OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Argument
„Ar trebui interpretat ceea ce nu vreau sau nu pot spune, nerostitul, interzisul, tot ceea ce este trecut sub tacere, ferecat.“ Aceasta confesiune din De l’hospitalité, pe care Derrida o face catre Anne Dufourmantelle, in 1997, spune multe despre efectul aveu voilé din textele sale autobiografice: fiecare cuvint este promisiunea si anticiparea unei marturii care sta sa vina, expeausition, mai curind decit exposition. Toate biografemele (life tropes) din textele lui Derrida trebuie, asadar, intelese drept ceea ce sint: decalaje, diseminari, „diferante“ (cu a, desigur): a fi intr-o limba si, in acelasi timp, in afara ei, printr-o exterioritate admirativa sau afectiva; a fi evreu in absenta iudeitatii, a fi francez, dar cu radacini in Algeria. Disocieri care vor fi reluate in toate textele teoretice si, mai cu seama, in exegeza operei lui Paul de Man. Autobiografic nu inseamna, la Derrida, nici identificarea cu un sine explicit, nici inchiderea in factual. Este anamneza factice sau pretextul pentru o descentrare a identitatii: „Vous n’en saurez jamais rien, moi non plus, sans doute“. (Jacques Derrida, Un ver à soie, in Contretemps, nr. 2-3, 1997,
p. 45). Luiza Palanciuc

Mostenirile mele
As vrea sa vorbesc in calitate de algerian, nascut evreu in Algeria, in aceasta parte a comunitatii care primise, in 1870, prin decretul Crémieux, nationalitatea franceza si o pierduse in 1940. Cind aveam zece ani, am pierdut cetatenia franceza in timpul regimului de la Vichy si, vreme de citiva ani, exclus din scoala franceza, am facut parte din ceea ce se numeau, la vremea aceea, „evreii indigeni“, care au avut parte, dinspre algerienii de atunci, de o mai mare solidaritate decit din partea celor numiti „francezii din Algeria“. Acesta a fost unul din cutremurele existentei mele.

Au mai fost si altele. A fost razboiul, ceea ce a urmat dupa razboi, toate zdruncinarile simbolice si politice care au atins Algeria incepind cu 1962, si care continua inca sa o zdruncine. Vorbesc aici in calitate de algerian devenit francez, la un moment dat, care si-a pierdut cetatenia franceza si a recistigat-o. intre toate bogatiile culturale pe care le-am primit sau pe care le-am mostenit, cultura mea algeriana este una dintre cele care m-au sprijinit cel mai mult.
Mostenirea algeriana de care am avut parte este cea care, probabil, m-a inspirat in opera filozofica. Tot ceea ce am intreprins legat de gindirea filozofica europeana, occidentala, cum se spune, greco-europeana, intrebarile pe care am ajuns sa i le pun de pe margine, dintr-un fel de exterioritate, nu ar fi fost nicicum posibile daca, in istoria mea personala, nu as fi fost, intr-o anume masura, un copil de la granita Europei, un copil al Mediteranei, care nu era nici francez, pur si simplu, nici african, si care si-a petrecut timpul calatorind dintr-o cultura in alta, alimentind intrebarile pe care si le punea chiar din aceasta instabilitate.

Tot ceea ce m-a interesat de multa vreme, in ceea ce priveste scrierea, urma, deconstructia metafizicii occidentale – pe care nu am identificat-o niciodata, desi s-a spus acest lucru de nenumarate ori, drept ceva omogen sau definit la singular –, toate acestea nu au putut sa nu trimita la aceasta referinta a unui altundeva al carui spatiu si limba imi erau, totusi, necunoscute sau interzise. Mai mult, in plin razboi, imediat dupa debarcarea aliatilor in Africa de Nord, in noiembrie 1942, asistam la constituirea unui fel de capitala literara a Frantei in exil, la Alger, prin efervescenta literara, prezenta scriitorilor, proliferarea revistelor si a initiativelor intelectuale. Acest lucru conferea o vizibilitate literaturii algeriene de expresie franceza, cum se spune, fie ca era vorba despre scriitori de origine europeana, Camus si multi altii, fie, ca miscare diferita, despre scriitori de origine algeriana. Citiva ani mai tirziu, pe urma inca proaspat lasata de acest straniu moment de glorie, am fost ca si aspirat de literatura si filozofia franceze: de una si de cealalta, de una sau de cealalta. O genealogie iudeo-franco-magrebiana nu explica tot, nici pe departe, dar as putea, oare, sa explic ceva, vreodata, in absenta ei?

Araba, limba interzisa
Limba araba, acest altundeva, imi era ca si necunoscuta sau interzisa de ordinea in vigoare. Era o interdictie care se exercita asupra limbii arabe propriu-zise. Ea a capatat nenumarate forme culturale si sociale pentru multi din generatia mea. Dar a fost, intii de toate, un lucru care tinea de scoala, un instrument pedagogic. Interdictia venea dintr-un „sistem educativ“, cum se spune in Franta. Tinind cont de cenzurile coloniale si de limitarile sociale, de rasisme, data fiind disparitia arabei ca limba oficiala, cotidiana si administrativa, singurul recurs pentru invatarea arabei era scoala, dar avea statut de limba straina; din aceasta ciudata limba straina, limba celuilalt, desigur, iata ciudatenia si nelinistea in fata celuilalt – apropiatul cel mai apropiat.

Pentru mine, a fost limba vecinului. Caci locuiam la marginea unui cartier arab, la una dintre aceste frontiere, deopotriva invizibile si aproape de netrecut: segregarea era aici pe cit de eficace, pe atit de subtila. Mai erau inca, inainte de a disparea in liceu, copii algerieni. Apropiati si infinit de indepartati, iata distanta pe care ne-o inculca, daca pot spune astfel, experienta. De neuitat si putind fi generalizata. Studierea facultativa a arabei era, totusi, permisa. Stiam lucrul acesta ca fiind autorizat, adica orice, mai putin incurajat. Autoritatile il propuneau in acelasi mod si sub aceeasi forma ca studierea oricarei alte limbi straine in toate liceele franceze din Algeria. Araba – limba straina facultativa in Algeria! Limba inlaturata devenea, fara indoiala, cea mai straina. Uneori ma intreb daca aceasta limba, necunoscuta pentru mine, nu este limba mea preferata. Cea dintii limba preferata.

Si, ca oricare dintre limbile mele preferate, caci marturisesc ca am mai multe, imi place sa o ascult in afara oricarei comunicari, in solemnitatea poetica a cintecului sau a rugaciunii. Pe planul istoriei, stim acest lucru in mod confuz, Algeria nu era citusi de putin o provincie a Frantei, dupa cum Algerul nu era un cartier popular. Pentru noi, inca din copilarie, Algeria era o tara, iar Algerul – un oras intr-o tara, intr-un sens destul de vag al acestui cuvint. Am putea, de asemenea, povesti la nesfirsit ceea ce ni se spunea despre istoria Frantei, adica ceea ce era predat la scoala sub numele de istoria Frantei – o disciplina incredibila, fabula si biblie, deci o indoctrinare aproape imposibil de sters din mintea copiilor din generatia mea. Nici un cuvint despre Algeria, nici un cuvint despre istoria ori geografia sa. Comunitatea careia ii apartineam va fi fost de trei ori descompusa: i-a fost amputata, mai intii, atit limba, cit si cultura araba si berbera, mai accentuat magrebiene; a fost rupta, de asemenea, de limba si de cultura franceze, chiar europene, care erau, pentru ea, un pol indepartat, eterogen in raport cu istoria sa; in sfirsit, sau dintru inceput, a fost desprinsa de memoria evreiasca si de aceasta istorie si limba pe care trebuie sa le presupunem ca fiind ale sale, dar care, la un moment dat, nu au mai fost.

Credinta si stiinta
Cind eram student, se facea adesea distinctia, in traditia lui Gabriel Marcel, intre mister si problema; problema – care este obiectul unei elaborari filozofice, iar misterul – care nu este problematizabil. Adica tot ceea ce priveste, in viata, faptul inca necunoscut, in sensul ca stiinta mai trebuie inca sa faca explorari, in cunoasterea vietii, cea genetica, biologica, si misterul – in sensul vietii ca existenta. Cred ca secularizarea politicului, deci distinctia dintre politic si teocratic, nu va dauna cu nimic, ba dimpotriva, aprofundarii intrebarilor a ceea ce a fost numit misterul vietii, problemele credintei. in ce ma priveste, cred ca exista religii pozitive, care sint multiple si de care poti fi legat sau nu; exista religii pe care eu le numesc abrahamice, care sint religiile evreiasca, crestina si musulmana, cu intreg fondul sau trunchiul lor comun. Exista alte culturi numite religioase si care nu sint, poate, religii. Conceptul de religie este un concept confuz. Am incercat sa scriu, in Foi et savoir, pe aceasta tema, despre obscuritatea conceptului insusi de religie.

Este budismul o religie? Dar taoismul? Sint intrebari esentiale, pe care insa trebuie sa le lasam la o parte aici. Daca retinem, pentru moment, doar ceea ce obisnuim sa numim religie in universul abrahamic al religiilor Cartii, ei bine, voi face distinctia intre apartenentele religioase la iudaism, la crestinism, la islam, pe de o parte, si, pe de alta, credinta fara de care nici un raport social nu este posibil. Nu ma pot adresa celuilalt, oricare ar fi el, oricare ar fi religia, limba, cultura sa, fara sa nu-i cer sa ma creada pe cuvint sau sa-mi acorde credit. Raportul fata de celalalt, adresarea catre celalalt presupun credinta. Nu vom putea niciodata demonstra, nu vom putea niciodata arata ca cineva minte sau nu minte, este imposibil de dovedit acest lucru. Vom putea insa afirma, de fiecare data: am spus ceva care este fals, dar am spus-o in mod sincer, m-am inselat, insa nu minteam. Prin urmare, cind cineva ni se adreseaza, ne cere sa-l credem. Aceasta credinta este conditia relatiei sociale insesi. Nu exista legatura sociala in absenta credintei. Ei bine, cred ca putem radicaliza secularizarea politicului, mentinind totodata aceasta necesitate a credintei, in sensul general in care am definit-o si, ulterior, pe fundamentul acestei credinte universale, a unei credinte impartasite, a credintei fara de care nu exista relatie sociala, putem si trebuie sa respectam apartenentele religioase ale fiecaruia.

Si sint convins ca acei credinciosi sinceri, cei care sint, in mod autentic, evrei, crestini sau musulmani, si nu doar dogmatici ai acestor religii, sint mai dispusi sa inteleaga religia celuilalt si sa atinga aceasta credinta a carei structura universala am descris-o. Prin urmare, cred ca nu exista o contradictie intre secularizarea politica si misterul vietii, adica faptul de a trai impreuna in credinta. Actul credintei nu este un lucru miraculos, este aerul pe care il respiram. De indata ce pronunt un cuvint, chiar daca mint, afirm urmatorul lucru: va spun adevarul, credeti-ma, va promit ca voi spune adevarul. Iar acest act de credinta implicat in raportul social, in liantul social insusi, credinciosii autentici, sint convins, cei care nu sint ceea ce numim fundamentalisti, integristi, dogmatici gata sa-si transforme credinta in arma de razboi, ei bine, acestia sint mai dispusi sa inteleaga religia celuilalt si credinta universala. Asadar, cred ca, departe de a fi o contradictie, exista o legatura intre secularizarea politicului si ceea ce numiti relatia cu misterul vietii.

Traducere din limba franceza
de Luiza Palanciuc

Referinta originala:
n Jacques Derrida – Moi, l’Algérien, in Le Nouvel Observateur, nr. 2192/9-15 noiembrie 2006, p. 110-112, ISSN 0029-4713/http://www.nouvelobs.com
n Text extras din Mustapha Chérif, L’Islam et l’Occident: Rencontre avec Jacques Derrida, Paris, Éditions Odile Jacob, 2006, 169 p.