OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joi, 16 septembrie, începînd cu ora 18.00, la Institutul Cultural Român din Bucureşti a avut loc Colocviul Internaţional Vladimir Ghika – Dosar de existenţă. Acest eveniment dedicat personalităţii Monseniorului Ghika a fost organizat de Institutul Cultural Român în colaborare cu Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti şi cu Institutul Italian de Cultură „Vitto Grasso“. Dosarul biografiei exemplare a Monseniorului – în curs de elaborare pentru a fi înaintat Vaticanului – cuprinde tot mai multe dovezi care sprijină beatificarea Sa. Preasfinţia Sa Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti, a luat primul cuvîntul şi a coordonat întreaga dezbatere. Începîndu-şi discursul cu un citat al Sfîntului Ioan al Crucii din Urcarea muntelui Carmel („cel care doreşte pentru sine martiriul vrea în sufletul său nu un anumit fel de moarte, ci să-l preamărească pe Dumnezeu prin martiriu şi să-i mărturisească iubirea sa ca martir“), ÎPS Ioan Robu a propus ca temă pentru acest simpozion martiriul Monseniorului Vladimir Ghika. Cine vrea martiriul, a continuat arhiepiscopul, nu vrea o anumită moarte, ci vrea să mărturisească iubirea pe care i-o poartă lui Hristos, iubire care este exerciţiul şi coroana martiriului. Vladimir Ghika a dorit şi el martiriul. În anii ’26-’27, la sfîrşitul unei liturghii, acesta afirma: „Mă stăpînesc gîndul şi dorinţa martiriului. Oare Domnul îmi va acorda într-o zi acest har, pe care mă face să-l doresc?“.

 

Această premoniţie profetică avea să capete contur după aproape douăzeci şi cinci de ani. În perioada ’47-’48, cînd i se propune să părăsească ţara, Monseniorul rosteşte celebrele cuvinte: „Eu nu plec“. Deşi, mai tîrziu, şi-a dorit să poată părăsi ţara, statornicia alegerii făcute iniţial a biruit din nou, iar simpla lui prezenţă avea să însemne pentru cei rămaşi aici foarte mult. Întrucît Securitatea descoperise existenţa ierarhiei clandestine a Bisericii Catolice din România, din ’51 Monseniorul Ghika a început să fie urmărit îndeaproape. Suferind pentru credinţa în Hristos şi pentru binele Bisericii, la 18 noiembrie 1952, din pricina corespondenţei cu Vestul, este arestat de regimul comunist; la 19 noiembrie 1952, începe ancheta condusă de către Direcţia 8 a Securităţii. Aşa încep cele unsprezece luni de anchete şi torturi, urmate de alte şapte luni la Penitenciarul Jilava, tot în anchete şi torturi. Este necesar, afirma ÎPS Ioan Robu, pentru a înţelege învinuirea de crimă de înaltă trădare, precum şi martiriul Monseniorului, să ţinem seama de cadrul general al persecuţiei împotriva Bisericii Catolice, în anii ’50. Ca etape ale persecuţiei de-atunci, au fost amintite: scoaterea Bisericii Greco-Catolice în afara legii, prin Decretul 358, la 1 decembrie 1948; ruperea Bisericii Romano-Catolice de Vatican; arestarea preoţilor catolici şi propaganda împotriva Vaticanului; punerea în urmărire a laicilor activi; desfiinţarea învăţămîntului confesional şi a instrucţiei religioase în şcoli; Legea cultelor, după modelul sovietic; interzicerea publicaţiilor catolice, precum şi a asociaţiilor laicilor şi a preoţilor catolici; naţionalizarea spitalelor catolice şi a institutelor de asistenţă socială; desfiinţarea ordinelor şi a congregaţiilor călugăreşti. În acest climat a acţionat Monseniorul Ghika, din ’47 pînă cînd a intrat în cursa anchetelor şi a torturilor. Acuzat de legături cu Italia, Franţa, dar şi cu fratele său Dimitrie, cu un simţ al unităţii bisericii foarte puternic, Vladimir Ghika este condamnat, în 1953, la trei ani de temniţă grea, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare; la această pedeapsă, se adaugă confiscarea averii personale şi daune în valoare de 200 de lei – cheltuieli de judecată. A fost chinuit de aproape optzeci de ori prin simularea de spînzurătoare (anchetatorii reuşiseră să afle că Monseniorul se temea de spînzurătoare); a fost ameninţat că va fi spînzurat pe un bulevard al Bucureştiului, în pielea goală, aşa cum au fost spînzuraţi înalţii prelaţi bulgari pe străzile Sofiei, în octombrie 1952. Această execuţie nu a avut loc, iar Monseniorul avea să moară răpus, ca mulţi alţii, de bolile mizeriei, în data de 16 mai 1954, la Jilava, la vîrsta de 80 de ani. A răspuns însă la cele întîmplate cu măsura iubirii, care pe toate le suportă.

 

În ordinea alocuţiunilor, invitaţii serii au fost: dr. Alberto Castaldini, directorul Institutului Italian de Cultură din Bucureşti, care a examinat contextul activităţii misionare a Monseniorului, de-a lungul întregii lui existenţe, şi a pus accentul pe tema universalităţii şi a unităţii religioase (ecumenice) şi culturale; prof. pr. Claudio Bratti, profesor la Institutul de Ştiinţe Religioase din Mantova şi promotor al beatificării lui Clemente Gatti, care a făcut o paralelă între cele două personalităţi ce şi-au pus întreaga viaţă în slujba adevărului, printr-o confruntare culturală şi religioasă acerbă; istoricul Neagu Djuvara, care a făcut o incursiune în istoria familiei Ghikuleştilor, evocînd amintiri din perioada în care l-a cunoscut pe Monsenior şi punînd accentul pe mîndria de neam (dragostea pentru propria familie) şi pe simplitatea lui profundă. În alocuţiunea „Monseniorul Ghika, slujitorul credincios care a folosit bine toţi talanţii“, prof. univ. Monica Broşteanu a subliniat caracterul exemplar al vieţii Msg. pentru noi toţi: „Talantul cel mai de preţ în ochii săi a fost însă credinţa. ş…ţ În afară de îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor, a avut la inimă ceea ce numea el unirea bisericilor, dărîmarea prejudecăţilor care-i îndepărtează pe unii de alţii, pe credincioşii ortodocşi şi catolici, printr-o cît mai bună cunoaştere reciprocă şi prin dezvoltarea spiritului creştin“. În completare, prof. univ. Francisca Băltăceanu a vorbit despre rolul de îndrumător spiritual al Monseniorului, cel ce îşi descrie propria misiune astfel: „Cel mai bine călăuzeşte acela care-i lasă cît mai multă spontaneitate sufletului căutător de Dumnezeu şi-i stă alături doar pentru a-i supraveghea abaterile, a-i preveni iluziile, a-i lumina întunecimile, a-i încălzi rîvna, a-i alina slăbiciunea, a face să rodească uscăciunea şi a-i aduce ceva din Duhul Sfînt, care este, în acelaşi timp, Acelaşi în toţi şi cel mai variat în manifestări, în toţi şi în fiecare“. Această latură de îndrumător spiritual a Msg. reiese, în primul rînd, din mărturiile celor care l-au cunoscut după întoarcerea sa definitivă în ţară, din biografii, scrieri (definite prin „coerenţă între gînd-scris-trăire şi învăţătură dată altora“) şi din scrisori (cu referire la cele adresate cumnatei sale, Elisabeta, soţia lui Dimitrie Ghika).

 

Disponibilitatea deplină faţă de oricine îl căuta, intuirea nevoilor celorlalţi, chiar şi atunci cînd ele nu erau exprimate, răspunsul constant şi total la orice chemare de iubire, manifestat faţă de oricare dintre cei cu care se întîlnea, generozitatea, simţul unităţii, îndemnul la conştientizarea realităţii şi a prezenţei lui Dumnezeu, aşa cum este definit în Biblie – la persoana I, „Eu sînt Cel ce sînt“, şi la persoana a III-a, „Dumnezeu este iubire“ –, caritatea, toate acestea schiţează portretul slujitorului credincios care a răspuns cu aceeaşi măsură a iubirii în toate. Însă, cea mai mare învăţătură o primeau oamenii văzîndu-l trăind. În discursul intitulat „Un spin din coroana Mîntuitorului la Jilava“, cercetătorul Emanuel Cosmovici, cel care se ocupă şi de Arhiva Ghika, a expus fapte necunoscute şi a adus mărturii ale colegilor de celulă şi ale celor care l-au cunoscut, istorisind despre vindecările miraculoase – exterioare şi, mai ales, interioare – făcute prin intermediul unui fragment din coroana de spini a lui Hristos. Expusă joi seara, pe tot parcursul dezbaterii, această relicvă primită de Msg. de la Arhiepiscopia Parisului a fost purtată toată viaţa în buzunarul său, în dreptul inimii. Într-o cutiuţă de metal, cu o istorie fabuloasă, harului provenit din această relicvă, pierdută de cîteva ori, apoi regăsită, ţinută într-o punguţă de satin negru, i se atribuie multe miracole şi convertiri: „Monseniorul a fost un om de mare sprijin sufletesc în închisoarea de la Jilava, dar şi un mare doctor (din relatarea martorului Costache Florea). În buzunarul hainelor, era un ghimpe din coroana de spini a Mîntuitorului. Cînd cineva se îmbolnăvea de ceva, venea la Monsenior sau îl duceau alţii la Monsenior. Monseniorul îi punea capul în poală şi aplica ghimpele acela, ca un plasture, pe locul durerii. El rostea o rugăciune, iar cînd se termina rugăciunea, bolnavul era vindecat. Cazurile acestea erau aproape zilnice“.

Seara s-a încheiat cu discursul „Răsăritul Ortodox şi Apusul Catolic se întîlnesc şi îşi dau mîna sub semnul şi binecuvîntarea Fecioarei Maria“, o expunere extrem de sensibilă a Luciei Toader, care a vorbit despre prezenţa Fecioarei Maria în discursurile Monseniorului. Pe această cale, îi mulţumim doamnei dr. Lucia Toader pentru ideea organizării acestui simpozion, un autentic moment de intensă spiritualitate şi apropiere umană. În aşteptarea declaraţiei de Sfinţenie, cu un proces canonic în curs, privind la urma de lumină pe care Monseniorul a presărat-o în vieţile şi inimile multora, ne alăturăm şi noi celor spuse de ÎPS Ioan Robu, care şi-a încheiat cuvîntarea afirmînd: „Eu sînt sigur de Monseniorul Ghika ca martir“.

 

 

Fratelui meu din exil/Lettres à mon frère en exil: Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir

,,Niciodată nu sîntem inutili şi nici nu sîntem o povară, atîta timp cît Dumnezeu ne lasă să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să beneficieze pe ceilalţi, achitîndu-ne totodată de minunata noastră profesiune de fiu iubitor şi iubit, în lucrarea Tatălui nostru. Comuniunea sfinţilor este lucrul cel mai consolator, cel mai multiform şi cel mai eficace care există. Gîndiţi-vă doar la acest aspect şi, pentru rest, spuneţi-i lui Dumnezeu: «Ceea ce vrei Tu, cum vrei Tu, cînd vrei Tu şi atîta timp cît vrei Tu».“
(Carte poştală adresată doamnei Charles Lardy, 2 iunie 1948)

,,Sănătatea mai ţine încă; şi, în ciuda unei oboseli imense a trupului şi a sufletului, rezist încercărilor mai bine decît aş fi crezut. Din toate părţile mi se spune că «arăt bine». Săptămîna trecută am ţinut o reculegere foarte emoţionantă (veghea Girondinilor), cu o energie care m-a surprins şi cu o voce care a surprins pe toată lumea, atît se auzea de bine; […] În timpul lunii octombrie, o slujbă, seară de seară, cu biserica plină, mi-a arătat deja că puteam fi de folos, în ciuda a toate. […] Plecările clandestine sînt din ce în ce mai imposibile şi periculoase. Una dintre tentativele din zilele trecute nu a reuşit, iar persoana care a plecat s-a considerat fericită să se poată întoarce acasă pe ascuns, chiar mai clandestin decît la plecare. Cît despre Biserica Unită, persecuţia este în toi. Cei cinci episcopi sînt la închisoare: peste o mie de preoţi, la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; […] – În acelaşi timp, «adevăraţii» ortodocşi, îngroziţi de ceea ce se întîmplă, se convertesc tot mai mult, cu toate riscurile şi primejdiile (trecînd mai ales la ritul latin, în acest moment). – Cel puţin, în toată această persecuţie, nu mai există măcar vreun pretext politic, şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu. “ 
(15 noiembrie 1948)

,,Totul e poliţie şi suspiciune, pînă la asfixie. Gîndurile negre sînt foarte greu de evitat. Şi totuşi nu-mi sînt familiare şi trec uneori dintr-odată, cînd, în mod excepţional, par să mă atingă, ca mai deunăzi, cînd mi-a vorbit o fetiţă de 7 ani. Dialog, după două bătăi în uşă: «Lăudat să fie Isus Hristos.» – «În vecii vecilor! Ce vrei, fetiţo?» – «Nimic, am venit să stau cu D-ta.»  – «Eh! De ce?»  – «Mi-a fost milă de tine...». Gîndurile negre au început să treacă dintr-odată, cu un silogism luminos: «Dacă acestei micuţe, care nu mi-e nimica, i-a fost milă de mine, cum ar putea Dumnezeu, care e totul pentru mine, să mă lase în disperare?».“
(13 decembrie 1948)

,,Nu încetez să merg de la căpătîiul unui bolnav la altul, fără să ajung, din cauza reducerii deplasărilor mele, să răspund la toate chemările, dacă nu la toate nevoile. În ciuda tristeţii asociate inseparabil atîtor suferinţe, ceea ce reuşesc să pot face, cu ajutorul lui Dumnezeu, este marea mea consolare. Cealaltă consolare este dată de mulţimea convertirilor şi a întoarcerilor la Dumnezeu, precum şi de calităţile sufleteşti ale majorităţii «fiilor» şi «fiicelor» mele; nu pot spune destul ce înseamnă ei pentru bunul Dumnezeu, pentru aproapele lor şi pentru mine însumi. Bucureştiul, în schimb, continuă să se transforme, pînă şi în aspectul exterior, într-un mod înspăimîntător, schimbarea fiind vizibilă şi parcă mai accentuată de la o săptămînă la alta. Totul se sovietizează pe zi ce trece […].“
(17 ianuarie 1950)

,,Intonez astfel, în folosul celorlalţi, nu romanţe fără cuvinte ca la Mendelssohn, ci rugăciuni fără cuvinte, care au un impact uimitor. Mi s-a spus, şi mi s-a repetat, că-i fac pe oameni să plîngă, şi asta-i face să vină tot mai numeroşi atunci cînd mă produc. […] «Făcîndu-i pe oameni să plîngă», am avut şi satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj şi vine la timp, deoarece avem prea mult de plîns în alt fel. Suferinţele de toate tipurile au ajuns aproape la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran şi progresiv. O poveste de Edgar Poë, cu pereţi de fier acţionaţi printr-o mişcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă şi constantă de o jumătate de milimetru pe minut, şi care nici măcar în momentul strivirii finale şi fatale nu se vor mişca nici mai repede, nici mai încet pentru asfixierea şi zdrobirea definitivă.“
(7 noiembrie 1951)

Din volumul Convorbiri spirituale, capitolul ,,Suferinţa“

 ,,A suferi înseamnă a resimţi în sine o privaţiune sau o limită. Privare de ceea ce iubeşti, limitare adusă iubirii. Se suferă direct proporţional cu iubirea. Puterea de a suferi este în noi aceeaşi ca şi putinţa de a iubi. Este, într-un anumit fel, umbra ei fierbinte şi groaznică – o umbră de aceeaşi mărime, în afară de seara, cînd umbrele se lungesc. 0 umbră revelatoare, care ne dezvăluie. Ea urmează, fără să le părăsească vreodată, toate aspiraţiile noastre, de la iubirea obscură şi inconştientă pe care o resimte omul pentru plenitudinea, atît de restrînsă, a propriei fiinţe şi pînă la iubirea luminoasă şi dezinteresată ce o poate nutri pentru Fiinţa perfectă, pentru Dumnezeu  nemărginit.
                                                                                                                          A suferi înseamnă a fi lovit într-una din miile de iubiri care ne compun. Înseamnă a încerca o privaţiune şi o limitare, fie în bunurile pe care le-am posedat, fie în cele de care avem nevoie, fie în cele pe care le dorim. Suferinţa poate, astfel, leza una dintre iubirile noastre din trecut, din prezent sau din viitor. Şi prin aceasta, la fel ca şi iubirea care-i dă naştere, ea ne lezează personalitatea şi o copleşeşte. Suferinţa este astfel o realitate, ca şi noi de puternică, o realitate adversă care este în noi şi împotriva noastră; ea marchează o oprire mai mult sau mai puţin completă a uneia dintre mişcările universale care ne fac pe noi să existăm. Este o negaţie, dar îndeosebi o negaţie reală. Numai stoicismul a vrut să-şi acorde luxul de a se îndoi de această realitate, pentru a o învinge în practică. A făcut aceasta printr-un paradox de voinţă, numai cu vorba, fără să schimbe nimic în adevărul etern al lucrurilor.

În suferinţă îl simţim pe Dumnezeu foarte aproape de noi: – aproape (am văzut acest lucru) de originea ei; – aproape de natura ei; – aproape de ţelul ei; – aproape în nevoia ce o avem de el în momentul acela, iar nevoia de Dumnezeu este deja Dumnezeu, căci El este Cel care nu trebuie să se mişte pentru a fi peste tot; e destul să fie amintit ca să fie în mai mare măsură într-o făptură.

Ce este o iubire nemărginită? Nu voiesc şi nici nu pot să o definesc: voi încerca de-abia să vă dau o idee îndepărtată. Să o defineşti înseamnă în fapt să o mărgineşti într-o anumită parte; un singur lucru ne face în adevăr să ne apropiem de înţelegerea ei şi aceasta spune mai mult decît toate explicaţiile ce vor urma: este să ne aruncăm, cu toată fiinţa, cu patimă, în el. Sufletul nu poate atunci să înţeleagă mai bine, dar este apucat, înfăşurat, prins, cuprins în El, şi acesta e chipul în care o înţelege cel mai bine. Nu ştim, deci, ce este aceea o iubire nemărginită: ceea ce ar putea să ne-o facă mai puţin de neimaginat este să comparăm fiecare dintre actele ei cu o creaţie. Există aceeaşi forţă care a putut extrage totul din neant, în fiecare şi în toate iradierile sale asupra sufletelor noastre. Sîntem iubiţi, cu tot atîta intensitate cum am fost creaţi. Sîntem iubiţi în acelaşi fel în care am fost creaţi. Dacă Dumnezeu ştie crea totul din nimic, atunci ştie să iubească ceea ce este cu ceva tot atît de miraculos, tot atît de nou, tot atît de ieşit din nimic ca o creaţie. Ştie să aducă acestei iubiri un elan tot atît de disproporţionat ca raportul dintre neant şi fiinţă. Este ceva nebuneşte de inaccesibil gîndirii noastre.

Voi înşivă, care ţineţi cel mai mult – şi fără a avea să vă reproşaţi ceva – la fiinţele şi bunurile pe care vi le-a dat Dumnezeu, nu vă temeţi de nimic dacă le iubiţi în El. Tot ce ne-a dat El o dată este mai puternic ca moartea. Tot ce ni se pare că pierdem este numai încredinţat lui Dumnezeu, şi un obiect depus în mîinile Lui active, cît de puţin ar fi demn de aceasta, ce lucru minunat devine! Nimic nu trece în Cel ce rămîne. Nimic nu moare în Cel ce iubeşte. «Numquid non intellexistis fundamenta terrae» N-aţi înţeles taina iubirii pe care este zidit tot universul?“