Etica „jocului secund“ al criticii

Autor: Paul CERNAT | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Relaţia critică pe care Mircea Martin o întreţine cu textele şi ideile se întemeiază pe respectul faţă de alteritatea obiectului şi, în acelaşi timp, pe încercarea de înţelegere cît mai exactă şi mai profundă a acestei alterităţi. Văd într-o astfel de atitudine, apropiată de „înălţarea impersonală“ profesată de Maiorescu, dar mai ales de gadameriana „fuziune a orizonturilor“, expresia unei etici a comprehensiunii ce exclude, pe cît posibil, capriciile (şi vanităţile) subiectivităţii. Încă de la începutul anilor ’70, Mircea Martin a abandonat foiletonismul îndreptîndu-se, prioritar, către critica criticii româneşti sau internaţionale ori către critica de idei şi concepte literare. De fapt – către teoria literaturii şi, într-o manieră mai mult sau mai puţin implicită, a culturii, fără a ignora actualitatea, dar înălţîndu-se deasupra ei. În definitiv, nu a fost niciodată un adept al impresionismului sau al pozitivismelor de orice fel, ci al unei foarte speciale „a treia căi“, ilustrate la noi de Tudor Vianu şi de discipolii săi expatriaţi (Matei Călinescu, în primul rînd). Însuşi stilul său critic e revelator în acest sens: lipsit de podoabele metaforelor şi ale epitetelor, dar nu de fineţe; silogistic şi conceptual, dar nu tehnicist şi arid, un stil al discreţiei şi al urbanităţii. Întotdeauna „la patru ace“ într-o lume a debutonărilor de tot felul, criticul nu e deloc narcisist. Nu recurge la cochetării ludice sau artiste, nu încearcă să-şi seducă auditoriul şi să facă spectacol, ci să înţeleagă şi să convingă. Nu epatează, nu afişează poze autoritare şi nu se grăbeşte să dea note, dar impune respect şi (te) edifică. Are marota clarităţii şi a exactităţii riguroase, dar şi a comprehensiunii subtile, a fidelităţii faţă de „spiritul“ obiectului analizat. Nu urmăreşte – repet – impunerea propriei „legi“, ci clarificarea unei probleme (oricare ar fi aceea) prin examenul ei „fenomenologic“. Nu accidentalul pitoresc îi reţine atenţia, ci esenţialul caracteristic, nu efectele speciale, ci principiile constitutive. Lecturile sale „de identificare“ nu seamănă cu cele ale unui Lucian Raicu, dimpotrivă. Raicu e un existenţialist emotiv atras de concretul uman, ireductibil particular, de intimitatea sufletească a omului din operă, pe cînd autorul Identificărilor pare interesat mai curînd de extragerea rădăcinii abstracte a personalităţii/operei, de relevanţa în plan general, supraindividual a individualităţii creatoare. E un modernist „clasic“, un „apolinic“ de tip Paul Valéry, un critic interesat de ceea ce, măcar în aparenţă, nu-i seamănă, nu de contemplarea propriei figuri interioare în „oglinzile“ altora. Cum altfel să interpretăm faptul că principala sa carte, G. Călinescu şi „complexele“ culturii române (una dintre cele mai valoroase ale criticii româneşti postbelice), porneşte de la o personalitate diferită, sub mai toate aspectele, de cea a lui Mircea Martin, spre a analiza în detaliu o problemă obsedantă pentru amîndoi?

„Geometrie şi fineţe“

Apărută la cîţiva ani după G. Călinescu…, Introducere în opera lui B. Fundoianu (1984) poate fi privită, cred, ca un alt „versant“ al aceluiaşi demers problematic. Poet, critic, eseist, gînditor, navigînd între două sau chiar trei culturi, „avangardist clasic“ sau „tradiţionalist modernist“, Fundoianu-Fondane e, în fond, un caz complementar celui călinescian. Victimă a „infamantei“ sale prefeţe din volumul Imagini şi cărţi din Franţa (1922) în care denunţa statutul de „colonie franceză“ al culturii moderne autohtone, autorul Priveliştilor a fost, pur şi simplu, un alt tip de exponent al „complexelor“ culturii române (despre „complexul Dinicu Golescu“, fondator într-un anume sens, scrisese deja Adrian Marino). Revenind la volumul din 1981: nu atît polemica subiacentă la adresa protocronismului, extrem de agresiv în acel moment, ne reţine astăzi atenţia, ci reflecţia mai generală privind psihologia dominantă a culturii noastre moderne, o cultură obsedată de statutul ei „minor“, „periferic“, fără continuitate, fără tradiţii culte instituţionalizate, narcisică şi dominată de un complex al nerecunoaşterii în afară. Teoria literaturii şi critica criticii se deschid astfel către o foarte productivă teorie a culturii. Trebuie adăugat că, şi atunci cînd porneşte de la un „autor“ (Fundoianu, Călinescu etc.), abordarea criticului nu este una author-oriented, ci problem-oriented…

Mircea Martin e un critic universitar de ţinută occidentală, iar discursul său are o eleganţă şi o sobrietate aulică. „Datoriile“ intelectuale faţă de magistrul Vianu, cu care împărtăşeşte atît stilul, cît şi „dicţiunea ideilor“, ca şi cele faţă de generaţia ’60, alături de care s-a afirmat, transpar din plin în volumul de debut (Generaţie şi creaţie, 1969), unde criteriul periodizant al „generaţiei de creaţie“ este afirmat fără parti-pris axiologic.

Deschiderea spre alteritate

Criticul îşi va preciza însă identitatea prin opţiunea – profundă şi de durată – pentru aşa-numita „critică a conştiinţei“, practicată de şcoala geneveză. Discipol al lui Marcel Raymond, a fost apropiat şi de Albert Béguin, Jean Starobinski sau Georges Poulet. „Alianţa“ profundă cu critica şi cultura franceză şi-a exprimat-o mai limpede ca oriunde în volumul Critică şi profunzime (1973), augmentat în 2008 sub titlul pascalian Geometrie şi fineţe (2004), dar şi în „micul tratat de estetică“ din Dicţiunea ideilor (1981). Nu mă îndoiesc că ar fi putut face o figură frumoasă în mediile universitare din Franţa sau Elveţia, dacă ar fi rămas acolo la începutul anilor ’70. Dacă a ales să rămînă în ţară a făcut-o, presupun, nu doar dintr-un sentiment al datoriei faţă de cultura română, cu complexele şi neajunsurile ei cu tot, ci şi pentru că însuşi Grund-ul criticii sale se afla aici, oricîtă deschidere „universalistă“ ar avea (şi are, fără îndoială).

Ca şi Nicolae Manolescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Eugen Simion sau Ion Pop, Mircea Martin s-a numărat printre mentorii generaţiilor mai noi („optzeciştii“ şi, mai ales, „nouăzeciştii“), devenite şi ele, între timp, „de old boys“. Deşi a debutat cu un eseu despre propria generaţie literară şi despre ideea de generaţie, a practicat întotdeauna un ecumenism transgeneraţionist care l-a ţinut aproape de transformările ultimelor decenii şi în contact cu tinerii tuturor promoţiilor, împiedicîndu-l să „încremenească în proiect“. Nu întîmplător, între criticii „şaizecişti“, modernistul Mircea Martin rămîne de departe cel mai avizat analist al fenomenului postmodern din cultura română, avînd, faţă de militanţii optzecişti sau postoptzecişti, avantajul perspectivei şi al lipsei de partizanat nombrilist.

În mod simptomatic, a scris puţin şi neconcludent despre proză; a scris mai mult despre poezie şi mult mai mult despre critică (aceasta din urmă privită în sens larg). Nu a fost însă ceea ce se cheamă un „critic de poezie“ – precum, la noi, Vladimir Streinu, Ion Negoiţescu, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu sau Al. Cistelecan – ci mai degrabă un teoretician al poeziei (precum maeştrii genevezi sau precum regretatul său colaborator şi prieten Gheorghe Crăciun, în Aisbergul…).

Văd în această opţiune de două ori „meta“ un gust reflexiv, impersonal şi purist, pentru esenţializare conceptuală şi pentru „imponderabile“. Chestiunea obsedantă dintotdeauna rămîne însă „conştiinţa literaturii“. Deşi puţin prolific, Mircea Martin este cel mai valoros critic al criticii pe care-l avem, iar comentariile din volumul Singura critică (1988) despre Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu, Edgar Papu (asupra căruia va reveni, peste un deceniu şi jumătate, în serialul Literatura română în ceauşism din Revista 22) stau mărturie. Nicăieri, poate, spiritul său de geometrie şi cel de fineţe nu se aliază mai eficient ca aici cu competenţa intelectuală şi cu acuitatea comprehensivă. Cît despre reflecţiile adiacente despre „fiziologia“ criticii, despre etica şi funcţiile acesteia – ele au mai mult decît o valoare de credo.

S-a spus, nu fără temei, că după 1990 Mircea Martin şi-ar fi „sacrificat“ opera scrisă – sau, mă rog, edită – în favoarea proiectelor colective de tip managerial (reviste, edituri ş.cl.), practicînd, cel mult, o critică de supervizare. Într-adevăr, privindu-i activitatea întinsă pe mai bine de patru decenii, putem observa lesne o deplasare dinspre scriptic spre managerial: mentor, între 1985-1990, al Cenaclului studenţesc „Universitas“ de la Literele bucureştene, criticul a devenit, după căderea comunismului, editor de vîrf (mai întîi la Univers, apoi la Paralela 45 şi, în sfîrşit, la Art), director de publicaţii culturale cu caracter intercultural sau interdisciplinar (Euresis, Cuvîntul), organizator de conferinţe publice (Conferinţele „Cuvântul“, Conferinţele Catedrei de Teoria Literaturii, Centrul interdisciplinar „Tudor Vianu“ etc.), coordonator de proiecte colective (un monu-mental dicţionar de termeni literari şi culturali, aflat pe ultima sută de metri…). Deplasarea dinspre „imanentism“ spre construirea de instituţii literare implică, evident, pe lîngă autoritate şi viziune, diplomaţie şi pragmatism, calităţi care – în cazul lui Mircea Martin – se asociază cu o bună doză de idealism misionar. Nici istoric al literaturii, nici comparatist – deşi deloc străin de istoria literară şi bun cunoscător al mai multor culturi –, nici „doar“ critic, nici doar „teoretician“ literar, el rămîne, prin excelenţă, un mediator între varii domenii al spiritului pornind de la literatură. Deschiderea faţă de alteritate ţine, probabil, de o matrice bănăţeană în care disciplina „nemţească“ se aliază cu o cultură a diversităţii. Ea e dublată însă de două „prejudecăţi elitiste“ care-i ghidează consecvent activitatea: primatul esteticului asupra extraliterarului şi primatul calităţii intelectuale asupra eventualelor divergenţe ideologice în evaluarea unei personalităţi sau alteia. Exigenţa şi toleranţa sînt, vorba poetului, a filei două feţe, cu precizarea – esenţială – că exigenţa nu e aplicată doar „celorlalţi – ci, în primul rînd, sieşi.

În fapt, Mircea Martin a fost dintotdeauna extrem de exigent cu ceea ce pune pe hîrtie şi cu ceea ce publică. Inclusiv atunci cînd vorbeşte îşi măsoară foarte bine cuvintele, iar tăcerile îi sînt la fel de pline de semnificaţie. Cine l-a avut ca profesor sau referent ştie despre ce vorbesc… „Zgîrcit“ în privinţa vorbelor, omul e, în schimb, de o generozitate intelectuală cu totul superioară.

Au trecut 15 ani de cînd, ca student în anul doi la Litere, am asistat pentru prima dată la un curs de-al său (un opţional de la anul trei despre romanul postmodern, pe care-l „selectasem“ de pe orar: obişnuiam, pe atunci, să audiez inclusiv cursuri de la alţi ani şi chiar de la alte facultăţi). L-am avut apoi ca profesor în anul IV, la Teoria Literaturii, şi impresia a fost la fel de puternică. Am mai spus-o: alături de domnul Paul Cornea, Mircea Martin e, între dascălii pe care i-am avut, cel căruia îi datorez intelectual şi formativ cel mai mult. Expunerile clarificatoare, capabile să extragă „rădăcina pătrată“ a unei probleme şi să-i scaneze în detaliu (dar de la mare altitudine) fizionomia, „dicţiunea ideilor“, grija pentru lucrul bine făcut, pentru proprietatea termenilor şi pentru acurateţea – infinit nuanţată – a conceptelor, întoarse pe toate feţele şi testate în contexte culturale multiple, cu exigenţa expertului, cuprinderea bibliografică neostentativă, dar edificatoare, plăcerea de a dialoga „maieutic“, dar şi capacitatea, intimidantă, de a-şi asculta interlocutorul, discreţia concentrată a atitudinii şi greutatea pe care ştia s-o imprime, fără emfază, fiecărei propoziţii, sînt cîteva atribute care mi-au impus, de la început, imaginea unui profesor model. La fel ca şi textele sale critice, profesorul Mircea Martin exercită o influenţă „catalitică“ (cu un termen al lui Blaga). Nu-şi impune propriile idei, dar te ajută să înţelegi mai profund, mai cuprinzător şi mai nuanţat un fenomen. Autoritatea sa intelectuală nu se transformă nici o clipă în autoritarism al opiniilor: din contră, ceea ce îl caracterizează este deschiderea faţă de opţiuni intelectuale şi ideologice dintre cele mai diferite, cu condiţia obligatorie a competenţei şi a civilităţii asumării lor. Îi datorez, într-o măsură esenţială, ideea „complexului periferiei“ din teza mea de doctorat despre primul val avangardist (al cărei referent a fost). Îi datorez, de asemenea, publicarea la Art a cărţii despre „modernismul retro“, o carte care, poate, nici n-ar fi fost scrisă în absenţa încrederii sale preliminare. Dar, mai ales, îi datorez o anumită înţelegere (etică) a criticii: nu ca joc de imagine şi putere, nu ca o competiţie ideologică, ci ca „joc secund, mai pur“ (şi dezinteresat) al exigenţei ecumenice.

În mod neverosimil, pe 12 aprilie Mircea Martin a împlinit 70 de ani.