N-am votat pentru Băsescu şi nici
contra lui. Dar am votat contra: contra lui Gâdea, Ciutacu,
Vântu, Patriciu, Cristina Şincai, Răzvan Dumitrescu,
Prelipceanu, Firea, Nistorescu etc. Împotriva distrugerii celui
mai bun ziar postdecembrist (Cotidianul) şi a transformării
ziariştilor în lătraci, împotriva înregimentării
unei naţiuni. Şi pentru: pentru libertatea mea de a gîndi,
pentru regula numărul 1 a decenţei şi dreptei măsuri, pentru
echilibrarea balanţei între semeţia accesului la manipulare
în masă şi libertatea de decizie a fiecărui cetăţean. Ca
să nu mai simt că trăiesc într-o ţară de emigranţi reali,
virtuali şi potenţiali.
Episodul întîi. 22
noiembrie 2009. La Chişinău. Am stat cinci ore la coadă la
Ambasada României, cu alţi cetăţeni români din
Republica Moldova (moldovenii cu cetăţenie română nu ştiu
pe unde erau), şi fără nici un ochi atent de televiziune
românească prin zonă. Iar în astea cinci ceasuri, după
ce-am lăsat deoparte aparatul de fotografiat (să nu se mai uite
oamenii şui la mine), am ascultat, în variante după variante,
fapte şi date despre umilinţa de a fi român şi sentimentul
de demnitate pe care, absurd, ţi-l poate da un singur discurs al
unui preşedinte într-un Parlament cunoscut doar la televizor.
Şi despre alte alegeri, care-ţi dau curajul de a sta acum la coadă
în faţa unei ambasade fără teama de a fi supravegheat.
Despre un jurămînt de credinţă faţă de ţară depus la o
vîrstă conştientă şi despre o cetăţenie primită cu
recunoştinţă. Despre copii cărora această cetăţenie le-a dat
şansa de a-şi alege altă viaţă. Am stat acolo printre oameni
care chiar ştiau de ce votează: conştiinţa civică e o
abstracţiune, recunoştinţa – cînd trăieşte într-o
ţară care nu există, cu puţine ocazii de a te simţi mîndru
de ceva, orice va fi fiind – e ceva mult mai concret. Logica antică
a lui do ut des (îţi dau ca să-mi dai) e o raţiune foarte
serioasă să şezi o după-amiază întreagă la coadă – şi
un singur preşedinte le-a dat acestor cetăţeni ce? Impresia că ei
contează.
Episodul doi. Între tururi. Vin
de la aeroport şi văd şiruri după şiruri de afişe cu „Arde-i“.
Să chem pompierii sau să mi se facă rău? Mă simt din nou masă
de manevră, sufocîndu-mă în sacul cu voturi pe care
Antonescu i-l pasează PSD-ului. Mă gîndesc că la el n-o fi
ajuns, poate, vestea că are cel mai inteligent şi mai educat
electorat, unul care nu prea aşteaptă să i se indice direcţia
Răsăritului. Mă simt pălmuită. Trăiesc falimentul democraţiei
(dar România n-are o lege a falimentului personal, deci cum
procedăm?), cu adus de Biblii şi jurat pe dînsele, urmat de
dialectica fină a acestor specialişti lingvişti, corciţi cu
teologi de nuanţă, despre ridicat mîna de pe Cartea Sfîntă
sau despre genul proxim şi diferenţa specifică între pumn şi
palmă. Liderul marelui partid de stînga sărută icoane, îl
citează pe Ioan Gură de Aur, vorbeşte despre familia creştină şi
nimănui nu i se pare că e ceva împotriva firii. Pentru că dl
Geoană nu-şi aduce aminte mare lucru de la Revoluţie, umple
Timişoara de steaguri roşii, agăţîndu-se în efigie de
balconul Operei. Ar putea să-l întrebe pe Iliescu, dar pun
pariu că nici el nu-şi aminteşte tocmai bine. (E de-a dreptul o
ironie a sorţii că Iliescu dă impresia acum a fi singurul
politician de meserie din PSD. Măcar vorbeşte corect gramatical
româneşte.)
Senzaţia e că aceste alegeri se petrec într-o
ţară cu voturi şi fără oameni, un loc în care merge orice,
numai să ştii să vinzi. Iar această ştiinţă comercială nu
vede nici o problemă în a-i aduna laolaltă pe Gigi şi pe
Crin Antonescu, pe Vadim şi UDMR-ul, pe Johannis şi Hrebenciuc. Cu
amintitul, toată lumea are greutăţi. Aşa că uită cît de
mult îi iubeşte poporul român pe cei umiliţi şi
obidiţi şi cît îi respectă pe cavalerii în
straie albe luptîndu-se cu zmeii aşa numeroşi şi aşa
solidari. Sîntem un neam milos, ţinem din reflex cu Toma
Alimoş. Cu manipularea e ca în bancul cu „Petrică şi
lupul“: dacă tot ţipi a primejdie de cîte ori bate vîntul,
cînd dă furtuna nu te mai crede nimeni. Poporul e un subiect
gingaş, el ţine minte că există viaţă şi după 6 decembrie. La
fel cum are şi memoria acelei istorice întrebări, piatra de
temelie a României misticoide cu alternanţă la putere, acel
„Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?“ de acum 13 ani, şi
pe cea a votului contra lui Vadim (cu care ocazie, mie una mi s-a
veştejit mîna; am nevoie de motive serioase să repet
experienţa). Aş zice că metoda „Petrică şi lupul“ şi-a cam
trăit traiul şi şi-a mîncat mălaiul. Umorile se combat cu
umori, votului emoţional i se răspunde pe măsură.
Episodul trei. 6 decembrie 2009.
Colegiul „V.V. Stanciu“, Bucureşti. Mă gîndisem întîi
să urmez exemplul unui amic de la Chişinău – să desenez pe
buletinul de vot un al treilea dreptunghi şi să notez Pinochet în
el (dar mi-am dat seama că, dacă fac precum baba din banc şi-ntreb
cum se scrie Pinochet, n-o să ştie nimeni să-mi răspundă). Aşa
că am votat pe bune. Negocierea asta a democraţiei e mai palpitantă
decît liniştea pesedistă („care“ o cunoaştem – e
liniştea bocancului). Merită. Măcar să-i văd ochii lui Victor
Ciutacu, la o zi după ce clamase că victoria au adus-o emisiunile
lui. Să trăiesc cum îşi va spăla Realitatea zoaiele de
campanie şi ratingul transferat la B1 TV. Să mă uit cum îşi
vor înghiţi unii flegma pusă pe onoarea internaţională a
României după ce-au urlat „Fraudă!“ – fiindcă din nou
au uitat de poporul din ecuaţia accesului la putere. Poate că-i şi
încurcăm în aceste planuri, nu-i aşa? Că zece milioane
de oameni au ieşit din casă pentru minutul de singurătate faţă
cu buletinul de vot şi nici o jumătate, nici cealaltă n-o să aibă
pace, pe cine interesează cu adevărat? Arta naţională a
despicatului firului în 110 va ţese pînza vinovăţiilor:
penele de lumină, votanţii din diaspora, Sfîntu’ Nicolae şi
mersul astrelor. La atîta imaginaţie, ar trebui să avem o
literatură excepţională.
De 20 de ani tot trăiesc vremuri
istorice, într-o ţară de ziarişti, intelectuali şi
politicieni, cu cetăţeni angajaţi la fără frecvenţă. E de-a
dreptul palpitant.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters