Eu, Christine Angot

Autor: Fanny CHARTRES | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Christine Angot

Incest

Prefaţă de Alexandru Matei, Traducere din limba franceză de Marieva Ionescu

Leda Grupul Editorial Corint, Colecţia „Love & Life“, Bucureşti, 2008, 216 p.

Autoare de proză şi de nuvele, dar şi dramaturg, originară din Montpellier, Christine Angot a fost propulsată pe scena mediatică în 1999, în urma publicării celui de-al şaptelea roman al său, Incest. De atunci, cărţile sale continuă să genereze reacţii puternice, uneori scandalizate, alteori encomiastice. Grupul editorial Leda-Corint publică astăzi romanul Incest, tradus din franceză de Marieva Ionescu.

Christine Angot pune în scenă, în majoritatea cărţilor sale, un personaj omonim, care oferă acestor poveşti un aspect de trompe-l’œil. Cartea seamănă cu o autobiografie, dar este o ficţiune. Opera lui Christine Angot ar putea fi comparată cu un vierme (o imagine pe care o foloseşte ea însăşi) bine instalat în fructul societăţii noastre de spectacol. Îmbrăcînd hainele atît de des purtate ale autobiografiei, jucînd cartea intimităţii la limita indecenţei, scriitoarea foloseşte toate armele pe care televiziunea şi o anumită parte a presei le consideră inofensive, atîta timp cît acestea fac parte din propriul arsenal. Sîntem în faţa unui obiect foarte bine identificat: mărturia unui personaj care-şi povesteşte viaţa, incestul, fericirea şi nefericirea sa.

Ceea ce o defineşte pe Christine Angot, încă de la primul ei roman, Vu du ciel (1990), este o tentativă de absorbţie lacomă a lumii exterioare. Acţionează ca un virus. Se introduce în corpul social, îl fragilizează pe individ, îl face permeabil la o emoţie brutală, violentă. Pe scurt, îl tulbură. Pentru a face acest lucru, Christine Angot foloseşte un limbaj simplu, eliberat de constrîngerile sintactice, care se supune în primul rînd unui ritm (de multe ori sincopat), unui suflu. Limbajul acesta, care îl obligă pe cititor să împrumute aceeaşi respiraţie, îi cere, de asemenea, un efort de reconstrucţie, de recreare. Acest trompe-l’œil consemnează anamorfozele sale, este amestecul vocilor care compun cartea. Opera ei (14 romane şi 11 piese de teatru) creează o intimitate care este, înainte de toate, aceea a cititorului. Rezultatul final este acest paradox: Christine Angot pare să vorbească despre ea, dar de fapt ne provoacă la autocunoaştere, antrenîndu-ne într-o călătorie interioară.

Evocarea propriei vieţi nu este un exerciţiu care să-i facă plăcere lui Christine Angot; de altfel, o şi spune: „Biografia este materialul meu. E ca şi cum aş arăta lumii ciornele mele. Este o impudoare. Şi apoi, nu văd de ce i-ar interesa pe oameni“. Cu toate acestea, adaugă ea, îi place să termine ceea ce noi, cititorii, îi cerem: „Scrisul şi fiinţa umană înseamnă acelaşi lucru. Dacă avem de-a face cu o scriitură corectă, adevărată, atunci există o concordanţă între fiinţa umană şi literatură“.

Compus din două părţi nu foarte distincte, Incest, al şaptelea roman al autoarei, te irită la început: Christine Angot relatează criza pasională pe care i-o stîrneşte o altă femeie, Marie-Christine. Îi dă o sută de telefoane, joacă o comedie pe care o credeam rezervată tinerelor liceene, se înfăţişează plîngînd, ne spune că plînge în timp ce scrie, amestecă tot, malaxează tot şi merge prea repede. Însă lucrurile sînt spuse cu inteligenţă, îndemînare şi provocare (în raportul clinic al scenelor de sex, în întregul amalgam textual, inclusiv în evocarea lagărelor de concentrare).

Şi totuşi, relaţia aceasta, care nu se sfîrşeşte niciodată, nu este esenţialul cărţii. La nivel imaginar, visele celor două sînt chiar un pic prea sărace: o casă mare, plaja, fericirea. După care scriitoarea oferă un exerciţiu de luciditate fără cusur. În ultimă instanţă, această pasiune nu este decît un simptom al nebuniei, a cărei origine se află în relaţia incestuoasă pe care personajul Christine Angot a avut-o cu tatăl său. Impecabilul paralelism între cele două poveşti explică, prin el însuşi, sentimentalitatea scriitoarei, care (precum în tinereţe) continuă să viseze la dragostea adevărată, chiar dacă recunoaşte imposibilitatea conţinută în fiecare idilă. Precizarea că vorbim despre „personajul Angot“ nu este un semn de pudoare. Viaţa nu este totuna cu scrisul (deşi invers poate să fie adevărat).

Incest este construit pe un concept de literatură pe care autoarea îl rezumă în felul următor: „Realitatea şi ficţiunea, iar în mijloc, un zid“. Numai că, aici, zidul este subţire, aproape inexistent. Am vorbit de autoficţiune, de literatură autobiografică, dar este fals. Clasificarea nu-l face pe autor să se plieze şablonului. Angot n-o va face niciodată şi de fapt asta i se şi reproşează.

O putem acuza că nu spune adevărul? Nu. Obiectul pe care îl ţinem în mînă este o carte. Un obiect literar. O literatură generată de o anumită concepţie a actului de a scrie.

Disconfortul, dificultatea pe care o simte cititorul în faţa acestei cărţi este legată de această confuzie între autoare şi personajul ei. Capcana ar fi să credem că este vorba de o ficţiune, dar şi să considerăm acest obiect ca o variantă de ciné-vérité. Într-un fel, Angot îşi alege cititorii. Cei care cad în capcană sînt primii abandonaţi. Cititorul este complet prins în acest proces al scriiturii situate în preajma acelui zid invocat mai sus, ce desparte realitatea de ficţiune, un proces din care nu poate scăpa. Aceasta este literatura: cumplită, puternică, teribilă, amuzantă. Cartea ei este o autobiografie? Nu este? Nu asta contează.

Ritmul frazei lui Christine Angot este unul furios, viu, nebun, amuzant: „Voiam să mă inspir din Tahar Ben Jelloun, să înlocuiesc rasismul pe care i-l explică fiicei lui cu homosexualitatea. Ce zici de asta?“. Ritmul acesta creează o muzică extrem de complexă. Dar nu isterică, cum au spus unii. Este pur şi simplu ritmul ei propriu, sîntem împinşi înăuntrul textului, contrariaţi, dar ne simţim repede împăcaţi. Incest este o carte pe care nu o lăsăm din mînă. În ciuda ultimelor zece pagini, teribile… La ea nu există o poveste, există un ritm, un suflu. Există cîteva voci, o iubire homosexuală, nebunia, analizată, umorul, fostul soţ, fiica, tatăl, incestul şi… cîinii, foarte importanţi, cîinii.

Există la Christine Angot o voce care te tulbură profund şi care se face simţită într-un mod original: scriitorul scriind (în procesul scrisului) despre temerile sale, în faţa ochilor noştri. Dar în acest joc, în fond, noi n-o căutăm pe Christine Angot persoana reală, ci numai pe Christine Angot scriitoarea. Mulţi n-au înţeles acest lucru. N-au văzut că ţineau în mîini o carte grandioasă. Chintesenţa artei lui Christine Angot. Cei care au inţeles, care au vrut să înţeleagă acest lucru, aici în România, nu vor lipsi de la întîlnirea – literară – cu Christine Angot.

O scriitoare care trebuie citită, recomandată şi iubită. Să nu facem din ea o scriitoare blestemată, pentru că ea poate fi orice, în afară de asta.

Recomanda articolul prin: