OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe la vreo 50 de ani, intretin pentru vreo citiva ani o relatie amoroasa extraconjugala cu opera. Relatia este furtunoasa, fulminanta, (D’ale) carnavalesca, aproape fiecare episod se termina cu usi sparte, trintite. (Nu dati la oglinzi ca sint cu chirie – striga directorii de teatru.)
La Aix en Provence – Mita Baston – Blegen (Mizza-soprana) cu sticluta de vitrion in mina, pe treptele Jet-ului, ameninta „Am sa-ti torn o revolutie, da, o revolutie… sa ma pomenesti“ – si ia primul avion spre Miami –, iar eu dau o declaratie in Universul, reprodusa si in Vocea patriotului national, ca nu recunosc copilul, care mi se atribuie.

La Avignon, ma pun de-a curmezisul portii medievale, de la Cloitre des Célestins, sa impiedic publicul intirziat sa intre. Radical ca Lache, crucificat pe poarta, imi apar teoria, „timpului-metafizic“, „timpu-
lui-lumina“ si nu ingadui nici o secunda de intirziere publicului. (pag.65) (E adevarat ca in contractul meu de nebun e trecuta o asemenea clauza.) „Ia sa stie dumnealor ca este aici o justitie…“ Publicului intirziat i se filfiie de justitia mea, bate cu pietre in poarta metalica.

La Cardiff, pentru Carmen, Kees Bakels (dirijorul) si cu mine coborim din tren, la o distanta de o ora, fiecare cu mina pe tragaci. Se fac cele mai negre pronosticuri. Ce-a fost pina acum, a fost floare la ureche – se spune.
Dupa discursul pe care-l tin in fata trupei de la Cardiff, in care explic ca eu pun in scena Carmen, ca sa ma curat de antipatia pe care o port din adolescenta acestei opere si detailez tratamentul psihanalitic pe care singur mi-l voi aplica, ajutat de toti, ca de niste asistenti ai mei – bineinteles ca se pune problema continuarii repetitiilor.

Dar nu e decit un efect retoric acest prolog incendiar, un siretlic. „Carmen nu este o opera“ – a spus Pintilie intregii companii in prima zi de repetitii – scrie in interviul din The Times – „este un phenomenon, o super opera. Cea mai populara opera din lume. Oamenii recunosc melodiile, chiar daca nu le identifica provenienta.
Practic, fiecare masura este sabotata de conventie. Nu incerc obligatoriu sa provoc scandal, asa cum circula rumori pe aici, dar vreau sa scapam de conventie si voi provoca un fel de joc in jurul mitului lui Carmen.
Carnavalul si revolutia sint cheile acestui joc – pe care numai voi puteti sa-l jucati, voi, una din cele mai bune companii de teatru din lume.“
Urmeaza expunerea costumelor si decorurilor lui Miruna si Radu, care ii nauceste.

Dupa primele repetitii, sentimentul unui mare succes din care fiecare vrea sa se infrupte, imblinzeste enorm conflictele potentiale. Ei inteleg imediat si pe viu, eu nu povestesc Carmen, ci istoria misenscenei Carmen-ului, povestesc cum este pus in scena, improvizat Carmen – de un public care-l stie pe de rost, care-l viseaza noaptea – si ca publicul asta sint ei. La sfirsit fictiunea triumfa si zdrobeste jocul estetic. Finalul trebuie sa fie inspaimintator si extraordinar de emotionant. Ca orice spectacol al meu, cel putin din perioada aceea, el traieste sub o forma dubla: de spectacol si de eseu.
„Cred ca acest spectacol este despre oameni care isi transforma vietile in teatru si apoi, chiar la sfirsit, acest teatru este coplesit de tragedia vietii“ – spune un critic, E. Grams.

„Spectatorii care nu au mai vazut Carmen si poate si cei care au vazut-o de prea multe ori, ca sa le mai pese de o montare noua, vor devora cu sete calambureasca punere in scena a lui Pintilie“ – scrie William Mann in Opera – 1983. Si continua:

„Oare se vor intreba intre ei, in autocar, in timp ce se intorc la dealurile si vaile lor primitoare, (n.a. – ma emotioneaza profund, ideea asta a unor tarani galezi care se intorc acasa noaptea, dupa ce au vazut Carmen-ul meu) daca acesta a fost cu adevarat Carmen de Bizet, sau o sarada de gradinita, a unei opere de arta mature? Si daca raspunsul este acesta din urma, a fost oare ea necesara si pentru noi, sau numai pentru domnul Pintilie? N-ar fi fost mai bine sa-si scrie parerea despre Carmen intr-o carte? Dar daca el s-ar fi multumit cu o carte, cu un eseu, vietile noastre nu ar fi fost imbogatite de o seara de teatru traznitoare. Eu, unul, sint recunoscator Operei Nationale Galeze.“

Cronicile, in majoritatea lor zdrobitoare, cum se spune, delireaza. Din nou – pentru citeva zile – comit idiotenia de-a privi lumea de sus.

Un Carmen putin altfel!
De la circul pe care l-a facut Peter Brook din Visul unei nopti de vara, nici un regizor nu si-a mai permis asemenea libertati cu o capodopera atit de iubita si atit de fixata in clisee.
(Daily Mail)

O stralucitoare explozie
de artificii
Opera Nationala Galeza a obtinut un maxim in ce priveste opera, un super spectacol al lui Pintilie, care este probabil cea mai exotica si mai complexa punere in scena din istoria companiei, o seara in acelasi timp epuizanta si antrenanta. Pintilie si echipa sa, conform obiceiului lor, nu au venit pe scena la aplauze. Poate ca s-au gindit ca au avut deja ultimul cuvint.
(The Times)

Acest Carmen este un knock-out teatral, o lovitura tip M.A.S.H. Nu-l ratati. Una dintre cele mai libere, energice, incintatoare productii, cu care orice opera britanica poate sa se faleasca ani de-a rindul. Daca asa ceva nu creste audienta pentru opera, nimic nu o va face.
(The Guardian)

Carnaval romanesc
Pintilie i-a dat operei o noua fata, a intinerit-o, a creat o sursa de controverse printr-o combinatie de carnaval cu vitalitate romaneasca, intr-un cadru revolutionar central american. E carnaval, e circ, e o cursa atletica cu obstacole, e o tabara cuprinsa de isterie, e chiar o parodie à la Gilbert si Sullivan, pe masura ce protagonistii principali, bine alesi, corul, actorii, dansatorii, copiii si muzicienii improvizeaza!
(Opera)

Splendid!
Siretlicul lui Pintilie este de a implica spectatorii, atit pe cei de pe scena cit si pe cei din sala, in povestea pe care o spune.
(Financial Times)

Superba
Trebuie sa recunosc ca studentul din mine nu se putea abtine sa nu rida in hohote la scandaloasele libertati pe care si le-a permis.
(Sunday Telegraph)

Carmen cu o fata noua, un mare triumf
Pregatiti-va sa aveti un soc, voi, dependentii de Carmen obisnuiti sa vedeti opera in decorul ei andaluz torid, debordind de sentimentalism si de idei pline de clisee.
Regizorul roman Lucian Pintilie, aflat la debut in Marea Britanie, a adus la Opera Nationala Galeza o conceptie asupra lui Carmen care, dintr-o singura lovitura de sustinuta inovatie, sfarima vechea traditie in mii de bucati.
Pentru el, zecile de ani de idei preconcepute si mohorite asupra a ceea ce el numeste „un phenomenon, o supra opera“, au mutat atentia de la ideea operei, iar el era hotarit sa schimbe aceasta situatie.

Reintinerita
Premiera de aseara, de la New Theatre, Cardiff, a noii si senzationalei productii a lui Pintilie va deveni, probabil, o piatra de hotar pentru opera din aceasta tara. I-a suparat cu siguranta pe cei care nu suporta ca ideile lor preconcepute sa fie atacate si i-a bine dispus pe cei care isi doreau ca o opera atit de familiara tuturor sa fie drastic regindita.
Pentru ca asta a facut – a dat o noua fata operei, a reintinerit-o, a creat o sursa de controverse printr-o combinatie de carnaval cu vitalitate romaneasca intr-un decor revolutionar central american.
Intr-adevar, decorul este incredibil: un amfiteatru din saci inconjurat de pereti de sticla, cu intrari de put de mina in mijlocul carora se gaseste o versiune din lemn a virfului Turnului Postei. In acest cadru, libretistii au pornit sa improvizeze opera.

Seriozitate
In momentul in care incepe preludiul, luminile te orbesc, tunetele bubuie, acrobatii pe sirma lucreaza, piticii fac tumbe si sintem pe cale sa patrundem intr-o noua lume.
Uneori, e totul numai inselatorie. Carmen insasi apare intr-un vagonet pe sine, prin partea din fata a scenei; José trebuie sa joace baba-oarba sa si-o gaseasca pe Micaela, care, intimplator, e oarba; o parte din scena tavernei este o combinatie de Gilbert si Sullivan cu pura pantomima; si fiecare scena cunoscuta incepe dupa uralele si zbieretele sutelor de persoane de pe scena.

Este un spectacol cu Carmen despre care se va vorbi mult. O noua abordare a unei vechi favorite. Ramin numai doua intrebari: daca asemenea idei au nevoie de muzica si daca asemenea idei distrag atentia. Dar acestea nu sint intrebari pentru mine, sau pentru cei care ovationeaza la final.
(A.J. Sicluna, South Wales Echo,
18 mai 1983)

Totul sfirseste suspect de idilic. Biletele pentru toate reprezentatiile se epuizeaza pe loc. Mai ramin pe la Southampton citeva strapontine. Bakels (dirijorul) si cu mine bagam provizoriu pistolul in toc. Aveti putintica rabdare.

La Rigoletto se petrece tot ceva „dalecarnavalesc“, dar mai complex.
Richard Armstrong, dirijorul oficial al operei din Cardiff, dupa ce-a vazut Carmen-ul, tine mortis sa lucreze cu mine, dar e si mort de frica. Vine la Bucuresti sa ne confruntam ideile. (El idei nu are, are numai auz.) Gazda buna, il plimb pe un traseu traditional – facilitind si securitatii urmarirea noastra plictisita – Muzeul Satului, pe la Chivu Mandatarul, expozitii, la premiera de la Glissando a lui Daneliuc (stam cu Mircea in loja) ii place foarte mult (Wonderful) si in sfirsit, il duc la Baneasa, unde ii fac mititei si-i explic ce e melodrama.

Melodrama, Richard – spun eu vinturind cu un carton mititeii, este o combinatie de farsa si de tragic. Eu sint un mare specialist al acestor combinatii. Cunosc bine procentele, secretul amestecului. Unii sint specialisti in poduri, fintini, apeducte – eu sint specialist in asta. Trebuie insa de la inceput sa ne intelegem, ce e comic si ce e tragic in Rigoletto. Despre ce e tragic nu are rost sa discutam, este prea evident si nu voi pingari relatia Gilda-Rigolleto – fii linistit, caci te vad putin agitat – dar restul e comic, Richard, melodrama traieste numai ca un rezultat al acestui formidabil contrast, nu exista nimic neutru, eu nu fac o insiruire de arii. Imaginea inconsolabila a ducelui de la inceputul actului II, celebra „Parmi veder le lagrime“ este enorm comica. Este cu atit mai comica, cu cit muzica va fi mai bine, mai stralucit cintata, mai impecabila tehnic. Ce este atit de comic? Este comic ca Hugo si Verdi ne arata ca si porcii au sentimente, viata sufleteasca, sfisiere interioara si toate astea, ei le exprima cu o voce ingereasca…

Peste citeva luni explic aceleasi lucruri cintaretilor. (Richard Armstrong – care e si directorul muzical al teatrului, nu numai dirijorul lui Rigoletto – a cedat curiozitatii sau fascinatiei. M-a vrut cu orice risc, ca regizor.)
Interpretul ducelui de Mantua este un galez fermecator, Dennis O’Neill, care a cintat mai demult rolul la Metropolitan. Nu mai are forma vocala de pe vremuri, ceea ce il face mai receptiv la indicatiile mele. Are burta, ca toti tenorii. « „Hai sa ne jucam cu burta ta, Dennis. Ducele de Mantua (caricatura de Don Juan), este obsedat de performanta sexuala si de imagine. Imaginea „se lucreaza“.

Intr-o sala de gimnastica, de exemplu. Esti intr-o sala de gimnastica, Dennis. Uite, ai aici o masa de masaj, un cal cu minere, o bicicleta fixa, un punching ball. Plingeti suferinta si incearca sa pierzi din kilograme. „Parmi veder le lagrime“ – tocmai pentru ca e celebra si moarta – hai s-o scoatem din borcanul ei de dulceata, unde este conservata si s-o insufletim putin – vreau s-o cinti pedalind pe bicicleta. Jamie, indic eu un galez roscovan urias, tu vei fi maseurul. O parte din arie, Dennis o va cinta in bratele tale, agatat de gitul tau, ca un pui de cimpanzeu.» La „Ma ne avro vendetta“, Dennis loveste cu furie oarba, punching ball-ul – mingea se intoarce fulgerator, o primeste in falca. „Aici, atentie, vine acuta, de care voi tenorii, sinteti atit de mindri, de la lovitura din falca, vine acuta, intelegi, Dennis?“ Dennis nu se mai poate stapini si o incearca pe loc. Rade mingea, mingea ii rade falca – acuta tisneste spontan.
– Continua, urlu eu…
– Lo chiede il pianto…
Picioarele i se inmoaie, dupa modelul chaplinian, isi cauta echilibrul, Jamie il sprijina.
– …Della mia diletta.
Literalmente nu se mai poate repeta. Se tavalesc de ris, intr-adevar ca niste copii.
– Veti vedea ce consecinte are totul asupra scenei voastre, a curtezanilor, care urmeaza acum, spun eu stergindu-mi lacrimile.

Dupa repetitie toti, toti fara exceptie imi spun ca n-au cintat, repet cintat, niciodata mai bine scena aceasta. E normal, i-am pus in conditia lor de oameni liberi si putin nebuni. Totul e ca o farsa studenteasca, exact ca in libret.
Cel mai fericit e Dennis O’Neill. „Niciodata nu mi-a iesit mai usor acuta.“

A doua zi reincepe circul caragialesc. Asa ceva eu nu dirijez! – Altceva eu nu semnez. Plec! – Si eu plec! Brian Mc Master – directorul artistic al teatrului – fuge de la unul la altul. – Pai nu i-am spus totul la Bucuresti, i-am facut cirnati romanesti si i-am explicat… – Nu mi-a spus nimic de masaj, de biciclete, de punching ball. – Pai eu i-am dat principiul. I-ati auzit pe cintareti cum cinta? Intreb inca o data. I-ati auzit cum cinta? – Nu conteaza – raspunde ca un dobitoc Armstrong – aici e vorba de principiu (caci are si el principii).
Repetitiile se intrerup citeva zile.
Brian Mc Master incearca o tirguiala (scena Tipatescu-Catavencu). Nu tine. Epuizat, Armstrong abandoneaza. Cedeaza. In ziua premierei, cu o ora inainte de baterea gongului, mindria bolnava calca in picioare onoarea lui britanica. „Daca nu scoate gagul cu punching ball-ul si acuta, eu nu dirijez. Macar pe asta sa-l scoata… – implora el. Tot teatrul ma roaga sa renunt. – OK. Il scot, dar anunt in fata publicului, ca spectacolul nu-mi apartine.
Iata Anglia la picioarele mele.
Vine si Dennis O’Neill si ma roaga inlacrimat sa nu ma desolidarizez de spectacol.
– Si ce-ai sa faci tu cu acuta ta? Stii ca fara directa aia in falca, nu-ti iese.
Ride splendid, cuceritor.
– Bine, daca-mi dai o sticla de wiskey galez, de ala care-l pastrati numai pentru voi si nu-l trimiteti niciodata in Europa.

Succesul la public (in seara aceea – mai departe habar n-am) este imens. Critica combate fara patos sacrilegiul meu. Exista un singur articol favorabil, formidabil pentru mine si impotriva reactionarismului retrograd al lui Armstrong. Nu-l mai am, l-am pierdut.
Stiu doar ca rolul lui Rigoletto, l-a jucat mai tirziu Eduard Tumagian si ca a fost extraordinar. Ii multumesc tirziu si din toata inima.

Tot Dennis O’Neill si Clody ma conving sa vin la banchetul traditional, dupa premiera. Vin, dar Richard Armstrong si cu mine trecem unul prin altul fara sa ne vedem.

Trei ani mai tirziu, Brian Mc Master ma cauta la Washington, unde puneam in scena Wild Duck la Arena Stage. Vine sa ma convinga sa-l accept din nou pe olandezul Kees Bakels sa dirijeze Carmen, care se reia peste citeva luni la Vancouver in Canada.
Eu sint stapinul absolut al acestui spectacol. (In sfirsit, stapinul absolut al acestei variante „sifilitice“ – cum se pare ca a spus insusi Bakels, dupa ce a baut prea multa bere, altceva nu bea, dar a negat apoi, sa mai spui ca nu sintem in Caragiale.)
– De ce nu schimbati regizorul, Brian? Si-l pastrati pe Kees.
Brian suride rusinat.
– Stii foarte bine ca asta e imposibil, Lucian. (si continua indecent) Versiunea ta e geniala. (Pac, m-a lovit in frunte.)
– Si daca nu sint de acord? Daca nu va dau versiunea mea „sifilitica“?
– Il schimbam pe Kees – baga el privirea in pamint.
– Il schimbati?
– Sintem obligati (apoi cu cel mai umil ton posibil). Totul depinde de bunavointa ta.
Sint un mitocan grandoman intratabil.
– Bine, luati-l pe olandez.

*

Peste citeva luni aparea urmatorul articol in Vancouver San.

Iesire teatrala din scena
Regizorul Pintilie se retrage in urma unei infruntari pe tema „Cine-i regele?“
– fragmente –

Regizorul roman Lucian Pintilie, cunoscut pentru montarile iconoclaste ale unor opere si piese de teatru clasice, s-a retras din spectacolul cu Carmen al Operei din Vancouver de la Festivalul International, spectacol a carui premiera este programata pentru simbata.
„Nu este prima data,“ a spus britanicul Ceri Sherlock, asistentul de regie in virsta de 28 de ani.
Sherlock a regizat singur repetitiile spectacolului care a costat 700.000 de dolari, inca de joia trecuta, cind Pintilie a refuzat sa mai joace un rol activ.
„Chiar in clipa asta e in camera lui de hotel,“ a spus Sherlock. „Dar mi-a promis ca va veni la repetitia generala de joi.“
Cu toate acestea, contactat prin telefon de reporterii de la Vancouver Sun la hotelul Sunset Inn Apartment, Pintilie a declarat ca va pleca din Vancouver miercuri si ca nu va asista la repetitia generala.
Regizorul in virsta de cincizeci si trei de ani, a carui montare aclamata de critica cu piesa Rata salbatica a lui Ibsen a avut premiera la Washington, la Arena Theatre, la inceputul acestei luni, a spus ca nu doreste sa faca nici un fel de comentarii asupra motivelor pentru care s-a retras din echipa spectacolului.

Sherlock, care a lucrat nu de putine ori cu Pintilie si a fost asistent de regie la montarea cu Carmen de la Opera Nationala Galeza in urma cu trei sezoane, a spus ca „este vorba de timpul alocat repetitiilor si mai este vorba si de «Cine-i regele?» – regizorul sau dirijorul.“
Directoarea generala a operei, Beverly Trifonidis ne-a declarat ca nu crede ca Pintilie a incalcat termenii contractului, dar a refuzat sa dezvaluie la cit se va ridica onorariul acestuia.
Premiera spectacolului este programata pentru simbata, la Teatrul Queen Elisabeth, cu reprezentatii pe 6, 8, 10 si 12 mai.
(Susan Mertens, The Vancouver Sun, 29 aprilie 1986)

Astfel s-a terminat relatia mea extraconjugala cu opera. Adio si n-am cuvinte.

2003
_____

Fragmente din volumul bricabrac.


Editura Humanitas
anunta
lansarea volumului bricabrac de Lucian Pintilie.
Cu prezentari de Dan Haulica si
Gabriel Liiceanu si in prezenta autorului, lansarea va avea loc vineri 14 noiembrie,
de la ora 12.00, la Libraria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei Nr. 45,
in Pasajul Kretzulescu).

„N-am alte dovezi ca am trait. Restul… – Sa nu mai spuneti asta niciodata, domnule Pintilie, e un mare pacat. – Stiu. Restul e un bricabrac. – Adica cum bricabrac? – Adica un bricabrac, o carte fara un proiect precis, obiecte fara nici o valoare, uzate si demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hirtii, un razboi cu hirtiile. – Adica? – Adica eu am sentimentul ca ma mut. Intr-un alt spatiu. Nu pot inca sa-l definesc. E o noua locuinta. Toate amintirile striga dupa mine sa nu le uit.“
Lucian PINTILIE