OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eu şi Dragoş Galgoţiu avem o cunoştinţă comună, Sabina Spatariu, care mi-a fost colegă de facultate şi care concepe afişele şi caietele-program pentru Teatrul Odeon. După ce am terminat facultatea, fiecare dintre noi era la curent cu ce face celălalt, ştiam că, la un moment dat, ea a intrat în publicitate, după care a urmat un gol de informaţie şi a venit propunerea de a lucra cu Dragoş la Ghilgamesh. Colaborarea noastră a început pe la jumătatea lui noiembrie, anul trecut. M-am simţit foarte bine în procesul de lucru şi m-am bucurat foarte mult cînd am descoperit că Dragoş îşi structurează spectacolele axîndu-se pe vizual. El are o pregătire în această zonă şi se simte în conceptul şi în stilul de lucru interesul pentru partea vizuală. Mi-am dat seama, în timpul repetiţiilor, că judeca detaliile exact aşa cum le judecăm noi în domeniul plasticii şi asta m-a făcut să înţeleg mult mai bine felul în care gîndea spectacolul şi tot ceea ce aveam eu de făcut.

 

Sînt multe ingrediente combinate. Lucrînd, mi s-a clarificat şi mai mult faptul că obiectele nu trebuie să fie ilustrative, mimetice, descriptive pentru că, dacă ar fi aşa, forţa spectacolului s-ar diminua şi ar exista riscul ca el să cadă în ridicol. Am cercetat zone foarte diferite. În primul rînd, zona istorică, din punct de vedere al istoriei artei. Zona Sumerului îmi este foarte apropiată. Ceea ce am făcut eu nu seamănă deloc cu ce era, propriu-zis, acolo. Dar am preluat de acolo o anumită stare. M-am întors la imaginile „contemporane lui Ghilgamesh“ pentru a mă impregna de starea lor, de căldura lor. Există un anumit tip de căldură, de forţă, de senzualitate, o brutalitate a formei, o sinceritate a materialităţii şi o simplitate foarte mare în abordare. Toate aceste ingrediente fac ca obiectele să capete o putere aproape magică. O altă zonă de inspiraţie – dragă şi mie, şi lui Dragoş – a fost zona mexicană, zona muralismului mexican şi, mai ales, creaţia lui David Alfaro Siqueiros, la care am descoperit spiritul de frondă, curajul de a brutaliza forma, de a te juca şi de a violenta materia, culoarea şi, în primul rînd, de a gîndi lucrurile în spaţiu. O formă nu mai este formă în sine – în artele vizuale, de multe ori, sîntem obişnuiţi să creăm forme în sine, în teatru e nevoie mereu de relaţii –, ceea ce determină şi foarte multe schimbări pe parcurs. Din toate aceste puncte de pornire existente într-un melting pot, mi-am tras seva necesară. Am avut libertate maximă, Dragoş a avut încredere totală în mine şi asta m-a ajutat foarte mult.

 

Eu mă pricep să creez şocuri vizuale şi, în consecinţă, asta am şi făcut. Aş fi creat şocuri vizuale şi mai mari, dar, totuşi, trebuia ca acest şoc să fie purtat de un om. Colaborarea cu Ionuţ Kivu a fost extraordinară. I-am pus ditamai şifonierul în spate şi nu a zis absolut nimic. Eu mi-aş dori ca acest spectacol să aibă puterea de a mă bîntui după ce l-am văzut. Dragoş spunea foarte bine: nu este un spectacol de teatru, este o experienţă culturală şi, într-adevăr, miza subiectului fiind atît de mare, nu te poţi juca cu jumătăţi de măsură. Trebuie ca lumea să plece cu senzaţia pe care ar avea-o după un meci de box. Un coleg de-al meu a venit la un moment să vadă ce am făcut – eram într-o fază intermediară de lucru – şi mi-a dat un mesaj a doua zi în care îmi spunea că a visat demoni toată noaptea.