Performance-ul „Eu reprezint
România“, care a avut loc joi, 21 august, la terasa Green
Hours, a reprezentat un răspuns al colectivului tangaProject la deja
(prea) faimosul scandal al poneiului roz expus la ICR New York în
cadrul expoziţiei Freedom for Lazy People. Echipa evenimentului a
fost reprezentată de: Vera Ion, Ioana Păun, David Schwartz, Andrei
Ioniţă, Andreea Eşanu, Alex Fifea, Cristina Gavruş, Monica
Marinescu, Sînziana Nicola, Sorin Poamă, Gabriel Sandu, Andrei
Şerban. Acţiunea s-a vrut a fi una de solidarizare cu Cristian
Neagoe, pentru că, în cuvintele celor din tangaProject, „ce
s-a întîmplat cu Cristi Neagoe ne priveşte pe TOŢI cei
care sîntem tineri şi încercăm să trăim printre
dinozaurii din România“. Generaţia reprezentată, fie şi
doar parţial, prin acţiunea care a avut loc la Green Hours este
„generaţia care a văzut revoluţia live la o vîrstă la
care oamenii nu pot fi minţiţi“. Vîrsta aia a trecut,
generaţia a crescut, dar unele lucruri, totuşi, nu s-au schimbat.
Ca urmare a întregului scandal
legat de micuţa cabalină rozalie expusă la ICR New York, echipa
tangaProject a organizat, pe terasa de la Green Hours, un event (un
contra-eveniment, dacă vreţi...), plecînd de la o premisă
justă şi autosuficientă: „Pentru că e nevoie de reacţie!“.
Da, grotescul indignării care i-a făcut pe aceşti noi îngrijitori
morali ai naţiunii române (Gâdea, Stan&co. şi,
chiar dacă parţial într-un alt registru, Cristian Tudor
Popescu) să ia poziţie, adică să dea, încă o dată, cu
bîta pseudocompetenţei în baltă, cerea, fără doar şi
poate, o reacţie. Sînt destule cazuri în care
indiferenţa este o soluţie, dar nu acum, cînd poneiul roz a
ajuns, pare-se, să ne ocupe minţile, visele şi coşmarurile,
gîndurile vinovate şi nevinovate, cînd, în funcţie
de cum ne poziţionăm în raport cu cabalina, sîntem
democraţi, comunişti, fascişti, criptofascişti, pseudodemocraţi,
securişti, naţionalişti, postmoderni, antisemiţi ori pur şi
simplu idioţi.
Gestul tangaProject, bine-venit la
nivelul intenţiei, s-a dovedit confuz şi mai degrabă forţat.
Pentru o analiză, în cele mai multe privinţe la obiect, a
performance-ului produs la Green Hours fac trimitere la articolul lui
Vlad Morariu, „Tanga Project în Green Hours despre Freedom
for Lazy People“, publicat pe portalul LiterNet
(http://agenda.liternet.
ro/articol/7531/Vlad-Morariu/Tanga-Project-in-Green-Hours-despre-Freedom-for-Lazy-People.html).
Morariu surprinde foarte bine deficienţele protestului tangaProject,
„eroarea de plasament“ (politic, ideologic, dar şi... strict
spaţial) şi pierderea, pe parcurs, a mizei.
Pentru cei care ştiu exact ce s-a
petrecut la Green Hours, trec în revistă conţinutul
performance-ului propus de tînăra echipă tangaProject:
punctul central l-a constituit asumarea ironic distantă a rolurilor
criticilor poneiului roz. Prin faţa publicului s-au perindat membrii
tangaProject, îmbrăcaţi în roşu, galben şi albastru,
citind/recitînd „opiniile“ contra poneiului, culese de pe
blogul lui Andrei Bădin. Bonus: pe ecranul din fundal puteam
vizualiza titluri de proiecte finanţate de statul român, cu
costurile aferente (printre altele, capodopere sergiunicolaesciene
sau festivalul Callatis Mangalia). David Schwartz, unul dintre cei
care se află în spatele tangaProject, îşi exprimă, tot
prin intermediul ecranului, opinia (de regizor, de evreu, de român)
în legătură cu svastica de pe crupa poneiului, înregistrarea
fiind întreruptă brusc: „V-aţi exprimat prea mult!“.
Imagini lipsite de comentarii, pe de-o parte, cu evenimentele de la
mineriadele nouăzeciste, iar pe de altă parte, cu expoziţia
Freedom for Lazy People – întrebarea propusă: „What is
more obscene?“.
Problema ridicată pe urmele poneiului
roz şi adusă în discuţie abrupt de tangaProject priveşte
conflictul iscat de scandal: la prima vedere, faptul că Antena 1,
Antena 3 şi Jurnalul Naţional sînt cele care au criticat cel
mai acerb (şi cel mai pe lîngă obiect) expoziţia Freedom for
Lazy People sugerează transformarea unei chestiuni cel mult estetice
într-una politică. Ţinta: dincolo de Patapievici, Băsescu.
Băsescu însă are mult mai multe
în comun cu Iliescu&Co. decît cu Cristian Neagoe,
David Schwartz şi tangaProject. Ceea ce anunţă, probabil, gestul
celor din urmă este că problema priveşte un întreg conflict,
pînă acum latent, în ultima vreme din ce în ce mai
făţiş, care are nişte mize care merg şi dincolo de Patapievici
şi dincolo de Băsescu. Miza politică, produsă mai degrabă
artificial, este, fără doar şi poate, o miză pe termen scurt.
Miza socio-culturală (ratată pe alocuri de performance-ul în
sine, dar lansată deja la apă) este însă o miză pe termen
lung. Protagoniştii: o generaţie tînără, dezinvoltă, gata
să ia peste picior falsele pudori şi falsele valori promovate de
nişte indivizi ancoraţi mental într-o lume pe care nu o vrem
a fi a noastră; o generaţie ancorată în naţional-comunism,
visînd cu ochii deschişi la Tradiţie, Istorie şi Patrie şi
suspinînd după vremurile în care ei decideau ce e
Tradiţia, care e Istoria şi cine are dreptul să fie iubit de
Patrie şi o generaţie conservatoare, clădită pe mitul
„rezistenţei prin cultură“ (cultura înaltă, desigur, cea
care începe cu Platon şi se termină cu Noica) şi făcînd
caz de un anticomunism mai degrabă declamatoriu. Această schiţă
generaţională este voit simplificatorie, nefiind aici locul pentru
o descriere in extenso a lumii culturale autohtone.
Cert este însă că
manifestul-performance „Eu reprezint România“ este exclusiv
o expresie a generaţiei tinere (la fel ca şi Freedom for Lazy
People), confecţionată şi ambalată poate în pripă, dar
lăsînd să se înţeleagă ceea ce este de înţeles,
pentru cine are urechi să audă ori ochi să vadă. De înţeles
e că România, care în momentul de faţă, la nivelul
valorilor şi al atitudinilor, continuă să fie mai degrabă România
lui Păunescu, nu îi/ne reprezintă. Că nici România
valorilor lui Patapievici nu îi/(ne?) reprezintă, dar că, la
urma urmei, acolo e loc de dezbatere şi de spirit critic, chiar dacă
adeseori sînt însoţite de înghiţiri în sec
şi de rumori nelalocul lor. (În plus, în calitate de
director al ICR, Patapievici permite înfăţişarea culturii
române ca o cultură vie; dincolo de criticile aduse eseistului
Patapievici, acţiunile directorului Patapievici trebuie analizate,
în principal, cu o altă măsură şi judecate după alte
criterii.)
A trata această generaţie tînără
ca pe o generaţie de drogaţi, care habar nu au pe ce lume trăiesc,
încadrează totul într-o logică deja întîlnită.
Cam la fel se întîmpla prin anii ’60 în Europa de
Vest. Urmarea? Generaţia nereprezentată a decis să se reprezinte
singură. Pe termen lung, tinerii rebeli din anii ’60 au scos din
inerţie o societate anchilozată, conservatoare, închistată
în propriile-i frustrări. Pe termen lung, nici societăţii
române nu i-ar strica aşa ceva.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters