OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimele declaratii ale fostului presedinte Ion Iliescu, dupa punerea sa sub acuzare pentru mineriada din 13-15 iunie 1990, au fost mai mult decit surprinzatoare, as putea spune chiar socante. Afirmatii de genul „Eu nu pot fi inculpat. Asta ar fi o rusine nationala“ denota o gindire de tip despotic si nu au nimic de-a face cu un comportament cetatenesc, firesc. Izbucnirea lui Ion Iliescu demonstreaza ca, in opinia sa, legea e pentru cei multi si prosti, nu pentru o mare personalitate cum ar fi domnia sa, care nu poate intra in nici un caz sub incidenta legii. Si fostul presedinte explica, luind-o de la descalecatul dintii, cum s-a nevoit el zi si noapte a cladi democratia romaneasca, cum s-a ostenit el pentru tarisoara noastra, nerecunoscatoare in final. Asa ca, in calitate de tatuc „pe viata“, de fauritor al noii democratii, ii poate dojeni si rusina pe toti cei care se incumeta sa-l acuze in vreun fel. Poza aceasta de parinte al natiei ar fi trebuit – nu-i asa? – sa faca sa vibreze coarda noastra nationalista.

Un santaj sentimental, bazat pe o ecuatie simpla, pe o identificare primara: Iliescu egal Romania, care tradeaza mai mult decit o simpla suficienta, tradeaza o mentalitate aroganta, demna de un dictator, total nepotrivita cu statutul de cetatean al unei republici sau cu cel de presedinte democrat. Ca reprezentant al cetatenilor, presedintele este numai un delegat, un mandatar. El trebuie sa conduca in numele cetatenilor care l-au votat, nu pentru sine, trebuie sa se puna pe sine in slujba celorlalti, nu sa-si cladeasca un soclu de pe care sa nu mai poata fi dat jos. Comportamentul lui Ion Iliescu imi aminteste de dictatorul din romanul lui Augusto Roa Bastos, Eu, supremul. Functia pare sa-i fi dat fostului presedinte o siguranta atit de mare, incit sa poata considera ca se poate foarte bine sustrage Constitutiei si legii. „Care Justitie a spus ca sint anchetat?“ intreaba Ion Iliescu din empireul sau. Si poate ca are dreptate, poate ca in Romania sint mai multe Justitii, una pentru oamenii de rind, pentru cetatenii acestei tari, pedepsiti aspru, cu ani de inchisoare, pentru cele mai mici gainarii, si alta pentru personalitati care delapideaza sau instiga la violenta, fara a avea a se teme de rigorile legii.

Ceea ce nu am regasit insa in discursul lui Ion Iliescu, si astept de multa vreme, este asumarea responsabilitatii pentru faptele sale. Fostul presedinte ne cere sa ne gindim la „efectele pentru tara“ ale inculparii sale, facind apel la responsabilitatea civica, dar nu sufla o vorba despre propria sa raspundere in cazul mineriadei. Totul e numai o „provocare“, „o politizare primitiva a chestiunii“, o reactie a unor „frustrati“. Nu exista asadar nici urma de vinovatie in ceea ce-l priveste. Si asta in contextul in care cu totii am auzit chemarea la lupta lansata minerilor, precum si multumirile adresate acestora dupa bataile trase manifestantilor din Piata Universitatii, ca sa-si bage mintile in cap. Nimeni nu l-a auzit vreodata pe Ion Iliescu recunoscind ca a gresit, ca a incalcat grav Constitutia, ca a creat o situatie de criza si ca a instigat la violenta. Responsabilitatea, raspunderea morala pentru asmutirea minerilor asupra cetatenilor, pentru mortii si ranitii din acele zile, ceruta in nenumarate rinduri de societatea civila, pare a fi chiar si azi de domeniul fictiunii pentru fostul presedinte.

Procesul mineriadei va avea loc, sper, iar Ion Iliescu se va regasi pe banca acuzatilor, dar problema responsabilitatii ramine. Ba chiar tinde sa devina o problema de ordin national. De la cel mai mic functionar pina la cel mai inalt functionar al statutului, toata lumea refuza sa-si recunoasca greselile („da’ nu eu“, „da’ eu nu sint vinovat“). O codeala generala, care ascunde o lipsa de constiinta cetateneasca, o lipsa de simt moral, o atitudine care nu poate fi decit extrem de daunatoare.