OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ultimele zece minute mi-au trecut prin cap o multime de formule care epitomizau, vorba lui Patapievici, starile mele de memorie, care-mi interpreteaza ceea ce simteam acum zece ani. Si e normal ca acelasi moment sa fie retrait prin exacerbarea acelorasi stari. Momentele astea conteaza doar cind survin ca eveniment, nici un eveniment nu mai poate fi reluat, memoria este in asemenea cazuri inutila, ea nu face altceva decit sa pompeze emotiile – o data proaspete – cu ajutorul stimulilor externi. Detasarea exista astazi, detasarea fata de eveniment inseamna de fapt moartea lui si intrarea ramasitelor in jurisdictia unor discursuri care le transforma in constructe istorice. Singura data din viata cind am trait istorie a fost in zilele acelea de dupa 22 decembrie. Nu pot sa vorbesc despre asta inocent, fara sa iau in calcul toate determinarile relatiei mele cu evenimentul in cauza. La 14 ani, si acum, retraind, nu pot sa nu simt altfel, mi-a fost frica. Desi eram foarte entuziasmat, fericit. Trebuie sa marturisesc ca ceea ce ma fascinase la regimul lui Ceausescu era spectacolul ordinii, ca imitam limbajul oficial si caracterul lui injonctiv nu avea pentru mine doar valoarea unor cuvinte de tinichea. Ele transmiteau forta, forta ordinii. In jurnalul meu din 1989 – am asa ceva – n-am putut sa scriu nimic pe 22. Ultima insemnare a mea ca cetatean al RSR e din ziua meciului cu Danemarca. Pe vremea aceea, cind eram entuziasmat, scriam exact in stilul jurnalistic al epocii: redundant, cu o solicitudine autista. Pentru ca, repet, mie, limbajul acela imi dadea impresia de forta, de unitate, si pentru ca era singura expresie (re)cunoscuta a bucuriei, a entuziasmului colective. Entuziasm = colectiv. Revolutia, asistata la televizor, am trait-o, inedit si ciudat astazi, pe de o parte singur. Acum stiu de ce mi-era teama.

Pentru ca asistam la agonia unui regim. Treceam si eu, brusc, in pielea unui alt om, pentru ca in jurul meu se schimba totul. Atita timp cit Ceausescu nu era amenintat, eu ma simteam in siguranta: totul raminea pe loc. Nici un film horror n-a depasit in efecte psihice transmiterea, pe varianta scurta, a procesului Ceausestilor. Ceausescu se insufletise, era om, si asta ma teroriza. Devenise autentic. Fusese intotdeauna un simbol, nici macar: un desen, desi apucasem sa-l vad live la Tirgu-Mures in 1983 si, de la distanta mare, in 1987.
Figura emblematica a revolutiei a fost pentru mine Ceausescu. Era peste tot. Ca un muribund urias de sub care ieseau, incet, oamenii. Ei ma linisteau, dar nu ma obisnuisem cu altceva: faptul ca oamenii acestia erau multi, apareau si dispareau. Ceausescu fusese, pentru mine, unicul. Un mulaj inviat la Revolutie, nu ucis. Fusese mort, ca persoana, pina atunci. In zilele revolutiei n-am fost capabil sa scriu in jurnal nimic personal. Am scris in acelasi stil publicistic pompieristic al vremii. Apoi, pe 27 decembrie 1989, am mai scris o pagina, impersonala.

Scriu acum din memorie. O memorie excitata azi de emisiuni aniversare care l-au aratat iar pe Ceausescu la fatidicul miting de pe 21 decembrie. Iar mi-a fost teama si mi-am dat seama cu certitudine ca revolutia a fost perceputa de mine ca un eveniment interior. Ceausescu de dupa 22 decembrie a fost Ceausescul meu. Eram coplesit de distanta brusc creata intre fosta imagine, in virtutea careia discursul lui nu se schimbase nici dupa 22, si imaginea lui de atunci: cred ca la fel as fi simtit vazindu-l pe Hitler live, german fiind, dupa caderea lui de la putere. Ma fascina si ma inspaiminta decontextualizarea: Ceausescu dupa 22 decembrie fusese delegat cu puteri nelimitate, prin umanizarea brusca, prin inviere, daca trebuie sa fiu clar: un monstru, un extraterestru se incarnase amenintator la adresa securitatii mele individuale.

Am coborit pentru putina vreme in incaperea secreta in care o epoca este inlocuita de alta, prin omorirea identitatii primeia, in primul rind. Ceausescu, de fapt, imi conferea identitate. Eram cutremurat de o re-identificare de asemenea proportii, asistam la o violenta istorica cum traiesti una intr-o viata: se desfigura realitatea prin desfigurarea celui care o numea. Ceea ce mai era uimitor pentru mine, vederea unui om care nu-si putea accepta noua identitate, care traia intr-un construct. Am avut convingerea, chiar si atunci, ca Ceausescu e nebun: nu-si pastrase nimic in afara lui, comun lumii, nimic prin care sa se poata re-identifica. Adus in conditia de om, prin forta imprejurarilor, se dovedea incapabil sa si-o asume. Ceausescu era atunci pentru mine (ceea ce am perceput eu sub numele acesta) cea mai puternica personalitate cunoscuta vreodata, revelata astfel imediat dupa 22 decembrie.

Revolutia nu va fi in curind altceva decit un produs istoric, consumat ca subiect de examen, pretext pentru critici sau revendicari. Va fi ceea ce orice devine dupa ce trece ca eveniment, o „fiinta interioara“, cum spune Marguerite Yourcenar. „Spectrele“ lui Derrida sint piruete teoretice si retorice care denumesc ceva ce nu a existat vreodata in experienta autorului, un Ersatz. Am avut experienta spectrului pe care infloreste singele, o retraiesc azi, la zece ani de la o noapte dormita linistit, cind nu stiam nimic din ce avea sa urmeze. Si nici revolutia in ansamblu n-a schimbat mult pentru mine. In jurnalul meu, pe 31 decembrie 1989 faceam bilantul anului – situatie scolara, legaturi sentimentale, eram acelasi. Eu n-am suferit din cauza comunismului ceausist, daca nu poate de lipsa fructelor exotice sau a altor maruntisuri. N-am resimtit altceva decit revolta mimetica de copil care citea ziarele de mic, fascinat de enormitate, de la aceea a editiilor Romaniei libere din timpul congreselor, la cartierele bucurestene de blocuri si la lungimea cozilor la alimente. N-am suferit, literal. Am fost copilul timpului meu, asta da, dar n-am suferit.

Acum, la 25 de ani, sint omul tranzitiei. Nu pot sa spun ca scriu la calculatorul „revolutiei“, ca „n-as fi avut asa ceva“. Nu pot sa regret in numele meu celui de acum zece ani, nici sa exult comparativ ca azi pot asculta Parazitii sau Prodigy, desi nu-mi imaginez cursul pe care l-ar fi luat viata mea sub Ceausescu. Faptul ca ma simt, retrospectiv, aruncat in istorie din acel moment, tine fara indoiala de virsta. Perceptia momentului 22 decembrie tine, si el, printre altele, de virsta. Am in mine putina istorie, acel putin pe care un elev de-a noua, azi, nu-l are nici cit negru sub unghie. Dar nu sint mindru de asta, sint doar, o data pe an, altfel. Si l-am cunoscut pe unul din mortii istoriei romane. Nu stiu nici acum exact cum a fost atunci, ce-am simtit. Poate peste alti zece ani. Cu Ceausescu la putere, aveai impresia accesibilitatii nemuririi, pe care numai un regim totalitar o poate, chiar si daca in mod ucigas uneori, intretine. Azi, toti conducatorii sint facuti pe masura mea. Si nimeni nu mai e cu adevarat coplesitor.