OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In primele zile ale lunii ianuarie, unul dintre posturile noastre de televiziune a difuzat un film care rulase, mai demult, si pe marile ecrane de la noi, Dosarul Pelican – ecranizare hollywoodiana a romanului omonim al lui John Grisham. Tema centrala a filmului – inrudirea dintre coruptie si crima, intr-un „joc“ cinic in care este implicat insusi presedintele SUA. Ceea ce individualizeaza insa Dosarul Pelican printre nenumaratele pelicule pe aceasta tema este modul in care actioneaza personajul interpretat de Denzel Washington, jurnalist la un mare cotidian american. Desi primeste informatii pe tot parcursul anchetei declansate de FBI, ziaristul nu publica un rind pina cind nu este in posesia tuturor probelor necesare pentru a-i incrimina, fara nici o umbra de indoiala, pe cei vinovati. Iar atunci cind o face, articolul sau determina un veritabil cutremur politic. Q.e.d. in stil american – presa este, indubitabil, a patra putere in stat.
Cu alte cuvinte, puterea presei, autentica putere a presei, consta in profesionalism si credibilitate. Un ziarist profesionist nu-si poate permite sa recurga prea des la formule de tipul „se zice ca“ sau „se zvoneste ca“, fara a-si diminua prin aceasta credibilitatea lui si, implicit, a publicatiei al carei angajat este. Cu atit mai putin se poate preta la jocuri de putere, la santaj sau la insulte, disimulate fie sub aparentele unui populism gaunos, fie sub umbrela prea larga a pamfletului.

O presa puternica este expresia cea mai elocventa a unei societati civile consolidate si garantul democratiei, dupa cum la fel de adevarat este ca slabiciunile presei ilustreaza cu mare precizie slabiciunile sistemului social si politic pe care il reflecta si fata de care menirea ei principala este de a avea o atitudine critica. Cita vreme libertatea nu este interpretata abuziv, ca fiind dreptul de a-l jigni si desfiinta, dupa bunul plac, pe Celalalt, presa are datoria de a dezvalui orice informatie al carei continut ar putea pune in pericol interesele comunitatii. Dar a confunda datoria de a informa cu placerea de a discredita si profesionalismul cu apetitul pentru senzational ne poate duce cu gindul fie la infantilism mediatic, fie la o vocatie a manipularii, mostenita, in cazul nostru, din comunism si deghizata acum in „costumatie“ europeana. „Noi, cei din presa, nu pretindem privilegii speciale – afirma Ronald Koven, reprezentantul european al Comitetului World Press Freedom, la o intrunire a Comitetului pentru Cultura si Educatie al Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei ce a avut loc la Budapesta, la inceputul lui septembrie 2000. Nu avem pretentia de a ne situa deasupra sau in afara legii. Cu exceptia situatiei speciale a protectiei surselor, nu exista alt aspect care sa nu poata fi reglementat de o buna legislatie in privinta fraudei, denaturarii, defaimarii, monopolului si altora de acelasi fel.“ Ronald Koven s-a pronuntat, cu acel prilej, impotriva adoptarii unor legi anume, care sa ingradeasca libertatea presei. Conditie sine qua non a consolidarii democratiei, libertatea de expresie este un drept ce nu poate fi negociat, majoritatea reprezentantilor mass-media invocind, frecvent, filozofia voltairiana a apararii dreptului jurnalistului de a spune si lucruri mai putin placute.

Ramine insa o intrebare deloc retorica, prezenta ori de cite ori ne confruntam cu un discurs ce promoveaza sistematic dezinformarea, ura de rasa, mitocania, calomnia si insulta la adresa unor oponenti, fie ei functionari guvernamentali sau persoane publice neangrenate in politica: unde se opreste dreptul libertatii de expresie si unde incepe dreptul individului la propria imagine? Se poate construi puterea presei preponderent cu armele pamfletului? Sau, altfel spus, poate substitui o „armata“ de pamfletari credibilitatea si puterea unui singur jurnalist profesionist?