capacitatii de decizie profesionala si restabilirea demnitatii institutiei.
In al doilea caz, Constitutia insasi devine cea mai importanta piedica a functionarii institutionalizate. Pentru votarea unei noi Constitutii lipseste majoritatea constitutionala necesara. Eventual, lipseste consensul referitor la insasi procedura constituantei, respectiv, elaborarea unei noi constitutii. Acesta poate lipsi chiar daca, in scopul constitutionalitatii, intre potentatii politici domneste, teoretic, un consens.

Privind intrebarea referitoare la existenta sau nu a unei crize morale, raspunsul meu este ceva mai linistitor. O tara nu poate fi in criza morala. Daca un cretan sustine ca toti cretanii sint mincinosi, aceasta asertiune nu are nici un sens, cel putin in privinta cretanilor. Nici un vorbitor nu se poate sustrage din notiunea de tara, dar nici nu poate sa-l excluda pe nimeni dintre semenii sai. Aceasta este logica Constitutiei continuta in afirmatia ca, in anumite conditii date, tara poate primi diverse persoane, dar nu poate sa excluda pe nimeni. Morala nu are o suma nationala. Nici o suma in care ii socotim pe toti, nici o suma din care vorbitorul se exclude ocazional sau ii exclude, conform bunului plac, pe altii. Morala este legata de persoana, mai exact, de constiinta unei singure persoane. Morala poate intra in circuitul national exclusiv prin intermediul anumitor persoane. Fiecare dintre noi isi gestioneaza personal propria constiinta. Este dreptul sau constitutional sa si-o manifeste, este dreptul sau constitutional sa nu si-o manifeste. Omul ramine singur cu Dumnezeul sau, intr-o singura zi are ocazia sa dea socoteala. Sau cu eul, cu universalul, cu absolutul – si acestea sint posibile denumiri.

Cu cineva care e mai experimentat, mai intelept decit el, care stie mai multe decit o singura persoana. Sau cu inconstienta colectiva, cu experienta comuna antropologica, cu o suma de cunostinte istorice plasmuite despre animalitate si umanism. Daca altceva nu, invata putina abstractizare. Incepe sa-si clarifice cite ceva inclusiv legat de rostul universal al gindirii, putina matematica, putina astrologie. Aproape ca ar si intelege cite ceva. Isi scoate putin capul din propriul sau haos, isi scruteaza putin propriul cosmos, ei, nu in totalitate, dar macar locul aproximativ unde se afla. Invata sa graveze aurul, invata slefuirea diamantului. Intelege intr-o oarecare masura mecanismul gindirii reflexive sau simte in suflet puterea providentei.
Desi nu se poate exclude posibilitatea, totusi, e prea putin probabil ca intr-o buna zi sa nu existe nici un concetatean de-al nostru, simtitor si destept, care sa nu-si indeplineasca munca responsabila. Care sa nu repete in sinea sa eternele monologuri interioare sau sa nu participe, cu imaginatia, cel putin in timp ce se spala pe dinti, la dialogul patimas al altora. Din aceasta cauza e pretioasa tara, drept multime sau colectivitate, din aceasta cauza sintem patrioti. Daca azi nu-mi pot indeplini obligatiile privind infaptuirea binelui si evitarea raului, obligatii pe care sensibila mea constiinta mi le-a impus ieri, asta nu inseamna ca altii nu si le indeplinesc pe ale lor, conform propriei lor constiinte.

E imposibil ca in toata tara sa nu existe un om care sa faca astfel. Este adevarat, pe parcursul istoriei exista anumite momente memorabile de rascruce, cind cetatenii tarii, in masa, considera ca-si pot asigura bunastarea si siguranta exclusiv impotriva propriei lor constiinte, ba, mai mult, decid in masa ca vor fi nemernici, se vor napusti asupra concetatenilor si asupra cetatenilor din tari straine, ii vor jefui, ii vor macelari – pentru ca astfel lor le va fi mai bine. Dar eu inca n-am auzit ca toata lumea sa fi uitat concomitent ca are constiinta sau sa si-o fi renegat-o, respectiv, din cauza asta sa nu-si fi indeplinit nimeni obligatiile referitoare la infaptuirea binelui si la evitarea raului. Asa ceva nu exista nici macar in cele mai singeroase razboaie, nici macar in dictatura cea mai dura. Ar fi un nonsens teologic daca nu si-ar asuma fiecare pentru sine raspunderea morala.
Judecatorii au depasit pragul critic privind decizia Curtii Constitutionale referitoare la intrebarile supuse referendumului, dar mai ales motivatia acestei decizii. Trecerea acestui prag critic creeaza o imagine intelectuala inclusiv despre limitele pe care opinia publica nu le va mai respecta de acum inainte. Dupa procuraturi si tribunale, tendinta criminala a validarii intereselor a ajuns si la Curtea Constitutionala.

Tocmai din cauza aceasta as dori sa atrag atentia compatriotilor mei: sa nu se multumeasca doar cu relatarile citite in presa. Le recomand sa studieze cu atentie critica textul original. Celui care-l va citi o sa-i „tresalte“ inima de bucurie intelectuala. Mai ales daca are in fata si textul Constitutiei, la fel, presupunind ca-n viata sa a citit deja si alte Constitutii, cel putin pe cele mai importante la nivel international. Cu siguranta ca la facultatile de drept se va dezbate inca mult timp de acum inainte controversata problema; de altfel, aceste dezbateri au si demarat deja. Din cauza lipsei de cunostinte profesionale in domeniu n-as dori sa ma implic in aceste dezbateri. Intelegerea textului nu presupune un efort intelectual deosebit, omul isi simte apropiat continutul acestuia. Punctele esentiale ale textului sint clare, sint clare si punctele de viraj, sint clare pentru cititor atit caracterul spiritual al judecatorilor, cit si metodele gindirii acestora; devine vizibila forma logicii, devine vizibil spatiul comun de miscare. Nu este deranjant nici macar faptul ca este vorba de rezultatul unei munci in echipa – in felul acesta este mai expresiva comunitatea extrem de profunda a socializarii lor profesionale. La acest nivel si in acest spatiu ni se prezinta etica si estetica puterii de stat maghiare.
Impresia mea este ca judecatorii Curtii Constitutionale n-au raspuns la intrebarea care li s-a pus – asta ca sa poata raspunde la intrebarea care nu li s-a pus.

Impresia mea este ca n-au interpretat textul Constitutiei, ci l-au rescris.
Impresia mea este ca-n textul pe care l-au elaborat au „scapat“ un adverb care nu figureaza in textul initial al Constitutiei, motiv pentru care am impresia ca interpretarea lor decurge din propria lor parafraza, nicidecum din paragraful care se refera la tematica in discutie, existent in Constitutie.
Impresia mea este ca, in ceea ce priveste relatia intregului cu partea, n-au tinut seama, n-au reflectat suficient pe marginea a tot ce au elaborat in filozofie si in estetica chiar si mai multe persoane inaintea si in locul lor, chiar si de mai multe ori din Antichitate incoace, astfel ca disertatia ii conduce la un rezultat cel putin destul de izolat.
Impresia mea este ca, punctul de vedere nu si l-au structurat drept rezultat al unei cumpaniri, ci si-au ajustat argumentatia la propriul punct de vedere.
Impresia mea este ca, in interpelarea lor, punctul 2 din paragraful II al Constitutiei nu mai inseamna ca „intreaga putere apartine poporului care-si exercita suveranitatea nationala prin reprezentantii alesi, precum si in mod nemijlocit“, ci inseamna ca „prin reprezentantii alesi si in mod nemijlocit“.
Impresia mea este ca aceste doua afirmatii nu sint identice. Cele doua conjunctii nu sint sinonime. Impresia mea este ca prin asta n-au reusit sa transforme democratia reprezentativa in democratie nemijlocita, ci au deschis drumul pentru haos, asigurind pentru perioada urmatoare terenul pentru ca tara sa fie neguvernabila.

Impresia mea este ca judecatorii Curtii Constitutionale au facut o munca veritabila de procator, rastalmacind pe cinste, captivant si eficient.
Impresia mea este ca prin asta si-au indeplinit, eventual, datoria fata de convingerile personale, dar n-au facut fata responsabilitatii pe care o au.
Impresia mea este ca prin tot ce au facut au condus etica si estetica puterii de stat maghiare inapoi in mizeria extrem de profunda, in ignoranta nerusinata dictata de interesele personale, din cauza careia, odinioara, si lui Kálmán Mikszáth, Endre Ady si Zsigmond Móricz li se facuse parul maciuca.
Dar in cazul acesta despre asta trebuie sa se vorbeasca, despre activitatea procatorilor si fiscalilor, nu despre morala nationala, nu despre criza constitutionala si, mai ales, nu despre democratie nemijlocita.

––––––––––––––
* Preluat din saptaminalul budapestan Élet és irodalom.
** Termen invechit, provenind din maghiara, pentru „avocat“.

Traducere de Anamaria Pop