„Eu ştiu doar că există artă, iar ea trebuie să aibă un sens!“

Interviu cu pictorul Alexandru TRIFU

Autor: Raluca BĂLOIU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Artistul de origine română Alexandru Trifu are o bogată experienţă artistică şi un curriculum vitae impresionant. Fiul unui profesor de pedagogia artei, pictorul se naşte la Bucureşti în 1942. După absolvirea, în 1966, a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, secţia de artă monumentală, este prezent în ţară cu expoziţii personale şi de grup. Participă la expoziţii colective atît în România, cît şi în Elveţia, Germania, Franţa şi Canada. În 1980 pleacă din România şi se stabileşte în Geneva. Aici desfăşoară o bogată activitate artistică, organizează expoziţii personale, se implică în viaţa artistică elveţiană, fiind ales preşedinte al Societăţii pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor elveţieni din Geneva. Este prezent în Dictionnaire biographique de l’Art Suisse du XV-ème siècle jusqu’à nos jours, iar lucrările sale se află în colecţii de artă contemporană: André L’Huillier, Suzanne şi Selman Selvi, Jacob şi Joceline Naef. În creaţia sa, Trifu rememorează mituri, modelează scheme compoziţionale plastice, reinterpretează natura prin prisma filozofiei taoiste. Acest repertoriu tematic poate fi descifrat în trilogia Credinţe ancestrale/ Homo Ludens/ Elogiul nebuniei. Prima parte a trilogiei, reprezentînd trecutul omenirii şi totodată memoria lui, exploatează şi sondează mituri, avînd ca punct de plecare Istoria religiilor de Mircea Eliade – de la mitul creaţiei cosmice la mitul lui Ghilgameş, cel mai vechi mit al Mesopotamiei; de la mitologia Egiptului la cea a Chinei antice. Atît la nivel formal, cît şi la nivel compoziţional, lucrările sale transpun plastic armonia naturii. Fără reverberaţii mistice, picturile lui Alexandru Trifu reprezintă un cumul de observaţii asupra naturii din perspectivă taoistă. Studiul acestei filozofii i-a fost insuflat de prietenul său şi regretatul compozitor Horaţiu Rădulescu, unul dintre fondatorii muzicii spectrale, care, de altfel, a compus şi muzica pentru primele două părţi ale trilogiei – Credinţe ancestrale şi Homo Ludens.

Formele expresioniste asociate uneori cu limbajul derivat din arealul constructivist creează compoziţii grave. Intenţia artistului este ca în fiecare lucrare armonia ansamblului pictural să nască noi consonanţe. Universul armonic al lui Alexandru Trifu îl putem întregi nu doar la nivel plastic, ci şi la nivel poetic sau muzical, prin intermediul acestui interviu.

Aş deschide acest dialog cu evocarea unuia dintre părinţii muzicii spectrale (un gen compoziţional care îmbină ştiinţa cu arta, după cum afirma Olivier Messiaen), Horaţiu Rădulescu, care v-a fost un bun consfătuitor şi care, din păcate, cu puţin timp în urmă, la sfîrşitul lunii septembrie, a plecat dintre noi, la vîrsta de 66 de ani. El a compus muzica pentru cele 22 de desene din Credinţe ancestrale, un ciclu de lucrări semnat de dumneavoastră în 1999. Cum a decurs colaborarea?

Corespondam cu Horaţiu Rădulescu şi-l consultam de nenumărate ori deoarece, pentru mine, o tramă compoziţională nu este numai plastică, dar şi muzicală. Interesat fiind de această temă, am discutat cu el şi m-am documentat. După finalizarea desenelor pentru Credinţe ancestrale, folosind o consonanţă muzicală reprezentată grafic de formula 2/4, Horaţiu a creat o compoziţie muzicală, un mixaj de melodii pentru desenele mele. De fapt, Credinţe ancestrale face parte dintr-o trilogie începută cu Homo Ludens şi finalizată cu Elogiul nebuniei, la care sînt în curs de definitivare. Din păcate, ultima parte a trilogiei n-am avut şansa să o termin pe muzica lui Horaţiu. Chiar în urmă cu cîteva săptămîni am vorbit cu el. Era entuziasmat. Îşi procurase un pian de la Düsseldorf şi l-am rugat să-mi interpreteze compoziţia muzicală pentru ultima parte a trilogiei.

Desenele sînt terminate, mai urmează adăugarea textului, care nu are nici o legătură cu imaginile. Uitîndu-mă într-un dicţionar englez-englez şi într-unul englez-francez am căutat tot felul de expresii absurde pe care le voi transpune pe pînză, lîngă desene.

Revenind la trilogia amintită mai devreme, observ o anumită relaţie între dumneavoastră şi divinitate, grafic încifrată în Posibila naştere a zeilor din Credinţe ancestrale; mă puteţi ajuta să desluşesc această relaţie? Ce credeţi: zeii zămislesc oamenii sau oamenii zămislesc zei?

Consider că proclamarea şi adorarea zeităţii este o modalitate a omului de a rupe legătura cu natura şi de a se plasa în locul ei, manieră de gîndire pe care nu o împărtăşesc. Sînt adept al filozofiei taoiste, în care armonia este pilonul principal. A nu face nimic contra naturii este secretul. Sfătuit de Horaţiu Rădulescu, am început să studiez această filozofie care îndeamnă la o relaţie de solidaritate, de înţelegere, de meditaţie, de observare a naturii pentru a putea supravieţui. Am urmărit să reprezint relaţia cu natura raportîndu-mă la mituri. Din dorinţa de a se situa mereu mai presus decît natura, omul a rupt relaţia armonioasă cu aceasta. Paradoxal, miturile sînt mai adevărate decît realitatea, dau ca exemplu recentul experiment de la CERN, lîngă Geneva, sau clonarea umană, pe punctul de a fi realizată, ambele cu repercusiuni asupra omenirii. Aceste experimente îmi amintesc de mitul lui Prometeu, care a fost pedepsit de Zeus pentru încercarea sa de a civiliza umanitatea, dăruindu-i focul. Vezi legătura dintre mit şi realitate? Este bine să ţinem cont de aceste mituri şi să învăţăm din ele pentru că reprezintă trecutul omenirii şi totodată memoria ei, iar cine nu are trecut nu are nici viitor.

În concluzie, opinia dumneavoastră este aceea că trebuie să ţinem cont de un trecut ce nu trebuie neglijat şi de natura cu care ne armonizăm. Toate acestea depind de alegerea noastră, nu? Totuşi din desenele dumneavoastră pare că această libertate umană nu există, deoarece oamenii apar reprezentaţi asemenea unor marionete mînuite de un clovn. Există destin sau liber-arbitru? Omul nu e decît un personaj într-o poveste deja existentă?

Nu ştiu dacă destinul există. Probabil că da. Eu ştiu doar că există artă, iar ea trebuie să aibă un sens! Acest sens este dat de armonie. Noi trebuie să descoperim armonia care există în natură şi în măsura în care înţelegem această idee, că existenţa noastră trebuie să fie într-o relaţie armonioasă cu ceea ce ne înconjoară, atunci poate înţelegem şi ceea ce este arta. Repet, arta trebuie să aibă un sens. Din păcate, lumea de azi a devenit din ce în ce mai materialistă şi se dovedeşte pe zi ce trece că această manieră de a gîndi şi de a acţiona în viaţă duce la dezastru. În momentul în care nu sînt impuse nişte obstacole prin religie, etică, morală, nu se poate continua fără să ajungem iar la o catastrofă.

În fraza finală din Credinţe ancestrale – „Sincer. N-am înţeles nimic din crezul său. Dar voi?“ – se află vreo urmă de îndoială că cineva nu v-a înţeles lucrările, este curiozitatea de a afla ce gîndeşte celălalt despre lucrări sau ambele ipoteze?

Într-un fel întrebarea dumneavoastră conţine şi răspunsul. E bine să ne raportăm mereu la ceilalţi. Să nu fim foarte încrezători în noi, să verificăm dacă ceea ce facem este valabil sau nu, să fim mereu într-un permanent raport de solidaritate şi de comunicare cu semenii noştri şi cu natura.

Aş vrea să ne referim nu numai la creaţia dumneavoastră din trecut, dar şi la cea recentă unde siluete umane apar încadrate de figuri geometrice colorate. Este un joc, sînt încercări cromatice?

Pentru mine arta este şi joc. În acest sens, puţină lume este interesată de cartea tatălui meu, care abordează problema jocului din epoci îndepărtate pînă în zilele noastre. Mă preocupă geometrizarea spaţiului şi de aceea utilizez scheme compoziţionale construite în funcţie de percepţia ochiului uman, pe anumite reguli precise, chiar matematice. Sursa mea de inspiraţie a fost întotdeauna epoca Renaşterii, unde mereu găsesc scheme compoziţionale.

Această dorinţă de geometrizare a spaţiului v-a determinat să faceţi trecerea la sculpturile-instalaţii?

Punctul de plecare de multe ori este banal. Îmi rămăsese hîrtie de-o anumită consistenţă şi am zis să încerc să dau viaţă hîrtiei asociate cu lemnul, pornind de la ideea de sculptură.

Am observat că utilizaţi materiale cît mai diferite. De la ceramică şi lemn pînă la hîrtie, fir de nailon şi plastic.

Sînt materiale cît mai diferite pentru că întotdeauna mă interesează dialogul cu materialul pentru a obţine un anumit impact asupra privitorului. Curiozitatea mea a fost să văd rezultatul asocierii lemnului, metalului, ceramicii şi hîrtiei.

La începutul interviului aţi afirmat că nu urmăriţi doar o tramă compoziţională plastică, dar şi una muzicală. În tablourile dumneavoastră există şi un alt rapel la muzicalitate?

Îmi place muzicalitatea anumitor nume, cum ar fi, de exemplu, Leonardo Da Vinci sau Rainer Maria Rilke, nume pe care l-am pictat pe unul dintre tablourile mele. „E altceva cînd spui Rainer Maria Rilke, şi altceva cînd pronunţi Talpă Lată.“ Caut o anumită sonoritate şi de aceea în îndrăznelile mele am ajuns să compun versuri încercînd să obţin o corespondenţă sonoră chiar şi între cuvinte, nu doar între culori sau forme plastice.

Recomanda articolul prin: