OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Actuala campanie electorală pentru Bucureşti este considerată drept cea mai sărăcăcioasă în idei şi necombativă din ultimii ani. Însă, bătăile între activiştii lipitori de afişe vin să demonstreze combativitatea campaniei. Este cea mai egală campanie în ceea ce priveşte forţele desfăşurate, micii pe grătare şi fluturaşii cu tancuri. Apare însă ca o campanie fără sens, cu bani investiţi pentru construirea imaginii pentru a prinde un tren al vizibilităţii politice în vederea alegerilor parlamentare. De ce o campanie fără sens? Deoarece deciziile sînt luate de masa de alegători care va conta la numărătoare. Schimbarea poziţiei de vot din momentul precampaniei electorale pînă în momentul votului este foarte mică în România, fapt ce scapă politicului românesc. Studiile de comportament la urne arată că rolul unei campanii electorale într-un mediu votant slab este acela de a (re)aduce la vot pe cei care sînt indecişi cu cine să voteze, dar hotărîţi să voteze, nu pe cei nehotărîţi dacă să voteze sau nu. În cazul Bucureştiului, cei care sînt nehotărîţi în privinţa cui să voteze şi care se decid datorită campaniei reprezintă un procent relativ mic şi neimportant în balansul procentual. Invazia de bannere, ziare aruncate pe jos, fluturaşi, corturi sau injurii politice îi va face pe aceia indecişi să meargă sau nu la vot să nu meargă. Invariabil, centrele de strategie ale partidelor nu reuşesc să conceapă strategii de campanie focusate pe grupuri ţintă şi nici nu fac o analiză coerentă a masei de votanţi indecişi. Micile excepţii sînt deseori detronate de dinozaurii campaniilor electorale care îşi impun metodele proprii, clasice. Recomand strategilor campaniei din acest an studierea literaturii comportamentului de vot cîte o jumătate de oră dimineaţa şi o jumătate de oră seara.

 

Trecînd de la perspectiva celui care cere votul la perspectiva celui care oferă votul, fenomenul de de-responsabilizare a masei votante creşte cu fiecare campanie electorală. Tendinţa de a pune în contradicţie eu-ul faţă de ei sau ăia şi de a conferi eu-lui o aură inocentă conduce la pierderea din importanţă a votului. Eu nu pot greşi, evident, şi de aceea, dacă votez cu domnul Ics, am dreptate sau, dacă nu votez, iarăşi am dreptate. Evident, simţul ideilor proprii şi siguranţa alegerii făcute sînt deosebit de importante în orice domeniu. Dar atunci cînd această identitate nu conduce la responsabilizarea masei şi la acţiuni din partea ei sau a unei părţi concrete a ei, domnul Ics va cîştiga, deşi ştim cu toţii cît de corupt, mişel, murdar sau incapabil este.

 

Din păcate, nu avem, încă, simţul comunităţii şi al responsabilităţii comune. Aşa cum spuneam într-un articol mai vechi, România, şi Bucureştiul ca un conglomerat de identităţi şi idei româneşti, nu este compusă din intelectuali. Este compusă dintr-o serie de idei a ceea ce înseamnă viaţa, cu preponderenţă idei de cartier sau de comună. Votul negativ provine în majoritate din masa electorală intelectuală şi postintelectuală, aceea care poate produce în rîndul celorlalţi simţul responsabilităţii comune. Sîntem într-o situaţie fără ieşire în care clasa politică nu se poate reforma din cauza celor ce o votează? Adevărul este că nu există nici un adevăr. Variabilele implicate în acest proces sînt prea numeroase şi spontane pentru a putea găsi un răspuns. Poate că soluţia nu stă de fapt în ei, ci în noi. Şi că depinde de noi ca ei să se schimbe în altceva. Dar, atîta timp cît noi sîntem atît de diformi în idei şi lipsiţi de orice fel de coeziune, ei vor rămîne la fel.

 

Martirizarea lui noi produce scuza unor ei proşti, dar nu produce recunoaşterea unui eu incapabil de acţiune politică civică. Noi sîntem un neam cotropit de toţi, nimeni nu ne place, sîntem leneşi, sîntem săraci şi, mai presus de toate mereu am avut guvernanţi care ne-au făcut mai mult rău decît bine. În acelaşi timp, excepţionalismul românesc, fals în multe dintre modelele sale, face mai mult rău decît bine. Educarea noilor generaţii de către noul părinte, Internetul, aduce libertatea opiniilor şi noi se diluează în altceva. Împărţind în două viitorul ţării se poate observa o parte bună şi una mai puţin bună. Pentru votul ce urmează, partea bună începe să gîndească în termeni de noi şi să treacă la diverse acţiuni politice civice (fie prin ONG-uri, fie prin bloguri) sau prin implicarea activă în politică. Noul noi care se prefaţează poate reprezenta o soluţie viabilă la întrebarea de mai devreme: sîntem într-o situaţie fără ieşire în care clasa politică nu se poate reforma din cauza celor ce votează? Problema care apare cu noul noi este cealaltă componentă pentru care singurul scop este să facem bani, frate, să-mi schimb Leoganu’ şi să-i sparg p-ăia dă la P7. Capitalismul balcanico-manelist ce se propagă printre cartierele marilor oraşe nu pare să sperie pe nimeni. Interesant va fi să vedem ce forme va căpăta în 5-10 ani, cînd aceşti puşti/tineri vor ajunge adulţi şi îşi vor construi viaţa pe non-valori.