Vasile Ernu este un tip surprinzător. Prima lui carte,
Născut în URSS, a fost cel mai comentat volum în anul apariţiei, 2006, Editura
Polirom realizînd şi o a doua ediţie, ca urmare a solicitărilor venite de la
cititori. Acum, cu a doua carte, Ultimii eretici ai Imperiului, apărută tot la
Polirom, Vasile Ernu deschide alte perspective şi discută despre România sub
comunism, despre elita intelectuală şi politică, despre Gulag şi despre
presiunile societăţii occidentale. Dar şi despre poezie – văzută ca un reazăm
permament. Din acest motiv, Vasile Ernu e un tip surprinzător, pentru că nu-ţi dă
pace, nu te lasă să moţăi, vine mereu şi te zgîndăre: dar dacă nu e aşa cum
crezi? Dar dacă putem privi şi altfel situaţia aceasta? În Ultimii eretici ai
imperiului, Vasile Ernu îşi construieşte volumul sub formă epistolară. Sînt
două personaje, Vasiliy Andreevici şi A. I., cu experienţe de viaţădiferite, care se completează, se contrazic
şi se susţin. E o formă de precauţie (şi de terapie) de a lansa idei şocante
prin gura a două personaje. Cartea s-a lansat, miercuri, 21 octombrie, la MŢR,
avîndu-i drept invitaţi pe eseistul Sorin Antohi, pe Artan (de la formaţia
Timpuri Noi), pe Florin Dumitrescu (din lumea publicităţii) şi pe Vava
Ştefănescu (din lumea dansului), responsabili cu muzica fiind Costin Soare
(chitarist), Ion Bogdan Ştefănescu (flautist). În acest număr al revistei
Observator cultural, stîrniţi de lectura volumului Ultimii eretici ai
imperiului, publicăm un interviu cu Vasile Ernu şi două cronici semnate de
Adina Diniţoiu şi de Iulia Popovici. Am adăugat în acest grupaj şi un reportaj
despre „Rusia contrastelor“.
Cînd ai început să scrii la această carte?
Am avut o perioadă de tatonări. Nu eram foarte hotărît cu
privire la construcţie, la ton. Am început-o de cîteva ori, apoi am luat-o de
la capăt; nu eram mulţumit cu ce ieşea.
De ce sub formă epistolară?
Aveam cîteva idei despre ce vreau să scriu, dar nu găsisem
structura. Doream să am cîţiva eroi subversivi, care să răstoarne perspectiva,
să poarte nişte discuţii „întoarse pe dos“ faţă de ce se gîndeşte în mod
obişnuit. La un moment dat, mi-am dat seama că genul epistolar este foarte
fecund pentru perioadele de descompunere, de tranziţie. Unul dintre cei mai
buni scriitori de epistole este Apostolul Pavel. Acel model creştin, cînd totul
se destramă, mi-a folosit. Scrisorile conţin atît lucrurile la îndemînă, din
viaţa cotidiană, cît şi cele cu sens istoric.
Deci, cînd ai început-o?
Acum trei ani, dar am scris în salturi. Am avut o bursă la
Tescani în care am lucrat continuu. Apoi, mi-am luat concediu fără plată, ca să
pot lucra. Mi-am dat seama că nu sînt în stare să lucrez avînd un job full
time. Am nevoie de cîte o lună sau două în care doar să scriu. Cred că o altă
chestie care îmi dăunează este jurnalistica. În anii de după prima carte,
Născut în URSS, am scris foarte mult în presă. Asta m-a fragmentat.
Am o slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“
Cum ai ajuns la cele două personaje?
Ştiam marile teme pe care le doream abordate... Prin cei doi
eroi, unul mai tînăr şi unul mai vîrstă, am vrut să pun faţă în faţă cele două
generaţii diferite: cea a unui om născut şi trăit în perioada comunistă, care a
trecut şi prin Gulag, dar care a trăit şi prin Occident. Cel tînăr, Vasiliy
Andreevici, este născut în URSS, trăieşte în România, a scris o carte, Născut
în URSS, sînt citate din cartea mea, dar, cu toate acestea, Vasiliy Andreevici
nu sînt eu. E un soi de fiction, deşi lumea mă poate identifica în persoana lui
Vasiliy Andreevici...
Eşti sau nu eşti acest erou?
Nu sînt. Nu mă asum. „Vasiliy Andreevici nu sînt eu“.
De ce eroii tăi sînt eretici?
Ereticii nu sînt duşmani. Ei ies dintr-un grup dominant, dar
gîndesc altfel, creînd o întreagă dezbatere. Ei pun în discuţie temeiul
convingerilor noastre. Eu nu cred în oamenii care nu fac compromisuri. Am o
slăbiciune pentru „îngerii căzuţi“, îi prefer celor nepătaţi. Şansa de a avea
un dialog cu oamenii care au văzut şi gustat mizeria e mai mare decît cu acei
ce se consideră puri, imaculaţi, neatinşi de vremuri.
În Ultimii eretici ai Imperiului sînt pagini întregi despre
comunismul din România. Cred că acele pagini vor suscita cel mai mare interes.
De ce ai dorit să introduci tema comunismului românesc?
Am o poziţie pe care mi-o asum direct. Vreau să pun
comunismul într-un cu totul alt sens decît cel obişnuit, aşa cum se discută în
mantra occidentală liberală actuală. N-am nimic cu această grilă de
interpretare. Dar, după părerea mea, trebuie să găseşti mai multe forme de
interpretare a anumitor fapte. Eu am vrut să scriu mult mai mult despre România
şi despre comunismul românesc. N-am, totuşi, foarte multe pagini, România nu
s-a copt ca patrie, în mine. România este încă o limbă străină. Multe afirmaţii
despre comunismul românesc sînt mai degrabă tatonări raţionale decît sensibile.
Am o duritate faţă de România, sînt conştient de asta.
Spui că plecarea trupelor sovietice din România, în 1958, a
fost un dezastru. Nu ne-am eliberat?
Eroii mei sînt speciali, ei gîndesc în răspăr. Aici, în
România, este o dovadă de mîndrie naţională plecarea trupelor sovietice în
1958; de asemenea, tot din această mîndrie naţională, se spune că Ceauşescu a
fost opozantul Moscovei, în 1968. Deja, la nivel istorigrafic, se accentuează
pe aceste gesturi, care sînt considerate patriotice. Or, eroul meu pune nişte
întrebări... El susţine că, dacă trupele sovietice nu ar fi plecat din România,
nu ar fi putut apărea Ceauşescu. Dacă trupele sovietice ar fi rămas în România,
opoziţia şi elita socio-politică şi intelectuală s-ar fi constituit în opoziţie
cu duşmanul intern. Dacă ne uităm la ţările din jurul României, vedem că, acolo
unde trupele sovietice au plecat, s-au creat cele mai decadente forme de
comunism. În ţările în care trupele sovietice au rămas, Ungaria, Polonia,
Cehoslovacia, elita s-a mobilizat cu totul altfel: duşmanul nu era departe, ci
aici. Cînd Imperiul îţi suflă în ceafă din propria ta casă, te mobilizezi
altfel decît dacă ar fi în grădină.
Dar era posibil să nu apară un Ceauşescu?
Da. Cînd s-au retras trupele sovietice, am construit
propriul chip al comunismului. Ceauşescu sîntem noi, am produs un conducător
care ne-a reprezentat cel mai mult. Noi sîntem Ceauşescu.
Mai mult sau mai puţin.
Eu nu spun că acest lucru este adevărat, neapărat. Eu,
împreună cu eroii mei, chestionez o situaţie.
Comunismul a fost legitimat de intelectuali
Cartea este foarte aspră cu intelighenţia românească. Spui
că elita intelectuală românească nu şi-a asumat comunismul. Nu înţeleg: de ce
nu şi-ar fi asumat comunismul?
Sînt multe forme de a-ţi asuma un trecut. Sînt foarte puţini
oameni în România care pot să spună cu mîna pe inimă că au greşit, că au
participat. Una dintre cele mai mari reuşite ale intelectualităţii româneşti
este Raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului. Acest Raport, în opinia
mea, porneşte de la o premisă falsă: comunismul este privit ca o formă
„ilegitimă“ şi „criminală“. Se încearcă să se acrediteze ideea că sistemul
comunist a fost o formă de export, iar românii n-ar fi cu nimic responsabili,
li s-a impus comunismul. Este evident că a fost impus din afară, dar a
funcţionat şi s-a legitimat după perioada Dej.
Cum s-a legitimat? De o parte erau cei supuşi, oameni care
trăiau privaţiunile comunismului ceauşist, pe de altă parte, Partidul şi
Securitatea acţionau represiv.
S-a legitimat prin elita intelectuală. Comunismul, în
România, a fost legitimat de intelectuali.
Cum? Prin nonopoziţie politică, prin rezistenţa prin
cultură?
Comunismul a fost legitimat prin coparticipare: o parte a
intelectualităţii a participat la legitimarea sistemului prin diverse forme de
colaborare. Din punctul meu de vedere, şi luarea unui salariu este o formă de
legitimare. Dacă îţi iei un salariu de la o instituţie a statului comunist,
asta e o formă de legitimare. Nu e nimic ruşinos, dar trebuie să recunoaştem şi
să înţelegem. Dar, la intelectuali, a fost mai mult decît luarea unui salariu,
a fost un sprijin activ prin manifestări publice. În al doilea rînd, cei care
spun că nu s-au mînjit, că au rezistat prin cultură, au legitimat sistemul,
pentru că acel sistem s-a perpetuat. Mai există o a treia categorie de
intelectuali: cei care au tăcut, care şi ei au legitimat comunismul.
Eşti prea dur, prea aspru!
Dar eu nu condamn, eu spun doar să ne asumăm această
legitimare a comunismului. Comunismul n-a fost ceva extern, el este un sistem
pervers: cetăţenii participă şi legitimează sistemul. Din punctul meu de
vedere, cea mai simplă formă de legitimare este salariul.
Ai mai spus acest lucru. Ce era de făcut? Să refuzi
salariul?
Nu, dar trebuie să recunoaştem această formă de legitimare.
După părerea mea, au fost cîteva forme care au încercat să se sustragă
mecanismului comunist. Sînt cele reprezentate de speculanţi – prototipul este
Ostap Bender – şi de grupările de tip neoprotestant. Despre ambele grupuri
scriu în carte. Şi sînt şi alte zone din comunism despre care nu ştim nimic.
De exemplu?
Dacă două maşini se loveau, în anii ’80, cum funcţionau
sistemele de asigurări? Habar n-am. Mai departe: o carte precum cea lui
Gheorghe Florescu, Memoriile unui cafegiu, este foarte importantă, pentru că ne
arată mecanismele complicităţii. Vedem un soi de încrengătură, coabitare, vedem
cum cei mai mulţi erau dispuşi la compromisuri. Genul ăsta de cărţi mi se par
importante. Altfel, riscul este să mitizăm sau să construim false clişee.
Cînd vorbeşti despre condamnarea comunismului, prin acel
Raport prezidenţial, eşti foarte aspru: „Condamnarea comunismului, din păcate,
nu are ca scop crearea unei platforme de cunoaştere a acestuia sau o încercare
de a li se face dreptate victimelor acestui regim. Scopul acestui gest este
acela de a transfera privilegiile dinspre un regim spre alt regim, precum şi
legitimarea simbolică a unei noi elite culturale şi politice“. Nu anulezi,
cumva, acel Raport prezidenţial?
Nu. Eu constat. Eu nu sînt împotriva condamnării
comunismului. Problema este că încerc să văd care sînt efectele. În momentul în
care se stabileşte că am avut un regim „ilegitim“ este ca şi cum noi n-am fi
aparţinut acelui sistem. Eu vreau să discut despre problema responsabilităţii.
Aceasta aparţine tuturor, în grade diferite. Moş Ion, care era portar la CC, nu
are aceeaşi responsabilitate ca secretarul general al CC...
Nu mi-ai răspuns la întrebarea precedentă. De ce condamnarea
comunismului ar legitima simbolic o nouă elită culturală şi politică?
Apare o nouă elită – cea care a luptat, a învins, a dărîmat
comunismul şi aceasta se consideră legitimă să conducă această ţară. Doar
această elită, care este cumva eliberată de o relaţie cu un trecut comunist.
Mie mi se pare straniu cum sînt absolviţi de vină foştii membri de partid.
Împotriva monopolului pus pe mărturia din Gulag
Există, în carte, această întrebare: condamnăm comunismul şi
nu-i condamnăm pe membrii de partid?
Problema mea nu e condamnarea, ci responsibilitatea. Fiecare
membru PCR avea un rol foarte important în această maşinărie. Cine a fost membru
adevărat, convins, şi cine a fost fals, a intrat în PCR din oportunism, asta nu
contează. Rezultatul e acelaşi: legitimarea regimului prin membrii de partid.
Scopul era atins, chiar dacă acel membru de partid spunea, în sinea lui, că
minte. Acel membru de partid rostea cu voce tare „Trăiască Ceauşescu!“,
legitima prin limbă, prin cuvînt, acel sistem.
Bun, ce să facem cu membrii PCR?
Ori îi plasăm într-o orizont al legii, ori discutăm
imoralitatea lor.
E o discuţie surprinzătoare în carte. Discuţi despre mai
mulţi disidenţi, îi citezi, le prezinţi protestele: Andrei Saharov, Vladimir
Bukovski, Anna Ahmatova, Varlam Şalamov, Aleksandr Soljeniţîn. Cel mai şifonat
este Soljeniţîn. Iar pe Varlam Şalamov, cu ale sale Povestiri din Kolîma,
traduse şi în româneşte, îl consideri un mare nedreptăţit. De ce Soljeniţîn şi
Şalamov stau în opoziţie?
Să fie foarte clar: Ultimii eretici ai imperiului este o
carte de ficţiune, nu mă identific cu părerile eroilor mei. Între Soljeniţîn şi
Şalamov a fost o lungă discuţie. Soljeniţîn este unul dintre cei mai importanţi
disidenţi sovietici, e compleşitor. Indiscutabil. Şalamov este un alt disident,
aproape necunoscut. Şalamov a scris primul despre Gulag şi total altfel decît
Soljeniţîn, care l-a respectat. Cei doi au avut o polemică legată de
autenticitatea mesajului, de mărturia despre Gulag. Discuţia din cartea mea
porneşte de la o lingură, acest obiect, care apare într-o carte a lui
Soljeniţîn, provoacă discordia între cei doi. Şalamov, care citeşte O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici, îi spune lui Soljenin: „Ce caută lingura în Gulag?“.
Şalamov observă că deţinuţii mănîncă ciorba cu lingura şi e contrariat. O
lingură n-ar schimba nimic esenţial; Şalamov ridică, totuşi, o problemă
esenţială: mărturia autentică despre lagărul de concentrare. Deseori, observă
Şalamov, prin aceste mici artificii, noi distorsionăm esenţa Gulagului. Iar
Şalamov mai face o afirmaţie: martorii autentici ai Gulagului sînt morţii.
Sensul Gulagului este acela de a pune viaţa şi moartea în acelaşi orizont de
sens. Mai tîrziu, Şalamov va mai avea o dispută cu Soljeniţîn, împotrivindu-se
monopolului pus pe mărturia din Gulag şi intrumentalizării acestui gen de
discurs.
Capitolele tale despre Gulag sînt o replică la reproşul
făcut primei tale cărţi, Născut în URSS, şi anume că nu discuţi despe Gulag?
Alt reproş a fost că nu vorbesc despre suferinţă. Nu ştiu de
ce suferinţa este atribuită doar comunismului. Suferinţa aparţine oricărui
regim, iar unele regimuri, cel comunist, de pildă, au o formă mult mai brutală
de a marca suferinţa.
Mi se pare important că-i aduci în atenţie pe Varlam Şalamov
şi pe Anna Ahmatova. Ideea din cartea ta este că la Soljeniţîn nu e o mărturie
pură, că această mărturie se pliază pe o ideologie.
Eroul meu pune nişte semne de întrebare: dacă nu e chiar
aşa, dacă există o doză de falsitate? Pe mine mă interesează detaliile. Din
cînd în cînd, trebuie să avem curajul să-l întrebăm pe Soljeniţîn despre
„lingura din Gulag“. Trebuie să avem curajul să spunem unor oameni pe care îi
iubim şi-i apreciem enorm că lucrurile pot fi privite şi altfel.Pentru Şalamov, doar moartea poate să spună
ceva despre Gulag.
Dacă o carte te-a enervat, e foarte bine
A doua temă, fac o predicţie, care va provoca destule
discuţii, e legată de tema terorismului. Spui în carte: „Terorismul trebuie
citit în primul rînd ca o formă de comunicare. Există un grup de oameni care
vrea să comunice ceva lumii noastre occidentale“. Crede-mă, Vasile, e ciudat ce
spui!
Este ciudat. Dar trebuie să ne obişnuim că s-a spart monopolul
asupra gîndirii. Trebuie să avem curajul să chestionăm lucrurile şi altfel
decît în formule tabu.
Crezi că Occidentul n-a avut suficientă înţelegere şi
suficientă deschidere către lumea musulmană?
Eu nu discut acest aspect. Eu am prezentat un context: o
conferinţă în care marii specialişti ai lumii trebuie să analizeze problema
terorismului. În acel capitol, sînt discutate vreo trei grile de interpretare.
Una dintre ele este legată de faptul că există două comunităţi care încearcă să
comunice între ele. Există o ruptură enorm de mare între cele două comunităţi.
Acea comunitate minoritară şi marginală este împinsă spre o formă radicală de
comunicare. Eroul meu face nişte constatări, nu spune că Occidentul n-a făcut
suficient pentru dialog. Sînt nişte constatări: între comunitatea dominantă a
lumii occidentale şi comunitatea marginală apare o ruptură. Pentru a atenţiona
asupra problemelor lumii marginale se recurge la gesturi radicale. Eroul meu
spune că nimeni nu răspunde la un fax, la un e-mail, că televiziunile nu le
prezintă mesajul. Realitatea arată că, atunci cînd un gest radical este făcut,
mesajul acelei comunităţi ajunge în zona centrală de putere.
Acest dialog n-a fost niciodată absent. Comunitatea
occidentală s-a deschis oferind educaţie tinerilor musulmani. Şi din rîndul
celor şcoliţi în Occident au apărut terorişti. Occidentul le-a oferit o şansă
la educaţie. E o formă de dialog. Nu cred că a fost o ruptură atît de radicală,
care să îndemne la gesturi teroriste.
Da, sînt oameni care cunosc Occidentul, terorismul este un
discurs pur occidental. Eu n-am zis că n-au existat semne de dialog ale
Occidentului faţă de lumea musulmană. Numai că anumite comunităţi au fost
împinse şi marginalizate spre o zonă radicală.
Întrebarea poate fi pusă şi invers: această lume marginală a
vrut să dialogheze cu centrul?
Nu ştim dacă a vrut sau n-a vrut. Ceea ce ştim este că au
vrut să transmită nişte mesaje, nu ştiu dacă au vrut dialog. O scrisoare
deschisă prin e-mail, un mesaj transmis prin fax n-ar fi luate în seamă.
Şi au trecut la omorît oameni, ca să le fie remarcat
mesajul?
Eu nu sînt de acord cu acţiunile lor. Eşti de acord că, în
momentul în care explodează un avion sau un autobuz, mesajul este preluat de
toată lumea?
Mai mult decît un mesaj e o crimă. Îţi spun că nu sînt de
acord cu ce spun eroii cărţii tale. Problema nu e doar în Occident, care ar fi
nepăsător, problema e şi în lumea islamică, acolo unde există, ca principiu,
ideea distrugerii Occidentului. Dialogul este refuzat de către lumea islamică.
Eu nu sînt de partea nici unei părţi. Actele teroriste mă
îngrozesc. Nu merită nici un mesaj să fie transmis pe o cale atît de radicală.
Asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări incomode. Încerc să înţeleg ce vor să
facă aceşti oameni şi de ce ajung la acte teroriste. Nici ideologia lor nu este
foarte clară. Şi ei sînt foarte amestecaţi.
Eroii mei încearcă să pună în discuţie anumite teme. Dacă
unele capitole vor enerva, dacă vor apărea anumite semne de întrebare, atunci
efectul cărţii este atins. Literatura nu este un domeniu al divertismentului.
Eu nu fac divertisment. Literatura trebuie să incomodeze, să pună întrebări, să
enerveze. Dacă o carte te-a enervat şi ţi-ai pus cîteva întrebări în plus,
atunci e foarte bine.
Vasile Ernu, de ce eşti un neadaptat la societatea de
consum?
Problema cea mare este legată de pierderea libertăţii.
Fiecare societate impune o anumită formă de represiune şi de control.
Ai un personaj, părintele Agheev, care spune: „cel mai mare
duşman al credinţei este Banca“. Acelaşi personaj spune că stalinismul a salvat
Biserica, tocmai pentru că, în comunism, ne-a fost testată credinţa.Dar acum, dacă mergi la bancă, nu mai eşti
credincios?
Eu ironizez creditele. Creditele sînt o bogăţie inversată.
Ai o falsă avere pe care ţi-o controlează altcineva. Creditul este una dintre
cele mai subtile forme de îngrădire a libertăţii. Nu mai eşti liber faţă de
schimbarea jobului, nu mai poţi pleca, eşti dependent de acel job, te condiţionează
profesional. Eu nu spun să nu se folosească credite, spun doar: „Mare
atenţie!“. Creditele îţi amanetează viitorul şi-ţi afectează viaţa. Trebuie
să-ţi gestionezi vacanţele în raport cu acel credit, vrei un copil sau renunţi
în raport cu acel credit. De fapt, noi trebuie să regîndim fiecare gest pe care
îl facem.
„Mahmureala este emblematică pentru tranziţie“
După ce treci prin lumea comunistă, analizezi Gulagul, după
ce tratezi perioada de tranziţie, ajungi la literatură. Ultimele pagini sînt o
întoarcere spre literatură. Susţii că sistemul, oricare ar fi el, copleşeşte.
Doar literatura îţi creează intimitatea, te scoate dintr-o lume artificială.
În cadrul epistolelor, eu folosesc un alt gen literar:
poezia. Descoperirea mea, pornind de la Şalamov, este că poezia îndeplineşte
una dintre nevoile fundamentale ale omului. În Povestiri din Kolîma, Şalamov
porneşte de la constatările lui Thomas Morus din Utopia, care identifică patru
trebuinţe fundamentale ale omului, care, odată satisfăcute, produc cea mai mare
plăcere. Cele patru trebuinţe erau exact cele de care deţinuţii erau privaţi în
lagăr: mîncarea, satisfacerea dorinţelor erotice, urinarea şi defecaţia. Cea
mai îngrozitoare nevoie era produsă de foame. Cu toate acestea, Şalamov spune
că mai era o nevoie fundamentală: poezia. Gulagul nu este un rezultat al
excesului de politică, ci al dispariţiei politicului. Or, Şalamov observă un
fenomen: serile în care se spuneau poezii umanizau spaţiul, oamenii începeau să
revină la anumite relaţii elementare. În poezie, Gulagul este cel mai bine
reprezentat de Anna Ahmatova, poate cea mai tragică şi cea mai curajoasă fiinţă
din epoca stalinistă, prin volumul de poezii Recviem. Iar din tabăra
rezistenţei la fascism, m-a impresionat Paul Celan. Şi am mai inclus în volum
şi poezii contemporane, din cîntece ruseşti sau româneşti. Am descoperit o
trupă foarte bună de rock, Timpuri noi, iar pe liderul trupei, Artanu, l-am
invitat şi la lansare.
De ce sînt în carte aceste versuri ale unor trupe muzicale?
Eu discut în carte despre consumul de alcool. Mă refer şi la
mahmureală. Pentru mine, mahmureala este emblematică pentru tranziţie,
mahmureala celui care nu ştie ce-i cu el şi ce i se întîmplă. Numai că mai
există şi o generaţie a drogurilor. Un anumit gen de societate produce un
anumit gen de sustragere din maşinăria politică. Comunismului şi capitalismului
industrial îi corespund foarte bine alcoolul. Acel gen de muncă predispune la
alcool, ai altfel de timp, în care poţi să consumi. Tranziţiei îi corespunde
mahmureala, iar capitalismul financiar-bancar are drogurile drept corespondent.
Cu cît societatea devine mai artificală, cu atît şi formele de refugiu sînt mai
artificiale. Drogurile sînt rezultatul unei societăţi de tip Wall Street. Doar
cu drogurile mai poţi să rezişti...
Chiar aşa să fie? Doar asemenea refugii să avem? Chiar atît
de mare să fie presiunea asupra noastră?
Acestea sînt refugiile vizibile. Sigur, sînt mult mai
multe... Şi muzica este un tip de refugiu...
Dar poezia?
Poezia este pe primul plan, întotdeauna, indiferent de
sistemul politic.
La final, te scot un pic din carte. Cum ţi se pare toată
criza actuală din România?
E important să discutăm într-un orizont istoric. În România,
riscul cel mai mare este de a discuta despre micile întîmplări politice ca şi
cum ar avea o semnificaţie istorică. Eu cred că ultimii 20 de ani noi i-am
trăit din moştenirea comunistă, generaţia formată atunci a fost în prim-plan.
În carte spun că, în Rusia, sînt două întrebări ale tranziţiei: „Ce-i de
făcut?“ şi „Cine-i vinovat?“. În România, este o singură întrebare: „Eu cu cine
votez?“.
Perfectă întrebare! Cu cine votăm?
Eu cred că, faţă de perioada Ceauşescu, trăim sub perioada
lui Ceauşescu, la nivel de semnificaţie politică. În comunism, încă exista un
sens politic: doream şi speram ca acel sistem să cadă sau să se schimbe. Acum,
sensul politicii s-a dizolvat. Nu mai avem proiecţia de schimbare. Întrebarea
„Eu cu cine votez?“ devine tautologică, pentru că sensul schimbării nu mai
există. Iar intelectualitatea a ajuns sub nivelul perioadei comuniste.
Tu spui în carte că intelectualitatea românească, în marea
ei parte, nu vrea să aibă „o poziţie critică faţă de Puterea şi ideologia
dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment“. Şi aminteşti că elita
intelectuală a ajuns să fie „acolo unde trebuie“ şi că îşi reglează discursul
în funcţie de „joburi, funcţii, bani, poziţii“. De ce ar trebui să avem o
intelectualitate care să se opună, de ce n-ar fi şi oamenii pro Putere sau
alţii – indiferenţi şi dezabuzaţi?
Intectualul are doar două variante, n-are altele de ales.
Fie eşti în exil (interior, geografic) faţă de Putere, fie eşti „intelectual de
curte“. Mai mult, orice discurs intelectual trebuie să-şi asume riscuri. Dacă
nu sînt riscuri în ce scrii, acele rînduri nu mai sînt discurs, sînt marfă.
Între a vinde castraveţi, BMW-uri şi texte nu mai există nici o diferenţă.
Felicitari, Vasile! Excelent interviul de mai sus. Nici nu mai e nevoie sa-ti citesc cartea. Singurul meu regret e ca te-ai oprit prea devreme. N-ai zis ca Elisabeth l-a legitimat pe Josef Fritzl pentru ca a acceptat mincare de la el, ca evreii i-au legimitat pe nazisti pentru ca au urcat in trenuri spre lagare sau ca armenii care n-au fugit destul de repede i-au legitimat pe turcii care i-au vinat.
Nu-i nimic, esti tinar, poate la viitoarea carte. Sa vezi atunci publicitate si vinzari!
P.S.: apropo de felul cum se face presa mai nou, sint sigur ca Herta Muller si Norman Manea, ca unii care au luat salariu de la statul roman pe vremuri, or sa puna in rama numarul asta din Observator Cultural.
o neintelegerev.ernu - Joi, 22 Octombrie 2009, 22:33
Draga T.O.Bobe...
ce are cartea cu interviul?
si ne cunoastem prea bine ca sa discutam in jurul unui interviu... e alegerea ta ce citesti si cum citesti... ne vedem la festivalul de saptamina viitoare...
cu prietenie
v.ernu
in gardmanuel - Sambata, 24 Octombrie 2009, 16:05
T.O. Bobe....."comentariile" tale sint, in cel mai bun caz, triviale. Tipice pentru cum intelege intelectualul roman sa discute. Nu e nicio surpriza ca nu existam, intelectual vorbind, pe plan international. Comparatia cu Fritzl e jenanta..... pe linga lipsa de logica. Ar fi o discutie mai lunga aici despre intelectualul roman provincial...dar nu cred ca merita efortul pe un forum.
Intelectuali aservitiDumitru Manea - Duminica, 25 Octombrie 2009, 08:56
Partea cu intelectualii aserviti (si in comunism, si acum) e foarte buna. Va felicit pentru interviu si pentru carte.
ResponsabilitateRadu - Marti, 27 Octombrie 2009, 07:59
Sa ne asumam comunismul, sa nu ne extragem din acest sistem. cei mai multi au fost complici - prin tacere, prin "rezistenta prin cultura" etc. Foarte bine ca Vasile Ernu aduce in discutie responsabilitatea pentru perpetuarea comunismului. Felicitari pentru curaj si pentru acuitatea diagnosticului!
Un stangist paradoxalAdrian - Miercuri, 28 Octombrie 2009, 12:03
V. Ernu ne e decat exemplul tipic de ipocrizie intelectuala, un stangist avid de publicitate. Cu el, transformarea principiilor stangiste in valori de consum atinge climaxul.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters