Marin MINCU
Intermezzo. Aurora
Ediţie revăzută
Postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu
Editura Polirom, Colecţia „Fiction
Ltd.“, Iaşi, 2007, 464 p.
La prima vedere, dacă sărim peste
pasajele ludic teoretizante şi peste fragmentele mai pretenţioase,
subliniate cu italice pentru a uşura truda hermeneuţilor obsedaţi
de text, primul volum din ciclul Intermezzo (ediţia a III-a,
Polirom, 2007), la care Marin Mincu lucrează de peste două decenii,
pare un roman-jurnal, în cunoscuta tradiţie a prozei
autenticiste din interbelic. Într-adevăr, febrilul sondaj
autoscopic, preocuparea exclusivă pentru modelarea unei imagini cît
mai convenabile despre sine, egoismul atroce, complexul de
superioritate, gelozia, obsesia înstrăinării şi încă
multe altele apropie pe eroul din Intermezzo I (un student inteligent
şi dornic de afirmare) de personajele lui Camil Petrescu, Eliade sau
Holban. În plus, exegeţii (Constantin Pricop, de pildă) au
semnalat şi cîteva împrumuturi de natură
narativ-compoziţională (marcate în text cu ostentaţia de
rigoare, după vestitul procedeu al insolitării), precum finalul,
amintind de ingenioasa găselniţă epică din O moarte care nu
dovedeşte nimic. Pe lîngă acest artificiu, prozatorul
plasează la capetele naraţiunii sale şi cîte un amplu
fragment aşa-zis explicativ, în intenţia de a trezi vigilenţa
cititorului naiv, conectat exclusiv la realitate (începutul şi
sfîrşitul romanului ar putea trimite, să zicem, la
prestidigitaţiile cu miez parodic-deconstructivist ale lui Calvino
din Dacă într-o seară de iarnă un călător). Cum autorul
pune totul pe cartea sincerităţii, romanul nu rezistă, normal,
prin astfel de trucuri.
Cît despre asemănările cu
modelul romanesc invocat mai sus (Holban), merită să reţinem
reflecţia îngîndurată privind natura sofistică,
mistificatoare, a discursului (auto)analitic, care aruncă personajul
într-o lume de fum, în trista captivitate a cuvintelor
goale, ce îngraşă minciuna. De unde şi sentimentul
înstrăinării, al scindării personalităţii, descris
competent pe o mulţime de pagini, cu indicaţii bibliografice
preţioase despre motivul lumii ca teatru şi acela, pereche, al
vieţii ca vis. Iar dacă răsfăţul eului exclude varianta
confruntărilor periculoase, posibila sinucidere a partenerei nu
schimbă, normal, cu nimic psihologia bărbatului, în notele ei
caracteristice: individualism acut, narcisism, voinţă de putere,
sublimă indiferenţă faţă de lume. La acestea se adaugă, pentru
ca impresia despre sine să fie desăvîrşită, alte elemente
(cavalerismul, obsesia purităţii), contrazise totuşi, în
mare măsură, de comportamentul sfidător al protagonistului,
hotărît să transforme sinceritatea într-o superioară
formă de cinism, cu blazon etic. Dar agresivitatea se dovedeşte,
aici, o manifestare compensativă, mascînd timiditatea unui
erou care detestă slăbiciunea şi o sancţionează prompt, cînd
o vede la alţii („Degeaba trăieşti!“, obişnuieşte să-şi
înfrunte el, arogant, colegii dedaţi la preocupări futile).
Tot astfel, intransigenţa se cere justificată de frumuseţea unui
crez care merită citat in extenso: „Dacă vorbesc, se observă
imediat că nu sunt la fel cu ceilalţi, că nu mă prefac, că e în
mine un nucleu de neatins, pe care nu vreau să-l arunc pradă bîrfei
fetide a celui care nu are nimic al lui, nimic pur. (...) Ei vor să
fiu un produs în serie, la fel cu ceilalţi, să mă pierd în
anonimatul amorf al linguşitorilor, al vînătorilor de note
mari şi de fuste. Nu mă interesează cloaca aceasta, nu vreau să
iau note mari, nu vreau să mă culc cu Angela sau cu Mariana sau cu
Caterina... Eu vreau să fiu eu: orice abatere de la acest mod
interior, de la această stare de a fi pe care o simt a mea, mă
desfiinţează, mă anihilează ca fiinţă cu individualitate
proprie. De cîte ori am vrut să schimb, n-am reuşit; era ca
şi cum mi-aş fi schimbat şi ochii, şi pielea, şi cuvîntul,
şi... Mai bine sinuciderea“.
Punînd apoi cap la cap toate
amănuntele relevante, pasajele memorialistice, reacţiile,
impresiile adunate în pagina de jurnal, observăm fără mare
greutate că personalitatea psihologică a personajului se
cristalizează ostentativ în răspăr, prin opoziţie cu
predispoziţiile celorlalţi, pe fondul unui viguros complex al
virilităţii. De aceea sînt mereu pîndite de ridicol
gesturile inconcesive, de bărbat dur, ale orgoliosului student, de
aceea nici nu-i stă bine în postura de seducător
kierkegaardian, asumată mai mult din cochetărie, ca simplu joc de
societate, o formă goală, în fond, fără nuanţele
metafizice şi fără miza de tragică abisalitate a pariului
existenţial propus de filosoful danez. Însă tocmai
inadecvările, proiecţiile acestea bovarice, poza, teatralitatea
constituie ingredientele imediat decelabile ale personalităţii în
formare, pe nişte coordonate abia schiţate de proiect existenţial.
Romanul conţine, de fapt, două
jurnale, pentru că scriitorul pune în dialog notaţiile
diaristice ale unui june intelectual, student la filologia
bucureşteană, şi confesiunile îndrăzneţe ale iubitei sale,
colegă la aceeaşi facultate. Martin şi Aura (M. şi A.) sînt
doi tineri care se iubesc copilăreşte, cu inocenţa şi cruzimea
vîrstei, şi care iau prea în serios dragostea ca să
suporte împăcaţi viaţa de cuplu. Bărbatul şi femeia, faţă
în faţă, fiecare păstrînd pentru sine şi pentru
celălalt o mulţime de lucruri tainice, de nedescifrat. Or, fiindcă
misterul rămîne impenetrabil, stîrnind contrarietăţi
şi suspiciuni insolvabile, cuplul devine fatalmente fragil, se
fisurează sub presiunea manifestărilor divergente ale
personalităţii unor parteneri care încă nu sînt
dispuşi să asimileze lecţia renunţării şi să accepte, senini,
jugul matrimonial. El, actantul (sic!), se concentrează exclusiv
asupra carierei şi-şi neglijează duioasa tovarăşă de viaţă,
de la care cere supunere necondiţionată şi iubire eternă. În
rest, se arată disponibil pentru numeroase alte aventuri, ca omul
hotărît să guste viaţa din plin, ca pe un experiment
profitabil, numai bun de transformat în literatură. Complexul
virilităţii îl determină apoi să judece cu asprime
nemeritată nu doar femeia, bănuită mereu, – şi nu totdeauna
fără temei –, de tertipuri duplicitare, ci iubirea însăşi,
înţeleasă (după criteriul îngust al voinţei de
putere) ca formă umilitoare de servitute. Bărbatul îndrăgostit
ar întruchipa, aşadar, o ipostază degradantă a virilităţii,
manifestată în toată splendoarea ei în singurătate,
asceză şi luptă. Iată un pasaj semnificativ din jurnalul lui M.:
„Nu vreau să sfărîm nimic din mine, nu vreau să mă
diluez, nu vreau să curg leşinat ca ceilalţi în sentimentul
de dragoste ce degradează, anihilează eul. Marii bărbaţi au fost
singuri. Cît timp sînt singur, sînt indestructibil.
UNUL este indivizibil. (...) Marea forţă stă în a nu te
îndrăgosti“. Modelele demne de urmat sunt Don Quijote şi
Napoleon, pentru că adevăratul bărbat e un cuceritor şi un
vînător de himere, încrezător în steaua geniului
său. Don Juan primeşte doar bile negre, fiind apostrofat cu năduf
ca un derbedeu ordinar, total obtuz la acele preocupări alese care
fac mîndria sexului zis tare.
Femeia, în schimb, trăieşte
numai pentru iubire şi arde de nerăbdare să-i facă pe plac
tiranului din casă, rareori predispus să dea curs giugiulelilor
amoroase. Noroc de crizele priapice, care mai aduc ceva alinare
îndelung neglijatei prietene chiar şi în timpul
convorbirilor telefonice ale arhipotentului mascul („În
dimineaţa aceasta, am făcut amor mai mult de o oră cu A., fără
întrerupere, vorbind la telefon în acelaşi timp“).
Asta e. Cu cît bărbatul se dovedeşte mai nesimţitor, dar
viril, cu atît femeia îl iubeşte mai mult. Uimit el
însuşi de performanţele sale sexuale „demne de Ion Barbu“
(„Mă surprind urmărindu-mă intrigat de această nouă ipostază
de faun care urmăreşte orice nimfă“), Martin se căsătoreşte
totuşi cu Aura nu doar în urma unui rămăşag arbitrar, în
linia pactului faustic, teoretizat undeva ca experienţă obligatorie
(„înţeleg fausticul ca posibil itinerar amoros fără de
care existenţa e searbădă“), ci mai degrabă pentru simplul
motiv că nu reuşeşte să vadă în ea femeia. În colega
mărunţică şi nu tocmai frumoasă M. găseşte un camarad pe
cinste şi un agreabil tovarăş de viaţă. Cînd lucrurile nu
i se mai par chiar aşa şi femeia dă semne de independenţă,
gelozia destramă definitiv o relaţie de la bun început
efemeră.
De cealaltă parte, jurnalul Aurei
consemnează la pas etapele vieţii sentimentale ale unei fiinţe
greu de mulţumit, sentimentale şi cam exaltate, ca orice femeie
sensibilă în etapa pertractărilor maritale. Bărbaţii pe
care-i cunoaşte o dezamăgesc rînd pe rînd,
insatisfacţia amoroasă inducîndu-i un vag sentiment de
culpabilitate. Regretul îndeamnă însă la un lucid
examen de conştiinţă, cu final previzibil: femeia nu iubeşte un
anume bărbat, ci iubeşte iubirea. Adevărat. Că uneori se poate să
te înşeli o dovedeşte chiar „episodul M.“, trecut şi
acesta, pînă la urmă, pe lista neagră, după care eroina
iese din scenă apoteotic, strivită de îmbrăţişarea letală
a muntelui (un munte simbolic, nota bene!). Oricum, notaţiile Aurei,
privită iniţial ca o fiinţă fără sex, de o ambiguitate perfectă
(„La început, A. nu m-a interesat deloc ca femeie; aş putea
spune că a fost atît de subtilă să se prezinte în faţa
mea ca... hermafrodit“), nu ies din tipic şi, de aceea, nici nu
prezintă cine ştie ce interes literar, cu toate că autorul
sugerează pe alocuri posibilitatea atribuirii lor unui soi de
complement androginic. Însă relaţia de inevitabilă
subordonare masculin-feminin din Intermezzo I se modifică sensibil
în celelalte volume ale ciclului, ca într-o partitură pe
mai multe voci compusă pentru unul şi acelaşi personaj-ventriloc,
autor, actor şi spectator deopotrivă. Şi poate chiar mai mult
decît atît.
Bref, în ceea ce are el mai bun,
Intermezzo e o „educaţie sentimentală“ (Flaubert se numără
printre favoriţii prozatorului), un roman „al formării“, cu
toate elementele presupuse de genul în cauză. Doar că aici e
vorba mai curînd despre altfel de sentimente, printre care
iubirea rămîne un capitol deschis, parcurs cam în grabă
şi, prin urmare, insuficient cunoscut. Celelalte detalii (despre
viaţa literară şi universitară a Bucureştiului din anii ’60,
spre exemplu) trebuie primite cu rezerva că imaginaţia poate
produce nişte distorsiuni în memoria scriitorului, liber să-şi
amintească numai ce şi cum are chef. N-are rost să răscolim prin
dosare după informaţii utile, de vreme ce nici jurnalul lui M. nu e
propriu-zis un jurnal, cît mai degrabă o expresie condensată
de proiect existenţial, schiţat sub presiunea exasperării
creatoare. O stare de spirit care văd că-l vizitează din cînd
în cînd chiar şi pe Marin Mincu.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters