OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce este cu adevarat politic in arta politica? Ce este cu adevarat public in arta publica?
Din punctul meu de vedere, sfera publica nu este ceva care sa fi existat deja undeva. Aceasta reprezentare a sferei publice drept ceva deja existent, care asteapta numai sa fie cucerit, nu este altceva decit o fictiune naiva. In cazul in care conceptul de sfera publica – si, pe linga acesta, si conceptul de spatiu public – are vreun sens care merge dincolo de descriptivul pur, daca vrem sa il folosim ca pe o categorie teoretizata cu seriozitate si nu doar in mod familiar, atunci trebuie sa ne luam ramas bun de la aceasta fictiune. Caci in cel mai bun caz, e vorba de cele mai multe ori de simulacre ale sferelor publice: pseudo-sfere publice. Sa ne gindim numai la caracterul pretins public al posturilor radio „publice“. Accesibilitatea lor in ceea ce priveste configuratia programelor si a continuturilor e, pentru cei mai multi dintre noi, nu doar limitata, ci virtualmente eliminata (si ce este aceea o sfera publica la care nimeni nu are acces?). Continuturile de emisie genereaza un spatiu al entertainment-ului si nu unul al dezbaterii.

In termeni antici, e vorba mai degraba de circ decit de agora. Informatiile sint pseudoneutre si sint indatorate hegemoniei generale intr-o asa masura incit, in fapt, contra-informatiile nu-si gasesc niciodata loc in aceasta „sfera publica“. Nu pot fi constatate tendinte asemanatoare si in spatiul urban „public“? Nu este acesta privatizat din ce in ce mai mult, ceea ce inseamna ca, daca e necesar, este subiectul unor conditii de acces, preluind tot mai mult caracterul shopping-mall-urilor private, deci tot al unei pseudosfere publice, in care articularea politica este din start imposibila, ba chiar impiedicata de servicii private de securitate?
Trebuie asadar stabilit faptul ca media insasi, care in mod normal sint prototipul nostru pentru „sferele publice“, nu garanteaza per se sfera publica. Sfera publica garanteaza cu atit mai putin un „loc public“ in trafic. Ce constituie insa sfera publica? Multi factori sustin necesitatea reconstructiei din temelii a conceptului nostru de sfera publica, mai cu seama daca vrem sa intelegem sfera publica in plan politic. Sfera publica nu este un spatiu in sens fizic. Nu este nici un spatiu in sens institutional (precum media ori un refugiu pietonal). Afirm in schimb urmatoarele: sfera publica se produce si se reproduce mereu in momentul disputei conflictuale. Acolo unde exista conflict sau, mai precis, antagonism, acolo avem sfera publica; acolo unde conflictul dispare, dispare si sfera publica.

In acest sens, media nu sint pur si simplu sfere publice, ci sfera publica este un medium. Caci sfera publica este acea „legatura a diviziunii“, care uneste dincolo de conflict. O sfera publica ia nastere abia in momentul in care se desfasoara un conflict. In aceasta desfasurare se ciocnesc diferite pozitii, care tocmai astfel intra in contact. Daca privim cu atentie in cadrul acestui proces, observam ca sfera publica nu este „produsul“ acestei ciocniri (doar daca nu am intelege, prin produs, scinteile ce se nasc in ciocnire), ci este ciocnirea insasi.
Tocmai din acest motiv, sfera publica nu se lasa asa de usor produsa de-a lungul unor retete ori planuri. Sfera publica nu este, cum ar spune Hannah Arendt, produsul unei fabricari cu un anume scop, ci se genereaza in actiunea insasi. Intr-adevar, acest lucru are consecinte, intrucit conduce la intrebarea: de ce natura trebuie sa fie actiunea, pentru ca sfera publica sa ia nastere? Nu este aici locul pentru analiza in detaliu a acestei chestiuni, din care cauza trebuie sa ma multumesc cu o schita grosolana a scheletului de baza general-teoretic al argumentului meu, inainte de a ajunge la consecintele pe care spusele mele le au si pentru practicile artistice.

Politicul din politica
Intii de toate, trebuie subliniat faptul ca am cistigat deja un concept politic al sferei publice, in masura in care antagonismul nu este in fapt altceva decit o categorie a politicului. Daca reusim sa facem ca doar acele sfere publice care sint produse ca antagonism sa treaca drept publice in sens strict, atunci avem deja un concept politic al sferei publice. Daca intrebam in schimb cine genereaza o astfel de sfera publica, ajungem la problema pe care am amintit-o deja, si anume ca sfera publica nu este pur si simplu construita conform vreunui master plan. Politicul (antagonismul) este, din acest motiv, „a-subiectiv“, adica nu se afla nici un Subiect in spatele lui, iar o situatie antagonista nu poate fi impusa voluntar. Aceasta concluzie nu este deductibila doar la nivelul teoriei (pentru care nu dispunem de spatiu aici), ci corespunde si unei experiente perfect reale si cotidiene a travaliului politic. In anumite situatii poti sa te zbati agitatoric din cale afara si sa nu atingi nici macar cele mai minuscule efecte mobilizatorii. In alte situatii, in care nimeni nu se mai astepta la asa ceva, izbucneste in mod nesperat un antagonism, iar masele se politizeaza (studiile de stiinte politice despre revolutii au simtit pe pielea lor imposibila predictibilitate a revolutiilor).

Daca mobilizarea politica este ori nu incununata de succes are desigur de-a face atit cu situatia hegemonica, cit si cu starea generala din politica, in cadrul careia au loc actiunile politice. Dar, pe linga acest aspect structural, e vorba si de contingenta fundamentala a socialului, si anume de faptul ca societatea ca totalitate pur si simplu nu exista, raminind mereu un rest de inaccesibilitate care poate fi un obstacol pentru cel ce actioneaza.1 De aceea, antagonismele se pot ivi in cele mai imprevizibile locuri, in momente in care nimeni nu se mai asteapta la ele. Contingenta este tocmai termenul pentru ceea ce nu poate fi generat pe baza calculului: locul si momentul cind actiunea politica este ori nu incununata de succes. Orice actiune cere mereu si o miza, implica un risc consimtit, dat fiind ca se misca pe terenul ambiguului.
Cea mai mare miza, insa, este si ramine identitatea propriu-zisa, existenta subiectului activ insusi. Caci identitatea acestuia nu poate fi, asa cum am spus, sursa actiunii (subiectul voluntar care se odihneste in sine insusi in spatele actiunii nu exista), ci mai degraba este rezultatul actiunii. Abia in actiunea politica insasi ia nastere identitatea celui ce actioneaza. Privind la antagonism, ramine de constatat ca, in cazul in care „constructia“ antagonismelor (si, astfel, a sferelor publice) functioneaza a-subiectiv, atunci identitatea actorului insusi este rezultatul actiunii. In cele din urma, aceasta este si ceea ce constituie partea performativa a actiunii. Practica politica este – ca orice practica discursiva – o practica pe care nu o preceda nici un actor. Dat fiind ca toti actorii cu putinta de imaginat hoinaresc prin lume, trebuie sa conchidem ca actorul din politica este mereu supus unei autoiluzionari constitutive (cu privire la propria sa existenta si identitate).

De fapt, pentru a putea actiona politic trebuie sa plec de la fantasmagorica presupunere ca sint stapin in propria casa, sint adica stapin asupra propriilor actiuni si a urmarilor lor. Astfel, intentionalitatea actiunilor, absolut irelevanta pentru cercetarea teoretica, tine in mod necesar de fantezia actorilor: daca eu nu as crede ca actiunile mele pot conduce, cel putin cu o anume probabilitate, la anumite rezultate, nu as incepe niciodata sa actionez. Existenta actorului politic este o fictiune necesara a politicii. Odata ce incepem sa actionam politic, traim in aceasta fictiune. Iar in principiu nu e de obiectat nimic, caci fara aceasta fictiune nu ar mai exista politica.

Culturalul (si politicul) din „hegemonia culturala“
Asadar, atunci cind vorbesc despre practica artistica politica, am in vedere, in sens strict, o forma a actiunii antagoniste, care poate cuprinde atit practici, cit si obiecte ca parti componente ale acestor practici. Diferentierea, tinind de istoria genului, dintre „opere“ obiectuale si practici artistice „performative“ se dovedeste a fi de rang secund din perspectiva elementara a practicii politice. Pentru a putea acum localiza mai precis acest tip de practica, este recomandabil recursul la conceptul de hegemonie, dezvoltat de Antonio Gramsci si utilizat poststructuralist de Ernesto Laclau si Chantal Mouffe. Operele acestora constituie punctul de plecare al reflectiilor mele, pe care il introduc in contextul unei estetici a sferei publice.

Conceptul de hegemonie al lui Gramsci este pluriform si nu poate fi dezbatut exhaustiv in contextul de fata. Ramine sa notam faptul ca pentru Gramsci hegemonia reprezinta, printre altele, o forma a conducerii ori prevalentei intelectuale in cimpul culturii, respectiv, cum spune tot Gramsci, al societatii civile. Pentru ca un anumit grup ori o anumita clasa sa-si asigure dominatia nu e suficient ca aceasta clasa sa ia in stapinire aparatele coercitive ale statului. Concomitent, ea trebuie sa cucereasca „hegemonia culturala“, adica dominatia creierelor oamenilor. Trebuie sa le cucereasca simtul comun (senso comune) si sa il redefineasca in sensul sau propriu. Trebuie sa reuseasca sa genereze consens general si acordul pentru statu quo, chiar daca dominatia sa nu este asigurata exclusiv prin acest acord voluntar al celor dominati, ci este „blindata“ si prin constringere si forta aparatelor represive ale statului. Dar doar aceasta blindare nu este suficienta, nivelul hegemoniei – deci al simtului comun, al culturii (in cel mai larg sens), al societatii civile (spre deosebire de societatea nemijlocit politica) – ramine indispensabil.

Ernesto Laclau a extins conceptul de hegemonie al lui Gramsci la o teorie generala, chiar o „logica“ a politicii. Redus la esential, trebuie spus ca hegemonia reprezinta un raport intre o forta particulara si dimensiunea universala a revendicarii ei politice. Sa luam o revendicare oarecare a unei anumite forte politice, sa zicem revendicarea „libertatii“ de catre Congresul National African in timpul apartheidului. Pentru a putea combate in mod efectiv regimul de apartheid nu e suficient sa vrei sa abolesti o discriminare sau alta, asadar sa revendici ceva precum permisiunea de a sta pe aceleasi banci in parc si altfel sa fii de acord cu propria oprimare. Din contra, pentru ca apartheidul sa fie abolit, intreg regimul de apartheid trebuie sa dispara. Pe baza acestei lupte generale impotriva regimului de apartheid, fiecare revendicare in parte capata o dimensiune universala: devine, in fiecare caz, un simbol particular al luptei generale. In mod similar, aceasta lupta nu va incerca sa mobilizeze un grup ori altul. Pentru a avea succes, ea trebuie sa construiasca o alianta extinsa – iar CNA nu este altceva decit o astfel de alianta – care sa cuprinda cit mai multe grupuri si revendicari cu putinta, incluzind si sud-africani „albi“. Astfel, in viziunea lui Laclau hegemonia consta din miscarea (neizbutind deplin niciodata) universalizarii unui proiect politic particular. Totodata, ne lovim din nou de categoria antagonismului, caci aceasta universalizare nu este posibila in masura in care se construieste un lant de echivalente intre cit mai multe pozitii cu putinta, ca antagonism fata de un inamic extern (precum regimul de apartheid). Acest lant nu se mentine compact printr-o alta pozitie, ci printr-un negativ pur, in raport cu lantul: inamicul comun. Intrarea sa in acest lant re-configureaza identitatea actorilor. In sens strict, dupa cum am sugerat deja, identitatea actorilor este rezultatul articularii sale hegemonice (si nu invers).

O teorie politica a practicii artistice
Daca plecam de la premisa ca antagonismele si, odata cu ele, sferele publice se pot ivi oriunde, si nu doar in cimpul politicii, atunci rezulta in mod logic ca ele se pot ivi si in viata de zi cu zi, in cimpul „culturii“ si, desigur, si in cimpul artistic. Ce se intimpla, insa, atunci cind antagonismele se ivesc „in arta“, respectiv ce face din arta o practica antagonista si, astfel, politica, prin care ia nastere sfera publica? In functie de cuplarea artei cu cimpul „culturii“ ori cu cel al politicii, adica in functie de aplicarea unei perspective micro- ori a uneia macropolitice, raspunsul se arata in mod diferit. Recapitulare: prin macropolitica denumeam cimpul politicii in sens conventional; ca loc al micropoliticii s-a constituit cimpul practicilor sedimentate, adica al antagonismului in stadiul „adormit“ al socialului ori culturalului. S-a spus ca antagonismele nu trebuie in nici un caz sa scoata capul doar in macropolitica. Din contra, daca termenul de micropolitica are vreun sens, atunci are sens doar in cazul unei politici a micilor impunsaturi, a miniantagonismelor, care se arata permanent in cotidian, imediat ce identitatile ajung in conflict unele cu celelalte (fiind, astfel, reconfigurate) – chiar daca ar putea fi vorba doar de acele extrem de scurte clipe in care, intr-o familie oarecare, are loc o renegociere privind persoana care spala vasele: barbatul sau femeia.

Acest exemplu ne clarifica insa acum faptul ca astfel de miniantagonisme ale vietii cotidiene nu trebuie sa se desfasoare in mod constient ori in mod vizibil ca politice, adica nu genereaza nici o sfera publica cu adevarat semnificativa (ci doar niste micro-sfere publice intern-familiale). Pentru a putea vorbi de sfere publice in sens semnificativ, trebuie sa plecam de la premisa unui grad mai inalt de antagonizare pe scala micro-macro. Nu neaparat imediat de o revolutie. Politica revolutionara a marii rupturi nu este altceva decit cel mai extern ori extrem punct, de la capatul macro al acestei scale. Insa antagonizarea inseamna in mod tendential o miscare catre capatul macro al scalei, o extindere a lantului de echivalente, care este construit in raport cu un exterior definit strict negativ. Antagonizarea inseamna going macro – in cazul unei pozitii care conduce efectiv la conectarea cu actorii colectivi ai cimpului politic, la incorporarea in lantul de echivalente al unui proiect hegemonic.

Implicatiile pe care cele spuse trebuie sa le aiba asupra ideii noastre de arta politica nu trebuie trecute cu vederea. Desigur, in aceasta rubrica pot fi cuprinse si practici si lucrari, care – de pilda, in spatiul galeriei – provoaca (atit cit este posibil) „miniantagonisme“, prin care spre exemplu publicul este confruntat in chiar cimpul artistic cu o chestiune oarecare, care se anticipeaza a fi controversata. Acesta ar fi sensul pur micropolitic al artei politice. Aici e vorba, in sens strict, de micro-sfere publice interne cimpului artistic, care sint mereu in pericol de a deveni definitiv pseudo-sfere publice (ca in reprezentarea modernista intre timp institutionalizata efectiv, conform careia fiecare arta trebuie sa „provoace“). Acest pericol poate fi preintimpinat doar daca practicile artistice tintesc catre cimpul macropoliticii, adica se cupleaza cu miscari macropolitice. Arta politica implica o miscare de antagonizare, ca si una de universalizare. Daca vrea totusi sa fie arta politica si nu sa devina in totalitate politica, ea nu va renunta in totalitate la racordarea la cimpul artistic – chiar daca prin procesul antagonizarii/universalizarii acest cimp artistic este deopotriva transformat.

Considerind impreuna ambele parti ale artei politice, obtinem urmatoarea definitie: Arta Politica este o forma a reactivarii antagoniste a sedimentelor sociale si culturale, care se afla cu un picior in cimpul artistic si cu celalalt in cimpul (macro-)politicii. Cele doua picioare nu sint de ajutor doar pentru a sta vertical, ci sint necesare si la nivel categorial, pentru a putea vorbi cu adevarat de „arta politica“, si nu doar de politica ori doar de arta. Caci daca legatura cu cimpul artistic ar fi retezata, tot s-ar putea vorbi de politica, dar nu si de arta politica, pentru ca discursurile institutionalizate ale cimpului artistic sint cele care decid ce e arta si ce nu. Pe de cealalta parte, daca n-ar exista absolut nici o legatura cu „sistemul politic“ (a se citi: discursurile politice) si cu actorii politici, prin urmare colectivi, ai acestui sistem, atunci tot s-ar putea vorbi de arta, dar nu de arta politica, dat fiind ca in mod evident doar articularea pozitiilor artistice cu cele politice le face pe primele, in mare, (macro-)politice.

Astfel se determina in fine mai precis ce constituie sfera publica in arta publica. Arta publica nu e „publica“ pentru ca locul ei se afla intr-un „spatiu public“ determinat urbanistic, in locul spatiului semiprivat al unei galerii. Arta este insa publica pentru ca are loc in public, adica in mediul antagonismului. Din aceasta cauza, nu putem predetermina ce practici artistice concrete genereaza, in fiecare caz in parte, sfera publica. Dat fiind ca antagonismele nu pot fi impuse subiectiv sau voluntar, nu se poate stabili decit ulterior cind si unde anumite practici au „reusit“ antagonizarea – ceea ce are de cele mai multe ori de-a face cu conditiile-cadru macropolitice ale respectivei situatii hegemonial-istorice. Pe baza privirii retrospective asupra modelelor istorice (de la Jacques-Louis David pina la Women’s Action Coalition), pot fi extrase din plin anumite concluzii pentru strategiile contemporane ale artei publice. Si, ceea ce am incercat in notele mele preliminare, respectiv finale despre o estetica a publicului, pot fi indicate conditiile de posibilitate ale artei publice ca arta politica. In practica, arta publica implica arta politica. Nu exista vreo „arta publica“ fara a fi politica in sensul cel mai dezvoltat. Restul nu este arta publica, ci arta care simuleaza sfera publica. Fata de aceasta arta pseudopublica se raporteaza acea practica artistica, sursa a unei pozitii universalizabile si totusi partinice, incrucisindu-se cu practica politica.

Traducere din limba germana de Cristian Cercel

Oliver Marchart este teoretician politic si cultural. In prezent lucreaza la Institutul pentru Stiintele Media din cadrul Universitatii din Basel si preda teorie politica la Universitatea din Viena.

Articole in legatura

Spaţiul public, ultimul episod (so far)