OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Saptamina aceasta am primit o veste imbucuratoare pentru literatura romana. Romanul Simion liftnicul de Petru Cimpoesu, tradus in ceha in decembrie 2006, a primit doua premii Magnesia litera: Cartea anului si Premiul pentru traducere. Premiile Magnesia litera sint considerate printre cele mai importante distinctii literare ce se acorda in Cehia. Romanul Simion liftnicul a aparut in romaneste in 2001, la Editura Compania, si va fi reeditat anul acesta de Editura Polirom. Petru Cimpoesu, nascut la Vaslui, autor care traieste de 27 de ani la Bacau, confirma un lucru binestiut: un scriitor nu e un VIP, dimpotriva, bufoneriile mediatice nu-l pot decit dilua; cu cit refuza mai mult sa se expuna camerelor de luat vederi, cu cit face din scris un sens, o datorie si o misiune necesara, cu atit izbinda scriitoriceasca este mai profunda si mai trainica. Petru Cimpoesu este un exemplu de scriitor care n-a fortat succesul, n-a alergat ahtiat dupa notorietate, desi toate cartile sale au fost premiate. in 2006, i-a aparut la Editura Humanitas romanul Christina Domestica si Vinatorii de suflete – Premiul pentru Proza al revistei Observator cultural in 2006, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor.

Domnule Cimpoesu, cum ati ajuns sa publicati in limba ceha?
Foarte simplu. Era in 2002. Am daruit romanul Simion liftnicul unui traducator in limba ceha, lui Jiri Nasinec, el l-a citit, i-a placut, l-a tradus si l-a propus unei edituri din Cehia, Dybbuk.

Cum l-ati intilnit pe acel traducator?
L-am intilnit la Tirgul Bookarest, care se tinea an de an la Teatrul National. Jiri Nasinec mi-a fost prezentat de Florin Lazarescu. Am discutat cu el, m-a intrebat daca am o carte, m-am dus la standul Editurii Compania si i-am daruit Simion liftnicul.

Cind ati primit vestea ca ii place cartea?
Dupa un an si jumatate. Apoi a urmat o tacere prelunga si la inceputul anului trecut mi-a trimis un mesaj prin e-mail in care eram anuntat ca am toate sansele sa fiu publicat in ceha pina la sfirsitul anului. Si s-a intimplat. in decembrie 2006 a aparut romanul.

Dvs. ati fost selectat, cu Simion liftnicul, printre cei 20 de scriitori romani pe care ICR ii sustine sa fie tradusi. A avut vreo contributie ICR in aparitia romanului in ceha?
La inceput, nu. Era o relatie intre un scriitor roman si un traducator ceh. Dupa aceea, in momentul in care am fost anuntat ca mi-a tradus cartea, l-am rugat sa comunice Editurii Dybbuk sa ia legatura cu ICR. Editura din Cehia a depus un dosar la ICR si a fost aprobat: i s-a acordat 2.800 de euro pentru traducere, in cadrul TPS – programul de finantare a editorilor straini pentru traducerea autorilor romani.

E prima traducere internationala pe care o aveti?
Da, e prima carte a mea tradusa intr-o alta limba.

Si, dintr-o data, doua premii in Cehia, pentru romanul Simion liftnicul: Cartea anului si Traducerea anului. Ce inseamna, pentru dvs., aceste premii?
Deocamdata, doar o veste buna. Voi ajunge peste o saptamina la Praga si voi vedea acolo daca e vorba si de ceva bani.


A fost un act de vointa sa ma duc la biserica

Am vazut ca vinerea tineti post. De ce?
Asa m-am obisnuit.

De cind tineti post?
De vreo 15 ani.

Tineti toate posturile?
Da. Tin posturile mari, la Paste, la Craciun, si, de asemenea, miercuri si vineri.

Cum v-ati hotarit sa tineti post?
Eu am avut o experienta religioasa acum vreo 15 ani. Toti prietenii ma parasisera, nici parintii mei nu ma mai intelegeau, ramasesem fara serviciu, traiam din expediente. Eu eram ateu, pina atunci. Singurul la care am gasit „audienta“ a fost Hristos. Pina la acel moment, eram un rebel, un cu totul alt om decit cel pe care il aveti in fata. Omul cu care vorbiti dvs. acum este cu totul alt om decit cel din urma cu 15 ani. Atunci eram foarte exigent cu ceilalti, doream ca lumea sa fie perfecta, ceream maximum. Eram un rationalist convins. Si toate acestea s-au intors impotriva mea, a fost o „conjuratie a intregului Univers“. Am ramas pe drumuri, fara serviciu, despartit de fosta mea sotie. Un renegat.

Parintii ce va reprosau?
Nu-mi reprosau. Nu se dezisesera propriu-zis de mine. Ei erau oameni foarte saraci, dar nu aveau cum sa ma ajute. Ma priveau cu mila, dar fara compasiune.

La dvs. a fost vanitate?
Cred ca da. Si atunci am cazut in genunchi si am inceput sa ma rog.

S-au vazut rezultatele?
Nu imediat. A fost un act de vointa sa ma duc la biserica. M-am dus la o biserica unde era o foarte mare aglomeratie. M-am asezat in genunchi printre femei. Nici nu stiam care sint regulile, ca barbatii stau intr-o parte si femeile in alta. Apoi, a doua oara, m-am dus la o alta biserica. Am ajuns mai devreme, era lume putina, am gasit loc. Si de atunci ma duc numai la biserica aceea.

E in Bacau?
Da. Si prima data am postit cinci zile. Dupa cinci zile eram epuizat fizic. Ajunsesem pe la Piatra Neamt, cu o treaba, si am alergat la o biserica sa ma spovedesc, sa pot apoi sa maninc, umblam nauc. Acum, eu tin postul Pastelui, care e cel mai lung si cel mai dur, fara nici o problema.

Experienta religioasa a avut efect si asupra creatiei?
Da. O buna bucata de timp am incetat sa mai scriu. Nu mai era nevoie. Experienta mea religioasa imi umplea toata viata. Mi se parea de prisos ocupatia scrisului. Nu mai era nevoie.

Cind v-ati reapucat de scris?
Pe masura ce am cazut din starea asta. Eu am avut, doi-trei ani, o stare de gratie. Intram in biserica si cintam in gura mare; simteam fiorul acela mistic. intr-o buna zi, mi-am dat seama ca n-am ce face, dar trebuie sa recunosc: cintam fals, fara convingere. incet-incet am reinceput sa scriu. in acei ani, eu scriam la Povestea Marelui Brigand, roman care descrie o experienta religioasa. Scriam foarte putin, cam douazeci de pagini pe an. Ce inseamna asta? O pagina si jumatate pe luna. Scriam numai si numai cind aveam ceva de spus. Dupa experienta religioasa, cind scriam la Povestea Marelui Brigand descopeream un sens in scrisul meu: trebuia sa comunic, prin acest roman, experienta religioasa pe care o avusesem. Cine citeste cartea nu-si da seama de la inceput – aproape nimeni dintre critici nu a vazut – ca acolo e un personaj care moare si reinvie de mai multe ori, asemenea personajului din Noul Testament.

Cit timp ati scris la Povestea Marelui Brigand?
Am inceput-o in 1987 si am terminat-o in 2000. Eu consider Povestea Marelui Brigand cea mai sincera si cea mai buna carte a mea.

Din punctul dvs. de vedere, ce e aceasta Poveste a Marelui Brigand?
Este o reflectie, o meditatie despre relatia omului cu transcendentul. Nu indraznesc sa spun Dumnezeu, pentru ca eu nu stiu ce e Dumnezeu, nu pot sa dau o definitie.


Au baut berea, dar cartea tot n-au citit-o

Va aduc cu picioarele pe pamint: cum a fost receptarea la Povestea Marelui Brigand?
E o carte fara noroc. Dupa ce am terminat-o, am dat-o la citiva prieteni. Prin Al. Cistelecan, de la revista Vatra din Tirgu-Mures, am ajuns la Editura Dacia. Al. Cistelecan m-a recomandat. Cei de la Editura Dacia m-au acceptat imediat, dar mi-au cerut o sponsorizare. Eu lucram pe vremea aceea la Petrom, eu sint inginer petrolist. Si Petrom a spus ca imi poate acorda o sponsorizare. „Citi bani iti trebuie?“, m-au intrebat. Am zis si eu la editura: „Citi bani va trebuie?“. „Vreo 15 milioane“. Am obtinut banii, care au fost trimisi editurii. Dupa ce au primit banii, cei de la editura mi-au spus: „Mai ada 15“. Am mai adus 15 milioane, dar nu de la Petrom, ci de la Gaze, de la Regionala Sud Gaz Metan. Un fost coleg de facultate, tot petrolist ca si mine, m-a ajutat. Eu am avut multi prieteni in facultate, care astazi sint figuri importante in acest domeniu. Editura a tiparit cartea si mi-a pus-o in brate, n-a difuzat-o. Eu n-am vazut-o nicaieri, in nici o librarie. Practic, a ramas necunoscuta cititorilor. Au citit-o cei carora le-am dat-o eu, pe ici, pe colo. Cu editia a II-a a romanului, aparuta de citeva saptamini la Editura Polirom, am primit un cadou si am facut un cadou. Eu cred ca Polirom a tiparit o carte foarte buna, care sper sa fie citita de cit mai multi. Abia acum Povestea Marelui Brigand e in librarii si isi urmeaza calea fireasca spre cititori.

Atunci, in 2000, ati avut receptare critica?
Foarte slab. S-a scris, favorabil, in Observator cultural, Convorbiri literare, Ateneu. A scris Sami Damian ultra elogios in Romania literara, apoi Nicolae Barna.

Si colegii dvs., petrolistii, ce-au zis cind le-ati dus cartea sponsorizata de ei?
Colegii mei n-au citit nimic din ce am scris eu. Sa va spun si o chestie nostima: am luat cartea si m-am dus la Iasi, unde am multi prieteni. Si am invitat, pe cite unul, la Casa Pogor: uite, eu iti dau o bere, daca o citesti. Si au baut berea, dar cartea tot n-au citit-o.


Spiridusul ma siciia cu intrebari despre literatura

In urmatorul an, in 2001, a aparut, la Editura Compania, Simion liftnicul. Ati avut o asemenea viteza la scris?
Nu. Simion liftnicul era pregatit dinainte. in timp ce scriam la Povestea Marelui Brigand, un spiridus, un demon, tot venea si ma siciia cu intrebari despre literatura. Daca Povestea... este scrisa pe un ton foarte sobru, iar tema este grava, dracusorul tot venea si-mi spunea poante, se tinea de farse, incerca sa ma convinga sa scriu mai vesel. Cind am scapat de Povestea Marelui Brigand, in noua luni de zile am terminat Simion liftnicul.

Ce v-a venit? Pina la urma e o carte populara, are ceea ce se cheama zvic de lectura, e o carte usor de parcurs, scrisa cu umor, situatiile sint exagerate cu buna stiinta pina la limita grotescului. Bacaul este descris in toata falsitatea lui grandilocventa.
Am sa va spun ce mi-a venit... Eu aveam un caiet in care imi notam diferite chestii pe care le vedeam prin Bacau. De fapt, toate cartile, pina la Christina Domestica, isi au originea inainte de 1990, in notitele pe care mi le luam dupa diferite intimplari. in 2000, am fost la un colocviu pe care il facea Nicolae Breban la Sinaia, cu prozatorii. La acel colocviu se discuta situatia prozei romanesti. Era si Ulici, era si Uricaru. Ioan Grosan m-a dus la acel colocviu. Si in discutii a aparut ideea ca cititorul anului 2000 nu mai vrea carti grele, cartile grele nu mai sint pe placul cititorilor, care asteapta carti de divertisment, carti usoare. Si ce am auzit atunci la Sinaia m-a ambitionat. Aveam subiectul gata pregatit si am spus ca daca orientarea criticilor, dar si a creatorilor, este spre carti usoare, atunci sa incercam: bun, hai sa public si o carte usoara. Cumva eu tot timpul am pendulat intre aceste doua registre: unul grav, auster, bogat in sugestii, si un al doilea – ironic.

V-a deranjat ca dupa 2001, dupa Simion liftnicul, multa lume a inceput sa vorbeasca despre dvs. ca de un mare prozator, o mare revelatie, desi dvs. ati debutat din 1983?
Nu. Pot sa o spuna oricind si dupa orice carte. Simion liftnicul este o carte buna, dar nu are anvergura din Povestea Marelui Brigand. Simion liftnicul ma reprezinta; am si fata asta, sint un dedublat.

In viata de toate zilele cum sinteti?
Eu sint un om cu umor. Si familia, si prietenii ma stiu ca pe un om cu umor. Dar nu sint tot timpul asa. Am si momente de tristete, angoasa, melancolie, cind devin cel din Povestea Marelui Brigand.


Miraculosul decazut din zilele noastre

La cinci ani dupa Simion liftnicul apare Christina Domestica si Vinatorii de suflete. De ce atit de tirziu un nou roman?
Nu-i tirziu deloc. Dupa Simion liftnicul, Petru Romosan m-a rugat sa sciu un roman cam la fel. Aveam pregatita o ebosa. Cind scrii o carte este ca si cum ai deschide o intreprindere. Trebuie sa gasesti resursele de personal, financiare, de productie etc. Era perioada cind la putere era PSD, cu Nastase prim-ministru, si atunci am imaginat o insula care e cumva o copie a Romaniei. Insula ar fi apartinut Romaniei, era situata in Pacific, inca din vremea lui Ceausescu; nimeni nu stia de acea insula, unde s-ar fi petrecut un anume experiment: crearea „omului nou“. O insula in care se parodia comunismul.

In carte e un jurnal al lui Ceausescu. E minunata parodierea ticurilor verbale ale lui Ceausescu.
Acel jurnal e scris de un om bolnav. Nu stim daca e scris de Ceausescu sau e scris de un om internat intr-un ospiciu, care uneori se crede Ceausescu, alteori simte ca Ceausescu ii transmite gindurile lui din Cuba, loc unde, in romanul meu, s-a refugiat acesta, dupa alungarea de la putere.

Cum de v-au ramas impregnate atit de bine cuvintarile lui Ceausescu, la 16 ani de la alungarea lui de la putere?
Eu am trait ani multi sub Ceausescu si mi-a intrat in singe acest limbaj. il pot reproduce oricind. Am propus Editurii Polirom sa scriu un roman care sa cuprinda doar memoriile lui Ceausescu. Puteam sa-mi inchipui memoriile lui Ceausescu. Am cerut si o suma de bani inainte, eram intr-o perioada proasta financiar, si editura n-a riscat. Dar pot sa le scriu. Asa ca am inclus in Christina Domestica... acel jurnal, sub forma unui interludiu; cumva paraziteaza actiunea. Daca ar lipsi, n-ar fi mare paguba. Dar are hazul lui.
De ce acest roman n-a mai fost la Editura Compania?
Editorul nu a acceptat niste conditii minimale pe care i le-am pus, privind coperta, privind dimensiunile. Petru Romosan s-a speriat de lungimea romanului.

La Humanitas cum ati ajuns?
La Editura Humanitas am ajuns gratie lui Horia-Roman Patapievici. Eu nu-l cunosteam, dar am scris, in Romania literara, dupa ce i-a aparut Omul recent. Apoi am schimbat citeva e-mail-uri. Pe urma, am fost invitat la o emisiune a lui, pe TVR Cultural, inapoi la argument, unde am spus ca lucrez la o noua carte. Dupa emisiune, Gabriel Liiceanu m-a cautat si mi-a cerut manuscrisul. Sub influenta apelului lui Gabriel Liiceanu si a recomandarilor lui Horia-Roman Patapievici, am dat cartea la Humanitas. in februarie 2006 am predat cartea si in iunie a aparut.

Sinteti multumit de cum s-a comportat Humanitas cu dvs.?
in general, da. Mai putin promovarea, care a lipsit complet. Aceasta carte n-a avut nici un fel de promovare.

De ce leviteaza Christina Domestica?
Leviteaza pentru ca e sfinta. Aici e o problema cu aceasta carte; titlul e gresit. Titlul trimite la o eventuala poveste de dragoste, cititorul se asteapta la o poveste de dragoste, o poveste de dragoste cu o femeie maritata – un adulter, o Anna Karenina. Numai ca personajul meu nu are de gind sa provoace un adulter. Si atunci cititorul ramine un pic descumpanit. Era mai bine sa pun titlul Vinatorii de suflete; era mai echivoc, cititorul se putea astepta la orice. Eu nu am intentionat sa scriu o poveste de dragoste, nici sa construiesc un adulter. Christina Domestica e indragostita ca proasta de propriul sot.

Si de ce, totusi, leviteaza?
Eu am incercat sa exploatez niste date din istoria crestinismului. Am incercat sa fac niste paralele mai subtile intre miraculos si miraculosul decazut din zilele noastre.

Asta-i Romania? Cea din insula Roland?
E o caricatura a Romaniei.

Ce va deranjeaza cel mai mult din Romania?
Nu stiu daca ma deranjeaza ceva... Daca ducem discutia in domeniul politic, ma deranjeaza lipsa de seriozitate a oamenilor care ne conduc, lipsa de angajament in favoarea nenorocitilor, alora 20 de milioane care asteapta ceva bun de la liderii lor. Si asteapta de vreo 60 de ani. in zonele marginale ale societatii, lucurile sint din ce in ce mai grave. Uneori, e bine sa stai la Bacau, vezi mai bine si mai limpede necazurile oamenilor.


Frustrarile mele nu tin de locul in care traiesc

De citi ani traiti la Bacau?
De 27 de ani.

Ati facut facultatea de Petrol si Gaze si ati devenit inginer petrolist. Ati ajuns la Bacau imediat dupa teminarea facultatii?
Nu. Am primit repartitie la Bucuresti. Dupa aceea, am avut niste conflicte cu sefii mei si am solicitat sa ma mut la Moinesti, de unde am venit in Bacau.

Cind ati inceput sa scrieti?
Cind eram la liceu.

Cind ati avut convingerea ca ceea ce scrieti va fi si publicat?
Cind m-am mutat la Bacau. Aici am publicat prima oara, in revista Ateneu. Pe urma, a fost un concurs de manuscrise la Editura Junimea. Aveam un numar de povestiri. Am depus dosarul si am debutat intr-un mod foarte democratic. Prima mea carte a aparut in 1983, la Editura Junimea. Se numea Amintiri din provincie, este cistigatoarea unui concurs de debut organizat de Editura Junimea.

Va mai amintiti cine era in juriu?
Nu-mi amintesc toti membrii juriului; stiu ca presedintele juriului a fost criticul Alexandru Calinescu. El a vazut acolo un fir de talent si a luptat sa-mi apara aceasta carte.

Aveati timp sa scrieti? Putea un inginer petrolist sa scrie, ii permitea profesia?
Greu. Eram casatorit, aveam copii mici, lucram cie 12-14 ore pe zi, faceam ture de noapte, dar aveam alta energie. Aveam ambitia, aveam vointa de a deveni scriitor; poate era si un demon care ma impingea in directia aia. Amintiri din provincie am scris-o la Moinesti, unde eram sef de atelier, conduceam doua-trei sute de muncitori. Cind aveam un ragaz, scriam.

Ce virsta aveati la debutul editorial?
31 de ani. Iar la 29 de ani imi aparusera primele proze in Ateneu.

A urmat, in 1985, romanul Firesc, la Editura Cartea Romaneasca.
Cind am debutat, eu aveam scris romanul Firesc. L-am dat la Cartea Romaneasca, unde era George Balaita director, si m-au tot aminat. Aveam un referat pozitiv de la Mircea Nedelciu. Amintiri din provincie e un volum cu povestiri ironice, iar Firesc este scris la necaz, un roman negru.

N-ati mai vrut sa publicati si altceva inainte de 1989?
Am mai depus un volum de povestiri la Cartea Romaneasca, volum care a fost aminat cu diferite pretexte. N-am vrut sa fac caz, sa ma pretind scriitor de sertar, disident. Cu prozele acelea respinse si cu altele, scrise intre timp, am sa scot un volum la Polirom; are doua titluri: Noua proze vechi si Fictiuni ilicite. Editura Polirom ma publica „la pachet“, am semnat un contract, mi-a dat si un avans consistent. A aparut Povestea Marelui Brigand, va urma Simion liftnicul, reeditarea romanului din 2001, care va fi tiparit spre toamna, poate mai repede; sint niste solicitari de traducere si vor sa scoata repede cartea. Urmeaza Firesc si, a patra carte la Polirom, volumul de proza scurta de care v-am vorbit.

Locuiti la Bacau din 1980. Ati simtit vreo frustrare, ati fost macinat, ati vrut sa plecati, v-ati luat cimpii?
Frustarile mele nu tin de locul in care traiesc. Frustrarile mele sint de alta natura. Am fost frustrat ca n-aveam destui bani sau ca n-aveam o locuinta. Eu am divortat de fosta nevasta si am lasat tot. Am plecat cu o valiza.

N-ati vrut sa veniti la Bucuresti?
in nici un moment nu m-a interesat Bucurestiul. Ce sa fac la Bucuresti?

Ati fi fost mai prezent la televiziune, la radio.
Poate eram, dar la ce-mi folosea? Scriam mai bine? Pentru mine, competitia este cu mine, cum sa scriu mai bine, si nu cum sa fac sa apar la televiziune. Eu nu sint invidios pe scriitorii care apar la televizor, care sint mediatizati. Pina la urma, conteaza ce scriu, ce publica. Eu n-as vrea sa fiu atit de mediatizat cum este Cartarescu. N-am nici o invidie in aceasta privinta. Eu il invidiez pe Cartarescu cind gasesc o pagina foarte bine scrisa. Sau cind il citesc pe Gheorghe Craciun, acolo simt competitia, simt talentul. Am citit Trupul stie mai mult si am vazut cit de mult s-a afundat in sine Craciun. Atunci sint invidios si ma intreb de ce nu sint si eu in stare sa scriu asemenea lucruri. in rest, faptul ca un scriitor apare mai des la televizor, asta nu are nici o importanta. in place sa fiu laudat, dar nu cu orice pret. imi place sa iau premii, dar nu sa-mi aranjez eu premii, ca nu mai are nici un haz. Daca iti aranjezi tu premiul, daca tragi sfori, daca incerci sa influentezi juriul, nu mai ai satisfactia ca ai obtinut ceva datorita meritelor tale. Din pacate, la romani, smecheria este considerata o virtute. Pe nimeni nu mai revolta cind se „aranjeaza“ un premiu. Mie imi place sa iau premii, dar nu imi fac o ratiune din a astepta premii.

Dar ce mai conteaza la un scriitor: daca are mai multe cronici?
Poate sa aiba, e bine sa existe receptare critica, e bine sa fie citit si comentat. Uite, acum am citit o cronica in Observator cultural, la Povestea Marelui Brigand, scrisa de Andrei Simut. Am citit-o, dar nu mai am emotia de acum 20 de ani cind mi-a aparut prima cronica in Romania literara.

Cine a scris-o?
Valeriu Cristea. Mai important a fost ca m-au adoptat optzecistii, Nedelciu, Iaru. Toti cei care eram in Bucuresti, dupa ce au citit Amintiri din provincie, m-au primit in cercul lor.

Cum?
Stateau cu tine de vorba. Daca nu le placea de tine, n-aveau treaba, nu se incurcau. Eu ma duceam la Bucuresti, stateam ore intregi cu Nedelciu, cu Iaru. Era bine, eram tineri.


Resimt foarte frecvent nevoia sa stau degeaba

Ce urmeaza?
Am in cap un roman, n-am inceput sa lucrez la el, un roman despre conditia omului, despre iubire si lipsa iubirii, despre tradare. Omul tradeaza toata viata cite ceva.

De ce tradeaza si pe cine tradeaza?
Esti schimbator. Vine un demon care iti spune: ai o casa buna, ai o familie reusita, dar ceva iti lipseste. iti inoculeaza ideea ca ai o stare multumitoare, dar mediocra. Omul este animalul care refuza ceea ce este. El vrea, tot timpul, sa fie altceva; mai binele este dusmanul binelui. De ce perechi perfecte, de oameni frumosi si destepti, se cearta si se despart? De ce? Probabil ca e o tentatie sa scapi din mediocritate. Crezi ca daca ai face altceva ar fi mult mai bine. Da’ de unde...

Oare nu esti mult mai mediocru parasind acea stare?
N-ai cum sa stii. in acel moment, e o momeala. Daca discutam in termenii religiosi cu care am inceput discutia, diavolul vine mai intii cu o momeala: tu ai asta, si asta, si asta, dar ce bine ar fi daca te-ai indragosti de vecina de palier... Si daca nu rezisti acestei momeli, ajungi sa crezi ca ea ar fi mai frumoasa, ca te-ar intelege mult mai bine... Si daca te insori cu vecina de palier s-ar putea sa constati ca viata ta e la el de mediocra. Nu exista scapare din mediocritate. Doar in creatie sa fie o scapare, dar acolo fiecare face cit poate.

Poate ai avut o casnicie nefericita...
Da, si? Eu am avut o casnicie nefericita si am renuntat la ea. Acum am o casnicie fericita. Dar daca vine un demon si spune: ai putea avea o casnicie si mai fericita! Acum nu-l mai cred. Dar daca as avea 30 de ani poate ca l-as crede, poate ca as cadea in plasa. Pina la o virsta esti condus mult mai mult de instincte decit de ratiune. Noi traim in somn. Nu ne calculam niciodata miscarile. Pina la 50 de ani toate deciziile ne sint dictate de impulsuri, cel putin asa imi spune propria experienta.

Acum aveti 55 de ani.
M-am potolit. Dupa 50 de ani, cind am privit in urma, am vazut cite prostii am facut. Mi-am dat seama ca toate prostiile le-am facut pentru ca nu am fost prezent. E o problema: oamenii nu traiesc in prezent, tot timpul traim intr-un viitor ipotetic, confundam dorintele cu realitatea si luam decizii proaste.

Ce vi se intimpla in ce raport era cu creatia dvs.?
in afara primilor ani, cind scriam pentru ca doream acest lucru, de vreo zece ani incoace scriu pentru ca nu pot altfel. Am pornit o carte si trebuie sa o termin. Chiar daca am inceput sa scriu intr-un moment de confuzie, atunci cind te-ai apucat de scris trebuie sa termini. Ma scol la ora patru dimineata si mai adaug doua fraze. Macar doua fraze. Eu presupun asa: creatia este o exprimare a libertatii si, implicit, este o evadare din mediocritate. Asta in masura in care esti creator. Poti sa crezi ca esti creator si sa nu fii decit un nenorocit. Scriitorul este un om liber, este ca prostituata. O fugaresc politaii pe centura, dar ea ramine libera; o inchid, o amendeaza, dar ea e libera. Scriitorul este prostituata in sensul ca tot ce are mai intim daruieste tuturor.

Gena asta a scrisului vine de undeva din familie?
Nu stiu. Parintii mei au fost tarani saraci din judetul Vaslui. N-au scris niciodata, n-au avut ceea ce se cheama „preocupari literare“. Tatal meu, care a murit acum sase ani, era un tip ciudat; muncea, facea treburi grele in gospodarie si la cimp, era foarte linistit, nu se certa cu nimeni. Dar, deodata, se aseza in pat cu miinile sub cap si putea sta asa lungit ore integi. Era intr-o stare de contemplatie...

Nu l-ati intrebat, copil fiind, la ce se gindea?
Nu l-am intrebat nici cind eram copil, nici mai tirziu. Relatia mea cu parintii mei a avut un coeficient de pudoare: nu le-am vorbit despre femeile pe care le iubesc, despre motivele pentru care divortez.

Nici mama n-a stiut la ce se gindea barbatul ei, cind statea lungit pe pat?
Nu, nu l-a intrebat. Contempla.

Asta sa fie ce v-a transmis?
Nu stiu. Dar si eu resimt foarte frecvent nevoia sa stau degeaba, sa stau si sa visez in prostie, fara nici un efect. E foarte placut. Daca transformi contemplatia in scris, chiar e foarte bine.

Domnule Cimpoesu, conteaza, pentru un scriitor, ca a absolvit o facultate tehnica sau ca a fost la filologie?
Nu conteaza. Daca ai ceva de spus, poti sa nu faci nici o scoala. Problema este sa descoperi la timp ca ai ceva de spus. Eu am citit mult, lecturile m-au ajutat sa-mi duc la capat proiectele, sa-mi termin cartile.

Ce urmeaza, mai departe, pentru Petru Cimpoesu?
As dori sa imbatrinesc linistit si sa mor linistit, inconjurat de cei apropiati.