OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In realitate nici nu exista eu. Sau si mai exact: eul ca entitate continua nu exista. Reale si functionale sint doar secventele lui. Secventele, nu ipostazele. Eul nu este plural, nu este polimorf, nu este o unitate descentrata. El este intotdeauna o suma. Eul este un spatiu pe care il locuiesc. Insa tragic (adica fara scapare) e faptul ca acest spatiu e unul disputat de forte contrare. Eul e locuit nu doar de mine (cel care scrie acum si gindeste sau simte sau face ceva – intotdeauna acum), ci si de fiinta mea care nu stiu de unde vine si care nu stiu unde se duce. Fiinta, omul etern din mine, asa cum ocupa el corpul meu, cu fiziologia, anatomia, pulsiunile si fantasmele sale. Iata de ce nu exista eul. Pentru ca el este altcineva, trecutul speciei mele, trecutul formulei mele genetice, energia pulsionala din mine, antigindirea, antiindividualitatea.

Obiectul delict: creierul. Intotdeauna creierul, pentru ca trupul isi are propriile limite in creier. Punctul final al oricarui corp care-si respecta autenticitatea si profunzimea e un esec previzibil: propriul sau creier. Tot ceea ce ajunge sa fie gindit a si murit. Limbajul (literatura, prin urmare) e deja o a doua moarte. Deriziunea scrisului artistic, inca o data... Scriitura (asa cum o vad francezii lui Barthes si Sollers) e cel putin scutita de medieri, dar si inconstienta de propria sa deriziune.

Am vrut sa ajung la un alt eu si am pus in functie tot curajul meu, al iresponsabilitatii. Stiam ca nu sint in stare. Si m-am speriat de consecinte.
Da, cred acum ca toate celelalte euri ale noastre sint forme de moment, urmari si urme ale unor modificari momentane ale regimului nostru de existenta. Exista un eu fundamental la care revii cu usurare, desi poate si cu resemnare si dezgust.

Curajul de a scrie despre tine. Daca asta exista, nu mai e nevoie de nici o literatura.

Dar cum pot sa accept eu cu atita seninatate ca in mine isi disputa intiietatea doua existente: o persoana si o fiinta?

Cu persoana cazi la o intelegere. Cu fiinta nu e posibila decit toleranta sau subordonarea.

Deschid din nou caietul fara nici o deliberare, dupa mai multe luni de tacere. M-am obisnuit cu aceste abandonuri. Nu sint petele albe ale scrisului meu si nici ale fiintei mele, pentru ca in toata aceasta perioada am scris si am trait cu o mai mare intensitate decit altadata. Sint petele albe ale intimitatii mele private. Da, din cind in cind, pentru lungi perioade, apare in mine o teribila pierdere de curaj. La aceasta se adauga un soi de dezgust, sila fata de propria mea intimitate. E dezgustul fata de ceea ce e in mine particular, diferit. Ceea ce ma diferentiaza de ceilalti imi face rau pentru ca ma izoleaza. De unde tendinta de a ma ascunde. Nu cred ca voi reusi vreodata sa gasesc in scrisul meu o rezolvare a conflictului dintre public si privat. Uneori acest conflict devine un motiv a ceea ce scriu, alteori un element de blocaj.

Si ma observ. Am deschis caietul spontan, cu un sentiment de usoara vinovatie, a rasarit in mine inca o data instinctul datoriei. De ce l-am deschis? In dimineata asta cenusie de primavara nu am, de fapt, nimic de spus. Sigur ca as putea sa am ceva de scris fara sa am nimic de spus. Ceea ce nu ma intereseaza deloc. In fond, tocmai acesta ar trebui sa fie rostul acestor pagini: ele ar trebui sa-si capete un sens doar atunci cind au cu adevarat ceva de spus. Or, de spusul inseamna o stare de excitatie interioara, o idee, un vis, o intentie, un instinct reactivat. Acum stau pe scaun, fumez, privesc pe geam, rasfoiesc in urma paginile acestui caiet si nu vreau nimic, nu ma nelinisteste nimic, nu astept nimic. Sint un fel de „leguma“, sint intr-adevar, cum zicea Mallarmé (sau Valéry), „Domnul Oricine“. Cred ca aici e greseala mea: scriu ca si cum as fi cineva si de fapt eu sint Domnul Oricine care aspira sa devina cineva (o instanta recunoscuta de ceilalti) fara a se si bate pentru aceasta conditie. Iluzia mea, fragila mea motivatie: esti cineva daca esti sincer, esti cineva daca esti adevarat, esti cineva daca reusesti sa nu te mai iubesti.
Cum am scris toate acestea? Calculindu-mi cuvintele, construind spontan structura unui rationament, asteptind sa gasesc ultima propozitie pentru a vedea cit sint de destept, iubindu-mi in continuare toate stereotipiile. Obisnuinta pulseaza in noi o data cu singele. Scriu pentru a regasi in mine ceea ce-mi poate acorda o minima senzatie de confortabil. Chiar si atunci cind imi atac slabiciunile, nu fac altceva decit sa mi le protejez. Vanitatea celui care stie sa scrie... Orgoliul celui care are despre ce sa scrie... Scrisul care te paralizeaza in aceeasi imagine de mult stiuta...

Cel mai important lucru din lume: sa poti reveni oricind la tine.

Cu cit interes as scrie si eu despre vid si despre plictiseala! Nu stiu sa scriu despre asa ceva. Nu cunosc cu adevarat nevroza acestor stari. Nu stiu sa fiu cu adevarat eu in propria mea singuratate. Eul meu e ceva care asteapta sa devina public. Nu sufera cind nu i se intimpla asta. Dar rezervele lui de asteptare cresc. Frica de propria mea izolare pe care nu stiu sa o descriu pentru ca nu stiu sa o analizez. Frica de faptul ca in realitate nu e nimic de analizat, in ciuda mastii mele de om insingurat, in ciuda declaratiilor mele dezabuzate.

Sa te arati tot timpul. Aceasta este oboseala fundamentala a existentei.
Aprehensiunea plecarilor, aprehensiunea datoriilor de implinit. Plecarile nu-mi fac placere. Sint si ele niste datorii? Orice iesire din tine duce la alteritate. Dar iata alteritatea discutiilor, ca aseara si ca in alte seri. Aici important nu e adevarul, importante sint coerenta, logica, constructia speculativa, spontana, capacitatea ta de a deveni in mod natural un alter. A discuta, a sparge un obiect in bucati, a deveni tu insuti una din aceste bucati. Vorbirea dezintegreaza, ea iti reveleaza propria ta pluralitate, propria ta fragmentaritate. Te numesti eu in masura in care esti plural si te confunzi cu un conglomerat de ipostaze. Pluralitatea e singura forma de unitate posibila. Obiectul nu e simplu, cum spunea Wittgenstein. Ah, daca obiectul ar fi cu adevarat simplu! Pentru ca intr-adevar, perceptia noastra, limbajul nostru sint facute pentru obiecte simple. De la obiect pina la creier – si vezi aici implacabilul gramaticii – o continua simplificare...

Sint o fiinta plantata intre lucruri. Cu ce scop?

Toate lecturile mele de specialitate – un exercitiu de ratacire constienta in monstruoasa intindere a non-eului. Dupa care, cu cita usurare – intoarcerea la aceasta umila secretie care este limbajul meu.

In fiecare secunda sint eu pentru ca apartin acestei secunde si ea nu-mi apartine.