OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dietmar Müller
Staatsbürger auf Widerruf. Juden
und Muslime als Alteritätspartner
im rumänischen und serbischen
Nationscode. Ethnonationale
Staatsbürgerschaftskonzepte 1878-1941
Editura Harrassowitz Verlag, Wiesbaden, 2005, 538 p.

Problematica nationalismului si a raporturilor dintre majoritate si minoritatile nationale a facut voga in studiile istorice din ultimele decenii. Aceasta cu atit mai mult in sud-estul Europei, unde prabusirea regimurilor comuniste a fost deseori acompaniata de afirmarea ideilor nationaliste si unde convulsiile din fosta Iugoslavie au evidentiat dramatic capcanele, derapajele pe care le poate provoca exacerbarea pasiunilor nationale.
Demersul lui Dietmar Müller nu este axat pe studiul minoritatilor, ci pe cel al felului cum majoritatea a inteles sa integreze minoritatile sau, dimpotriva, sa le excluda simbolic ori chiar si institutional. Pentru aceasta, el aduce in analiza un aparat conceptual ferm definit, axat pe codul national care a structurat discursul politic din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea.

In cadrul acestui cod, inteles ca un ansamblu structurat de simboluri si modele interpretative, Dietmar Müller subliniaza ca un rol central revine conceptiei despre cetatenie si setului de reguli de includere/excludere de la statutul de cetatean si de la drepturile si libertatile asociate acestui statut. In cazul Romaniei moderne si interbelice, acest complex problematic a fost amplu studiat pina acum. Dietmar Müller reuseste insa, pe de o parte, sa domine un material informativ extrem de bogat, cuprinzind fonduri arhivistice, scrieri de epoca si studii recente, si, pe de alta parte, sa ofere o imagine de ansamblu care imbina grija pentru detaliu si concretete cu claritatea expunerii. Aceasta imagine ii ingaduie sa evidentieze aspecte care, fara a fi complet necunoscute specialistilor, nu si-au facut loc inca in cultura istorica romaneasca. Astfel, el evidentiaza mai ales fluctuatiile politicii si ale discursurilor cu privire la integrarea minoritatilor, atit in Vechiul Regat, cit si in Romania interbelica.

Dupa ce in primele faze de articulare institutionala a Romaniei moderne a existat o intentie reala de integrare a minoritarilor – inclusiv a evreilor – in corpul natiunii romane, in 1866 aceasta problema a devenit obiect de disputa politica si, treptat, articularea unui cod national exclusivist i-a redus la tacere pe politicienii romani care erau adepti ai integrarii. Dietmar Müller evidentiaza atit modul treptat in care discursul antisemit a fost convertit in masuri de discriminare, care au mers pina la nivelul sistemului educational, cit si faptul ca antisemitismul romanesc, lansat initial ca o arma de lupta impotriva establishment-ului, a devenit cimpul privilegiat al largirii bazei sociale a regimului politic din Vechiul Regat, prin integrarea intelighentiei nationaliste in structurile politice ale statului roman modern. Pe de alta parte, dupa impunerea de catre marile puteri a acordarii in bloc a drepturilor cetatenesti pentru minoritari la sfirsitul primului razboi mondial, principalele partide politice din anii ’20 au cautat sa gaseasca solutii pragmatice de acomodare a minoritatilor.

In timp insa, accentuarea retoricii nationaliste a condus si in perioada interbelica la inghetarea politicilor de integrare si la adoptarea unor masuri ostile fata de minoritati, nu doar in plan politico-administrativ, ci si in plan economic. Dietmar Müller evidentiaza caracterul ambiguu al unora dintre aceste masuri, cum ar fi stradaniile pentru a impune cu orice pret o administratie dominata de etnicii romani intr-o serie de orase si judete din Transilvania: pe de o parte, aceste politici aveau un caracter recuperatoriu si erau sustinute de migratia etnicilor romani spre orase, dar, pe de alta parte, ele subminau sistemul democratic si alimentau resentimentele populatiei apartinind minoritatilor nationale. In fine, dar nu in cele din urma, Dietmar Müller reliefeaza faptul ca obsesia etnicitatii si ostilitatea fata de minoritati nu au fost apanajul partidelor extremiste de dreapta, ci au cuprins paturi sociale mai largi, inclusiv diverse organizatii profesionale, devenind codul dominant in discursul public romanesc inainte de al doilea razboi mondial.

- Nationalismul
romanesc nu a fost un fapt izolat in epoca
Desi analiza sa este lipsita de menajamente, Dietmar Müller este preocupat si de evidentierea faptului ca nationalismul romanesc nu a fost un fapt izolat sau exceptional in epoca. Pentru a putea evalua mai corect particularitatile cazului romanesc, el compara sistematic codul national romanesc si realitatile romanesti cu cele din Serbia, respectiv Iugoslavia. Alegerea elementului de comparatie se dovedeste deosebit de fertila, desi nu lipsita de surprize. Desigur, si Romania, si Serbia s-au afirmat ca state nationale in secolul al XIX-lea, ambele au fost mai intii vasale fata de Imperiul Otoman si au devenit independente in 1877-1878, ambele si-au realizat idealurile nationale in confruntare cu Austro-Ungaria.

In perioada interbelica amindoua au cuprins intre hotarele lor populatii diverse etnic si religios, fiind confruntate cu dificultatile integrarii nationale, amplificate de greutatile economice si de politica revizionista a vecinilor. Dincolo insa de aceste similitudini, comparatia releva si importante deosebiri. Astfel, dupa cum demonstreaza convingator Dietmar Müller, codul national romanesc s-a definit in mare masura prin raportarea la populatia evreiasca; in cazul Serbiei, elementul evreiesc a fost cu totul marginal – Dietmar Müller vorbeste chiar de un „loc gol“ in codul national sirb –, insa principalul element de raportare negativa au fost musulmanii, initial cei de origine turca, apoi tot mai mult bosniacii si albanezii. Dietmar Müller urmareste transformarile din relatiile sirbilor cu musulmanii, mergind de la masurile de purificare etnica ce au insotit achizitiile teritoriale ale Serbiei in 1878 pina la politicile de colonizare in „Serbia sudica“ implementate in perioada interbelica. Paralelismele dintre cazul iugoslav si cel romanesc sint extrem de numeroase, ca si influentele reciproce. Dietmar Müller este insa atent sa evidentieze si deosebirile, chiar si atunci cind, aparent, ar fi vorba de politici similare.

De exemplu, conventia romano-turca din 1936, care, de fapt, urmarea incetinirea procesului de emigrare a populatiei turce din Romania (indeosebi din Dobrogea), astfel incit locul emigrantilor sa fie luat de colonisti romani si aromani, fara ca intre timp sa se poata ajunge la o majoritate bulgareasca in Cadrilater, a fost urmata doar doi ani mai tirziu de un acord iugoslavo-turc, care urmarea sa grabeasca emigrarea populatiei musulmane si includea intre potentialii emigranti „turci“ si pe albanezii musulmani din Kosovo.
Analiza lui Dietmar Müller este nuantata si detaliata, documentata si totodata deschisa spre teorie si spre realitatile de azi. Lectura cartii sale ne obliga sa reflectam asupra faptului ca, atit in Romania cit si in Serbia, multe elemente discursive ale codului national fixat in secolul al XIX-lea si consolidat in perioada interbelica sint valorizate pozitiv si se bucura inca de o audienta considerabila. Felul cum acestea au subminat democratia parlamentara in perioada interbelica trebuie sa serveasca drept avertisment pentru actualitate. Etnicizarea dezbaterilor politice, sociale si culturale a facut mult rau societatii romanesti din perioada interbelica si nu poate ajuta nici Romaniei de azi. Demersul lui Dietmar Müller ne poate servi drept reper.

Asumindu-si constient radacinile adinc infipte in mediul sasesc din Transilvania (s-a nascut la Sibiu si a petrecut copilaria in Romania, inainte de emigrarea cu familia in Germania), Dietmar Müller a expus fara menajamente – in aceasta carte, ca si in alte studii – atit derapajele culturii politice romanesti, cit si pe cele ale exponentilor diverselor minoritati nationale, inclusiv pe cele ale minoritatii germane. In cazul particular al lui Dietmar Müller, luciditatea critica este expresia unui real atasament fata de destinul Romaniei si al tuturor locuitorilor ei, independent de identitatea lor etnica. De aceea, lectura acestei carti ar trebui, pe linga cistigurile cognitive concrete, sa se constituie si intr-un indemn la auto-reflectie, la o introspectie nuantata, ferita de patimi, dar si de complezenta, atit asupra traditiei culturale de la care ne revendicam – inclusiv a unor mari personalitati precum Mihai Eminescu, Spiru Haret, Nicolae Iorga sau Mircea Eliade –, cit si asupra realitatilor din societatea de astazi.