OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Institutul Francez si revista Observator cultural l-au prezentat la Bucuresti pe scriitorul Marius Daniel Popescu, laureatul Premiului „Robert Walser“ pentru debut in proza, acordat romanului La Symphonie du loup. Marius Daniel Popescu s-a aflat la prima prezenta in Romania dupa acordarea acestui premiu. Actiunea Institutului Francez si a revistei Observator cultural a avut loc luni, 24 martie, la sediul Institutului Francez, sub titlul: Sint un azilant indragostit. Marius Daniel Popescu se marturiseste cititorilor sai francezi si romani/Je suis un exilé amoureux. Marius Daniel Popescu se confesse à ses lecteurs français et roumains. Varianta romaneasca a volumului va aparea la Editura Humanitas, in traducerea lui Emanoil Marcu, pina la sfirsitul acestui an. La actiunea de la Institutul Francez au participat: Carmen Musat, Alexandru Musina, Lidia Bodea, Doina Ioanid, Fanny Chartres, Jean-Luc Renault, Ovidiu Simonca. Interviul pe care il puteti citi in continuare a fost luat in noaptea de luni spre marti si ar putea fi citit si ca un bilant neconventional al zilei in care Marius Daniel Popescu a avut cea mai puternica mediatizare in Romania, de cind este scriitor.

Domnule Marius Daniel Popescu, cum a fost ziua de luni, din punctul dvs. de vedere, cu lansari, cu prezentarea de la Institutul Francez, cu numeroase interviuri, cu prezente televizate la Realitatea TV si la TVR Cultural?
E o zi extraordinara, de neuitat. Trebuie sa multumesc Institutului Francez si revistei Observator cultural. Gratie revistei dvs. si Institutului Francez am putut sa vin in tara si sa vorbesc despre cartea aparuta la Paris, La Symphonie du loup, cu care am luat Premiul „Robert Walser“. A fost o zi de neuitat, am intilnit prieteni pe care nu i-am vazut de 18 ani, de 5 ani, de citeva luni, de citeva zile. Am avut o mediatizare extraordinara, cu care nu m-am confruntat niciodata in tara, in Romania. In Elvetia, in Franta sint obisnuit sa ma duc la televiziune, la radio, sa fac conferinte, lecturi, sa merg in scoli. Pina in ziua de azi, 24 martie, n-am avut aceasta sansa: ce mi s-a intimplat acum in Romania e o premiera pe care mi-o asum cu seriozitate.
Ce inseamna, in Elvetia, Premiul „Robert Walser“ pentru debut in proza, din punctul de vedere al unui neelvetian?
Este unul dintre cele mai prestigioase premii elvetiene. Este un premiu care se da alternativ: intr-un an premiul se acorda scriitorilor de limba germana, in celalalt an se acorda scriitorilor de limba franceza. Eu am avut norocul sa-l iau in anul in care premiul revenea scriitorilor de limba franceza, sint primul neelvetian care primeste acest premiu. Eu am pasaport romanesc, n-am pasaport elvetian.

Nu sinteti cetatean elvetian?
Nu. Eu sint roman. Eu am pasaport romanesc. Am facut cererea pentru cetatenia elvetiana. Am acest drept. Am facut cererea de cinci ani si astept raspunsul. In schimb, am permis de munca permanent. Acest permis de munca imi da dreptul sa locuiesc toata viata in Elvetia.
De ce se acorda atit de greu cetatenia elvetiana?
Se analizeaza, se verifica. Cred ca am un dosar mai mare decit pe vremea lui Ceausescu.

Damblaua lui Robert Walser
Cred ca exista si o asemanare intre dvs. si scriitorul Robert Walser.
Aveti dreptate. Robert Walser a fost un mare scriitor elvetian de limba germana. Eu nu citisem nimic scris de el. Cind am aflat ca am luat acest premiu, am inceput sa citesc. Si ma intilneam cu persoane din mediile culturale elvetiene care imi spuneau: Tie iti sta bine Premiul „Robert Walser“! E un premiu reusit, parca ai fi facut pentru Premiul „Robert Walser“! Eu nu intelegeam de ce spun asta. Si am inceput sa citesc, la recomandarea prietenilor mei, cartea de poeme in proza. Sint poeme autobiografice. El era damblagiu, mergea pe jos zeci de kilometri, asta inainte de Primul Razboi Mondial. Ii placea natura. Minca pe la oameni, dormea pe la ei, ajungea intr-un oras la un prieten, ii mai cerea niste bani, pleca mai departe. Robert Walser povesteste cum il lua politia, cum il trata de golan, de vagabond. El era prieten cu Kafka si era recunoscut la Berlin ca un mare scriitor; cistiga bani frumosi publicind in reviste, la Berlin. Dar avea damblaua asta, umbla din Elvetia in Germania, pe jos. Si ii placeau petrecerile. Si tot ce cistiga pe articole se ducea pe petreceri. Si cind umbla pe jos avea haine de vagabond. Literatura lui e autobiografica. Intr-o povestire spune ca s-a dus la o parohie protestanta. A batut in usa, a iesit preotul protestant cu nevasta-sa in prag. Si ii spune preotului: Caut o doamna. Si incepe sa o descrie... Eu n-o cunosc, dar pe ea o caut, cred ca e la dumneavoastra aici, inauntru. Si preotul ii zice: Nu este aici. Si asa se termina povestirea: doamna pe care o cauti nu este aici.
Si atunci incepe iar sa umble.

Da, umbla mereu. Cind ajungea intr-un oras, il obligau prietenii sa se imbrace mai frumos. Asa sint si eu. Imi place sa ma imbrac diferit, in functie de mediul social. Uitati-va, m-am imbracat cu cravata pentru televiziune si intilnirea cu cititorii de la Institutul Francez, dar in rest merg in blugi. Am un limbaj care se adapteaza mediului, care se adapteaza golanilor, care se adapteaza discotecilor. Pot sa fiu si vulgar, si violent, am toata panoplia. Nu-i cred pe scriitorii care spun: eu injur doar in roman... Da-te, bai, de aici... Cum sa nu injure un scriitor?
Cine acorda Premiul „Robert Walser“?
Il acorda si il sprijina financiar cantonul Berna, capitala Elvetiei, si municipalitatea orasului Bienne – orasul natal al lui Robert Walser. Premiul se acorda de 30 de ani. Am norocul de a fi al 30-lea laureat. Cei care acorda premiul fac o retrospectiva, o antologie a tuturor premiantilor, in toate limbile internationale, in care intru si eu.
Cit de mare e acoperirea mediatica a acestui premiu?

E enorma. Se scrie despre premiu si in Elvetia, si in Franta, si in Germania. Apropo de premiu si de carte: am o vecina, elvetianca de origine germana, are 87 de ani, locuieste in Elvetia franceza de peste 50 de ani, in bloc cu mine. Mi-a cumparat cartea, a citit-o si m-a felicitat. Si mi-a zis: Bravo! La noi, in Elvetia germana, Robert Walser e foarte cunoscut, e un mare scriitor. Colegii mei de autobuz cumpara cartea si le place. Acum, Editura José Corti mi-a facut un al treilea tiraj, am peste 4.500 de exemplare vindute. Si nu ma las, eu imi promovez cartea, ma duc cu ea la radio, la televiziune, fac lecturi publice. Am avut o emisiune la Radio France, cu librari din Franta, din Belgia, din Elvetia si din Canada. Toti mi-au laudat cartea, zicind ca merg foarte bine vinzarile.
Povestiti-ne momentul in care ati fost anuntat ca ati luat Premiul „Robert Walser“.
Eram acasa, ma uitam la televizor si suna telefonul. Si raspunde fiica-mea, de 10 ani, ca ei ii place sa raspunda la telefon: Oui, alo, tralala. Si ma da la telefon. Era presedintele juriului, care m-a anuntat ca am luat Premiul „Robert Walser“. Nu-mi venea sa cred.

Din cine e compus juriul pentru acordarea premiului?
Sint cei mai importanti critici literari si scriitori elvetieni.
Scriitori mai in virsta?
Nu neaparat. In Elvetia, un scriitor isi citeste confratii. Si poate intra in juriu si un tinar scriitor.
Spuneti-ne, trebuie sa te inscrii ca sa ai sanse la premiu? Te inscrie cineva, te propune cineva?
Nu. Cei din juriu si cei din Fundatia „Robert Walser“ sint obligati, prin statut, sa caute toate romanele scrise in franceza, care sint debut. Au fost 60 de romane de debut. Le-au luat pe toate, le-au selectionat, le-au discutat.
E obligatoriu sa publici in Elvetia sau sa traiesti in Elvetia?
Nu. Conditia este sa publici in limba franceza. Daca publicam romanul la Bucuresti, in franceza, tot puteam sa intru in jurizare.
Povestiti-ne despre le persil (patrunjelul).
Acum 4 ani, neputind sa public fragmente din roman in vreo revista elvetiana, m-am enervat si am spus: Imi fac singur ziar! Si am infiintat revista le persil, unde am publicat fragmente ample din Simfonia lupului si din alte poeme de ale mele. Eu mi-am imaginat punerea in pagina. Am 400 de abonati, primesc si sponsorizari de la fundatii. Dupa primele trei numere, m-am deschis publicului, public multi scriitori, dar si debutanti, vreau sa particip la viata literara elvetiana, dar nu cu ifose, cu pretentii, cu un fals elitism. Lasa sa incerce cit mai multi. E un fel de popularizare a literaturii. Cineva trebuie sa le dea o sansa si celor care sint la inceput de drum.
Dar de ce vi se refuzau fragmente din roman la alte reviste elvetiene?
Sint mai ermetice. Sigur, mi-au publicat scurte fragmente, dar eu am vrut mai mult.

Ce periodicitate are?
O scot cind pot. Are un tiraj de 1.000 de exemplare. 400 sint abonamente, restul le trimit eu, prin posta, eu cumpar si pregatesc plicurile, eu le lipesc, eu scriu adresele, am o baza de date uriasa. Si le trimit revista insotita de chitanta. 10 franci. Daca nu vor s-o cumpere, mi-o trimit inapoi, daca vor, achita si eu primesc banii. Financiar, sint acoperit complet, reusesc sa o tiparesc din banii incasati de la cititori.
Paginarea cine v-o face?
Eu fac paginarea artizanala. Imprim textele la computer, le tai, le lipesc pe o foaie si le trimit in tara si Alexandru Musina imi tipareste revista.

Vita-de-vie ca genunchii unui cal
Stimate domnule Popescu, v-a deranjat greseala aparuta in unele medii de presa care au sustinut ca sinteti tigan?
Pe mine personal nu ma deranjeaza. Dar e vorba de identitatea mea, de biografia mea, de neamurile mele. N-are nici un rost sa accept un fals. E un fals. Eu am o toleranta imensa, dar e un fals. Nu sint tigan. Si am impresia ca unii ziaristi nu stiu cum s-o dreaga, nu stiu cum sa-si asume greseala.
Dar cum a aparut eroarea?
Au interpretat gresit niste chestii de pe Internet.

Dar cine e Busuioaca? Numele pare a avea o rezonanta mai aparte.
Stii ceva... Busuioaca e bunica mea. Numele ei de familie e Busuioc. Si i se zice Busuioaca. E aici, in carte, e bunica din partea mamei, e personaj in carte. Eu fac o pictura a societatii romanesti, care pleaca de la familie si merge unde decid eu. Imi spune cineva o poveste care imi place, o notez si o folosesc. Adineaori, la masa, un coleg de facultate mi-a spus de vita-de-vie, pe care bunicii o puneau pe foc. Si el, copil, se uita la acea vita-de-vie, la nodurile acelea ca genunchii unui cal. Uite, nene, ce imagine poetica! Uite copilaria romaneasca! Uite, nene, cum traia copilul roman! Gata, trebuie sa scriu despre asta, sa recreez acea stare.
Marius Daniel Popescu, te provoc. Nu cred ca in 1990 chiar a fost asa cum ai spus: sa-ti lasi familie, prieteni, tara si sa pleci in necunoscut, cu o elvetianca, indragostit lulea. Nu pot sa cred!
Eu sint un indragostit permanent. Credeti, nu credeti, e adevarat! Multe femei, incepind cu mama, mi-au dirijat viata.
Si te-ai dus dupa o femeie.
M-am dus dupa o femeie.

Alexandru Musina zice, in textul din Observator cultural, ca puteai sa ajungi un mare patron de presa, ca erai sef de gazeta in 1990.
Eu am facut un ziar liber la Brasov – Replica. Am fost patronul ziarului si aveam noua angajati.
Puteai sa te imbogatesti?
Teoretic, da.
Plecarea ta in Elvetia a fost destin, fatalitate, intimplare?
A fost destin.
Ce nume purta destinul tau?
Christel.
Ce virsta avea?
20.
Si tu ce virsta aveai?
27.
Si a fost coup de foudre?
Teribil. Atit de tare, incit ea a invatat limba romana inainte sa invat eu franceza.

Oana e etalonul, universul
Indragostirea asta intensa s-a produs la Brasov?
Da. Acolo. Au fost citeva zile tumultoase. Ce-a fost acolo... Daca scriu ce-a fost acolo, vind aici un milion de carti... Si pe Christel o curtau multi, dar eu am fost cel mai tare. Eram atit de indragostiti, incit am stat doua saptamini impreuna, prima data, nu ne mai dezlipeam unul de altul. Si apoi a venit in fiecare luna, din Elvetia, dupa mine. Ea era studenta in Elvetia si fugea de la facultate si venea la Brasov. Si, pina la urma, m-am decis: gata, plec cu ea. Am plecat fara sa stiu unde merg, fara sa stiu unde aterizez, fara sa stiu limba. Eram zero.
Cum ati trait?
M-am dus la munca. Sofer de autobuz.
Ai avut copii cu ea?
Nu. Norocul meu. Eu nu accept sa fac copii si sa-i las doar pe mina mamei.
V-ati despartit?
Da. Prin 1994. Ea, dupa ce a terminat facultatea, mi-a zis ca vrea sa fie libera, ca nu si-a trait viata si ca eu as impiedica-o sa fie libera. Si ne-am despartit.
Noua sotie e tot elvetianca?

Da. Marie-José. Eram pe o terasa, cu un prieten, si ea era cu taica-su. Si prietenul asta al meu ne-a facut prezentarile. Ne-am revazut peste un an si abia atunci a inceput povestea.
Ai o fata cu ea?
Da. Oana. Acum sase ani am adus-o la Tirgul de carte, la Bookfest. Elvetia era tara invitata de onoare, eu faceam parte din delegatia elvetiana. Si am luat-o si pe fata. Avea patru ani. Am stat 40 de zile in Bucuresti. Am venit inainte de tirg cu vreo 20 de zile si am mai ramas si dupa tirg.
Statea si la lecturi cu tine?
Da, era foarte atenta, nu plingea. I-a placut. Iar eu, oriunde eram, aveam pregatit laptele, sucul, apa, ceaiul.

Alexandru Musina, intr-o convorbire particulara, mi-a zis ca ai o fata foarte frumoasa.
E frumoasa, dar si inteligenta, calma, analitica. E printesa mea. Asta e ultima mea femeie. Celelalte nu mai conteaza. Ma opresc la asta.
De ce spui asta?
Pe asta o iubesc cel mai mult. Pe fata mea. Oana e etalonul, universul.
E in carte?
Da. Oana e in carte. Tin foarte mult la o secventa. Eram certat cu nevasta-mea si am plecat la prietenul meu, Jean-Louis Kuffer, la cabana. Eram cu fata, singuri amindoi. Avea trei-patru ani. Pe o masa mare de lemn, in sufragerie, i-am facut fetei sa manince. Avea 15-20 de feluri de mincare. Si a inceput fata sa se joace cu mincarurile. Lua masline si punea peste salam, lua biberonul cu lapte si punea peste masline, lua biberonul cu suc de morcovi si punea peste cipsuri, lua carnea de miel si o punea pe deasupra, dupa aceea imi dadea mie carne de miel. Si am bagat in carte chestia asta. Cind o recitesc, pling. E teribil.
De la un moment incolo cartea te scrie pe tine...
Exact. Cartea cere sa-i dai asa cum vrea ea. Cartea cere: mai da-mi o poveste, mai da-mi o chestie tare.

Detasarea a placut elvetienilor
Intr-un interviu luat pe e-mail, pentru Observator cultural, ziceai asa: „Una e sa scrii carti, alta e sa faci literatura“. Asta nu suna cumva a aroganta?
Deloc. Una e sa faci pantofi pentru ultimul drum, si alta e sa faci pantofi care costa 2.000 de euro, in magazin. Asa si cu ce am spus eu: carti poate scrie oricine, are dreptul asta, sa scrie despre oricine, e frumos, e bine. Sa faci literatura, sa-ti asumi concurenta in literatura, e cu totul altceva. E o alta prezenta de spirit, o alta organizare, o alta scriitura.
De ce este si Elvetia in Simfonia lupului? De ce nu ai facut doar o parte romaneasca?
Era necesar. Am vrut sa aduc o noua structura mentala in crearea unui roman. Ai impresia ca totul se intimpla in doua ore. Pentru mine era necesar sa le pun pe amindoua, si Romania, si Elvetia. Ei, elvetienii, interpreteaza simplu: spun ca romanul leaga doua lumi. Bineinteles ca leaga doua lumi. Dar pentru mine e structura mentala: sint acum, imi aduc aminte de ceva, vorbesc cu dumneavoastra, ma trimite la altceva, Arina spune ceva, percep doamna care trece prin fata mea. E prezent, trecut, viitor, Romania, Elvetia, copil, sacralizarea banalului. Hai sa le dau pe toate! Daca asa le inteleg, daca mintea, capul, memoria, creierul functioneaza asa, le dau pe toate. Si urmatorul roman am sa-l complic si mai mult.
Va urma inca un roman?
Bineinteles. Am semnat contractul cu José Corti. Trebuie sa-l predau in martie 2009. Am scris cam o suta de pagini.
Elvetienii cum s-au vazut in Simfonia lupului?
Au zis ca am o detasare pe care ei n-o mai au in literatura lor. O privire calma. Eu simt cum cresc, eu percep societatea lor la fel cum o percep pe-a noastra. Eu si societatea romaneasca am aratat-o, dar fara judecati de valoare. Fara ingrosari.

La Institutul Francez ai povestit despre secventa alaptarii.
Si nu-ti place? Cum isi alapteaza o mama pruncul... cum il tine... cum adoarme copilul...
Din tot ce s-a scris despre cartea ta ce ti-a placut cel mai tare?
Cel mai tare mi-a placut un articol in care a spus ala, ziaristul, asa: Au fost Cioran si Ionescu. Acum, uite-l pe Popescu.
In Elvetia sau in Franta s-au facut aceste afirmatii?
In Franta.
Cartea apare la Humanitas, in noiembrie. Te bucuri?
Ma bucur. Sint recunoscator oamenilor de acolo. Eu nu ma dezmint, nu ma schimb, cred in prietenie. E o vorba olteneasca: cin’ se ia cu mine bine, ii dau haina de pe mine, cin’ se ia cu mine rau, sa-l pazeasca Dumnezeu.
Mai vii o data in noiembrie?
Bineinteles.

Iti place sa calatoresti toamna prin tara?
Mi-ar placea sa vin tot timpul in Romania. Indiferent de anotimp.
Te-ai gindit sa-ti traduci singur cartea?
Nu. Eu ma pot uita pe varianta finala. Am 15 zile, prevazute in contract, in care pot sa o citesc si sa propun diverse variante, modificari. Eu trebuie sa fiu de acord cu traducerea inainte de BT. Dar eu nu pot sa ma traduc pe mine. Cere o alta stare de spirit.
In ce limba gindesti?
Nu stiu in ce limba gindesc. In amindoua.
In Elvetia mai vorbesti cu cineva romaneste?
Cu Oana, cu fata mea. Intelege tot si incepe sa vorbeasca bine romaneste.

Jean-Louis Kuffer m-a provocat sa trec la proza
Cine a avut cuvintul hotaritor sa treci de la poezie la proza?
Prietenul meu Jean-Louis Kuffer, caruia ii dedic cartea in franceza. Eram intr-o noapte la el, la cabana, la munte, in Elvetia. Beam virtos amindoi si ii povesteam scene romanesti. Uite, bai, ce-am trait eu. Si el imi zicea: asta tu trebuie sa scrii! Asta trebuie sa povestesti! Am zis: bine, da-mi masina ta de scris. Are o masina de scris la al treilea etaj al cabanei, unde e biroul lui. Mi-a adus-o, am cerut foi de scris si i-am spus: Acum, pleaca! Am scris patru-cinci ore, 20 de pagini A4. Am scris neintrerupt. Asta e inceputul cartii, ce-am scris eu acolo, in acea noapte.
Din tara, cine a vazut fragmente?
Gheorghe Craciun si Alexandru Musina. Mi-au spus: continua, bravo. Mi-au spus ca am o simplitate aparenta in utilizarea limbii franceze. Eu eram foarte atent la ce imi spuneau ei. Tot timpul aveam urechile ciulite. Ma interesa ce-mi spuneau. Daca prietenii nu-mi spun adevarul, cine sa-mi spuna?
Cine a „controlat“ varianta in limba franceza?

Jean-Louis Kuffer mi-a citit toata cartea in manuscris. Uneori, mi-a corectat-o si gramatical. Ca rideam astazi cu un prieten din facultate: cum e cu subjonctivul? Si eu ziceam: nu stiu ce-i aia subjonctiv. Jean-Louis e consultantul meu in franceza. Eu, cind scriu, mai arat si altora. Ziceti, nu ma menajati! Si nu-i las pina cind nu-mi spun observatiile lor.
Si din noaptea aceea, petrecuta cu Jean-Louis Kuffer, ai devenit prozator?
Da.
Nu e altceva? Nu e o ambitie?
Ambitia o am tot timpul. Dar prietenul meu Jean-Louis Kuffer a zis: ne omori cu ce povestesti aici, pune pe hirtie, e pacat sa se piarda. Si m-am enervat.
Dar cine e lupul?
Eu sint lupul.
Te simti in concurenta cu cei care scriu literatura, in Romania?
Niciodata. Eu ma simt pe felia mea, pe aratura mea. Eu n-am nici o treaba cu nimeni, nu vreau sa ma cert, nu sint invidios. Eu am editorul meu, la Paris, si vreau sa-mi fac treaba.
Crezi ca tu poti provoca anumite invidii?
Nu stiu. Eu imi traiesc viata mea. Va fac ceva voua? N-am nimic cu voi. Eu nu ma duc la nimeni sa spun: bai, eu sint tare, ai grija. Eu am viata mea, eu respir aerul meu.
Oare nu-i o aroganta sa te duci direct la Paris, cu un manuscris?
Nu.

In Elvetia nu-i bine sa publici in franceza?
Nu e bine. Parisul, in lumea francofona, a fost si ramine locul in care se judeca valorile culturale francofone. La Paris, si nu in Belgia, Elvetia, Canada, nu pe Coasta de Fildes, unde franceza e limba oficiala. La Paris, acolo trebuie sa publici. Eu am publicat la editura unde a publicat si Gherasim Luca. In catalogul aniversar al Editurii José Corti – se implinesc 70 de ani de existenta a editurii – sint selectionat cu fotografie in sectiunea „Domaine Français“, iar Gherasim Luca este la „Domaine Poétique“. Ce vrei mai mult?
- Stau la masa cu voi
Ai sa apari in romaneste in noiembrie. Ai vreo dorinta in privinta modului in care ai vrea sa te perceapa critica literara romaneasca?
Nu. Sa faca ce pot, ce vor, ce stiu. Nu impun nimanui nimic. Fiecare sa scrie sincer, sa scrie ce crede el, fara prejudecati, fara artificii.
Si daca te rad?
Sa ma rada, ca se rad pe ei. Nu ma atinge rasul lor, ei se rad pe ei insisi.
Nu pui la suflet?
Nu. La olteni e o vorba, daca iti face unul ceva, se zice asa: Baba se scarpina si iese basina cu junghi. Rade-ma, da-i inainte, ca eu continui sa public la José Corti, ma ocup de Parisul meu, de Elvetia mea si de prietenii mei adevarati din Romania, care au inteles altfel cartea. Crezi ca am sa ma cert cu ala care ma rade? Nici vorba. Mai bine stau la masa cu voi. Si la cei care ma rad le dau si o sticla de vin, dar nu intru in jocul lor.
In Elvetia si in Franta nu te-a ras nimeni?
Nu. Acolo sint aclamat.

Dar, uite, pina la romanul asta, in Romania, nu s-a vorbit de tine ca scriitor, erai cumva marginal...
Asa, si...
Nu erai ofticat ca nu se vorbeste mai mult de tine?
Dragul meu, cum sa simt eu o oftica? Oftica, de ce, cind eu ii aveam prieteni pe Gheorghe Craciun si pe Alexandru Musina? Oameni puternici, frumosi, extraordinari. Eu am trait cu ei niste clipe unice. Sint multumit, cum sa fiu ofticat?
Cind nu scrii, ce-ti place sa faci cel mai mult?
Sa beau, sa maninc si sa discut.