OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei Serban aduce in montarea de la Viena elemente surprinzatoare, poate mai greu de acceptat de catre publicul conservator sau cu mai putina imaginatie. L-am rugat sa isi argumenteze propria optiune asupra conceptiei regizorale si, firesc, sa comenteze relatia cu interpretii.
Am gindit actiunea in anii ’50 pentru ca, vazind de mai multe ori Werther pe diferite scene din lume, mi se parea, de fiecare data, ca in nuanta romantica exagerata a muzicii, care se transmitea in jocul cintaretilor, intrevad un manierism foarte dulceag de stil vechi. Deci doream nu sa o facem moderna, ci sa ne atinga pe noi, acum, la fel de mult cum i-a atins pe cei care, citind Werther al lui Goethe, s-au sinucis – nu inseamna ca vreau ca toti spectatorii sa se sinucida, ci sa fie adinc marcati.

Mi-m spus ca vesmintele secolului al XVIII-lea obliga la un anume stil de joc, cer o maniera de comportament a epocii, care dintr-o data ne pune intr-un spatiu istoric. Deci ne detaseaza putin de emotia pe care o simtim. Daca l-as fi plasat in zilele noastre, n-ar fi bine si atunci mi-am spus ca anii ’50 sint deja „retro“ si, in acelasi timp, sint costume mai apropiate de sensibilitatea noastra si comportamentul cintaretilor poate fi mult mai aproape de noi. Am avut mare noroc cu interpretii. Cind montez o piesa de teatru, imi fac singur distributiile, dar la opera nu pot avea control absolut asupra productiei, ceea ce in parte este o frustrare, dar este si o provocare; in opera, de obicei intendantul (in cazul de fata directorul Ioan Holender) alege cintaretii, dirijorul, apoi spune „Ah! Ne trebuie si un regizor!“ deci sint chemat ultimul si trebuie, in majoritatea cazurilor, sa accept ceea ce mi se ofera; uneori ma duc in teatru fara sa cunosc solistii, care in fotografii erau tineri, frumosi, machiati, iar in realitate arata cu totul altfel, acum sint mai batrini, grasi, nu corespund rolurilor…

In acest caz insa am avut un mare noroc, pentru ca solistii corespundeau si personajelor, dar si sensibilitatii mele – in teatru este cel mai important sa avem un dialog de sensibilitate, sa fim pe aceeasi „lungime de unda“. Sint cintareti tineri, extrem de doritori sa joace, nu numi sa cinte (multi spuneau dupa spectacol ca… parca ar fi teatru cu muzica, mai mult decit opera), sint si foarte inteligenti, ceea ce… nu e totdeauna cazul. Pe de alta parte, de obicei dirijorul si regizorul sint precum ciinele si pisica, pentru ca unul se uita doar in partitura si ar vrea ca cei din scena sa vina cit mai aproape de rampa, sa se miste cit mai putin tocmai ca sa se uite la dirijor, iar regizorul vrea invers – solistii sa se miste permanent, sa fie adesea in spatele scenei (unde nu se poate cinta), sa interpreteze o arie culcat, cu picioarele in sus etc., deci, evident, fac lucrurile imposibile.

Nu este cazul meu, pentru ca mi se pare o absurditate sa merg impotriva muzicii; eu am o dragoste pentru muzica, pun in scena in primul rind muzica, nu textul. Deseori am conflicte cu dirijorii, pentru ca, daca ei nu iubesc teatrul, e o problema. De aceasta data, acest tinar Phillipe Jordan (care sint convins ca va fi un mare dirijor) a marsat de la inceput foarte bine la ideile regizorale si mi-a placut mai ales ca a tinut orchestra in permanenta tensiune – intr-o opera ca Werther, pentru o mare orchestra este o plictiseala totala, neavind ce sa cinte consistent, ci doar sa „tina masura“ pentru cei din scena. Dar el i-a tinut tot timpul atenti si au cintat cu o intensitate si o forta aparte, pentru ca a dat o anume tensiune intelectuala acestei opere ce cade foarte usor in dulcegarie. Astfel, tensiunea din orchestra si cea din scena au facut un „mariaj“ foarte bun.“