OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dialogul lui Leon Volovici cu Norman Manea, apărut la Editura Polirom sub titlul Sertarele exilului, ne-a îndemnat să-l căutam pe Leon Volovici pentru a-i solicita un interviu. Leon Volovici a susţinut la Universitatea Bucureşti, în această primăvară, cursuri şi seminarii de cultură şi civilizaţie iudaică. În Israel, el este cercetător principal şi conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, la Institutul de Iudaism Contemporan şi la Centrul Internaţional pentru Studierea Antisemitismului. Volumul Sertarele exilului porneşte de la un dialog dintre Leon Volovici şi Norman Manea care descrie o ţară răvăşită de comunism. După 1980, România devine nu doar un teritoriu al fricii şi al sărăciei, ci şi un loc unde antisemitismul începea să se manifeste. Ce au însemnat pentru Leon Volovici anii ultimi ai ceauşismului? De ce a preferat să emigreze în Israel, în 1984, după ce făcuse o carieră apreciată de istoric literar, fiind coautor al Dicţionarului literaturii române de la origini pînă la 1900? Şi cum găseşte el România cînd se întoarce în fiecare an? (În 2007 a publicat la Editura Ideea Europeană volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, o pregnantă confesiune despre „omul sub vremi“ şi decenţa necompromisului.) De asemenea, în ultima parte a interviului discutăm despre articolul Martei Petreu care a analizat relaţia dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, în vremea cînd cei doi lucrau împreună la Cuvântul.

Cum era Iaşul cînd aţi plecat, cînd aţi emigrat în 1984?

Frica v-a făcut să luaţi hotărîrea de a pleca în Israel?

Parţial. Aş adăuga şi motivele de altă natură despre care am vorbit în dialogul meu cu Norman Manea. Atunci, în acei ani, ajunsesem în impas şi ca intelectual evreu. Naţionalismul de tip xenofob a pus această generaţie de intelectuali evrei într-o situaţie foarte dificilă, de „redescoperire“ şi regîndire a identităţii evreieşti. Cum reacţionezi la atacurile antisemite în presă? Era o „noutate“ care a şocat pe mulţi evrei şi, care, pentru unii, a fost „motorul“ emigrării. Regimul ceauşist, chiar dacă avea filoane subterane antisemite, acestea se manifestau numai în interiorul vieţii de partid. După ’80, „s-a dat drumul“ la aceste manifestări de antisemitism, în revista Săptămîna, condusă de Eugen Barbu, avînd ca „prim-solist“ pe Vadim Tudor.

Ce manifestări antisemite aveţi în vedere?

În nomenclatura comunistă exista o aripă net antisemită

Ce acuze erau?

Erau reluate, pe un ton extrem de violent şi vulgar, obişnuitele clişee antisemite despre evreii „venetici“, ostili ţării sau „vînzători de ţară“, cosmopoliţi, profitori şi tot tacîmul cunoscut din maculatura antisemită de odinioară.

Cum explicaţi acum, la aproape 30 de ani de la apariţia acelor texte, că Partidul Comunist a permis difuzarea lor?

Eu cred că exista în nomenclatura comunistă o aripă net antisemită. Mai era şi o aripă care păstra discreţia în această privinţă. Articolele din Săptămîna cred că reprezentau această aripă antisemită a Partidului Comunist. Articolul nu cred că a apărut cu încuviinţarea lui Ceauşescu. De altfel, după protestele internaţionale şi ale Rabinului Rosen, Vadim Tudor n-a mai semnat cîteva luni.

Au fost cîteva luni cînd n-a mai apărut semnătura lui în gazete.

Cum puteau reacţiona scriitorii evrei în faţa atacurilor antisemite?

Un joc gratuit: presupuneam că sîntem liberi să scriem ce gîndim

Cum v-aţi cunoscut cu Norman Manea?

Ne-am cunoscut la sfîrşitul anilor ’70, întîmplător, cineva ne-a făcut cunoştinţă. Eu cunoşteam bine viaţa literară, dar pe scriitori importanţi îi cunoşteam numai din scrisul lor. Fiind ieşean, aveam puţine cunoştinţe printre scriitorii din capitală. Pe Norman Manea, însă, îl vizitam des cînd mergeam la Bucureşti. Prin el, i-am cunoscut şi pe alţii, din generaţia lui, cu unii m-am şi împrietenit – Virgil Duda, Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, George Bălăiţă, Mircea Iorgulescu. 

După ce aţi citit interviul din Familia, care a fost reacţia dvs.?

Ştiam în ce situaţie se află. Norman Manea a fost pur şi simplu încolţit cu o violenţă nemaipomenită şi cu foarte evidente accente antisemite. Atunci m-am gîndit să-l provoc, să discutăm toate aceste teme, inclusiv relaţia generaţiei lui de scriitori evrei, afirmaţi după perioada realist-socialistă, după 1965, cu originea lor evreiască, cu tradiţia evreiască, să vedem ce semnificaţie au recentele „scăpări“ antisemite din presa controlată de partid, într-un regim care se bucura de admiraţia Occidentului pentru bunele relaţii cu Israelul şi pentru absenţa propagandei anti-sioniste, atît de virulentă în celelalte ţări comuniste.

Exact aşa a fost.

Nu se putea un protest public şi o solidarizare pe faţă a lui Leon Volovici cu Norman Manea?

Poate că se putea, dar n-a fost... Poate de frică, poate din convingerea mea, de dată recentă, că e cazul să mă pregătesc de plecare. N-am avut curajul unui protest public. Mă retrăsesem... în secolul al XIX-lea, acesta era domeniul meu şi lucram, împreună cu colegii mei, la al doilea volum al Dicţionarului literaturii române.

Puteaţi face o scrisoare către Europa Liberă.

Cum a primit Norman Manea acest semn de prietenie, prietenie ascunsă, prietenie subterană? Prietenia dvs. cu el era mărturisită, dar nezgomotoasă.

Inhibiţie şi iritare

Prin aceste întrebări şi răspunsuri v-aţi asumat, fiecare, mai acut condiţia de scriitor evreu şi evreitatea.

Norman Manea a trebuit să-şi înfrîngă o anumită inhibiţie şi iritare legate de aceste chestiuni.

De ce inhibiţie? De ce iritare?

Pornea din condiţia sa de scriitor român care se plasa într-o perspectivă evreiască. Aici e o ambiguitate de termeni care provoacă anumite inhibiţii. El nu este scriitor evreu, este scriitor român, ca toţi cei care scriu în limba română. Fac o paranteză: I. Peltz a fost un scriitor foarte cunoscut între cele două războaie. Eroii romanelor sale sunt evrei. Totul se petrece în cartierele evreieşti ale Bucureştiului. Dar la întrebarea pe care i-a pus-o Ion Vinea în 1935, dacă este scriitor român sau scriitor evreu, I. Peltz, evreul, a răspuns: sînt numai şi numai scriitor român. Şi avea dreptate. Cred că Norman Manea poate răspunde la fel, a şi răspuns în acest mod. Contează limba în care scrii. Cînd se spune despre cineva că e scriitor evreu se mută discuţia în alt plan. Se subînţelege: „scriitor român de origine etnică evreiească“. 

La Norman Manea iritarea de ce era provocată?

Iritarea era provocată de faptul că întrebările mele îl obligau să discute din perspectiva evreului, iar el dorea să fie scriitor român. Tematica lui includea deportarea în Transnistria, dar nu apărea niciodată cuvîntul „Transnistria“ sau cuvîntul „evreu“ – cum nu apare nici la Kafka. Şi Kafka a trăit intens aceste frămîntări legate de identitatea evreiască, despre relaţia cu limba germană, dar cuvîntul evreu nu apare niciodată în proza lui şi nu apare nici un personaj evreu. A găsit alte căi de a sugera dilemele identitare şi a le transforma, cum face şi Norman Manea, în teme existenţiale.

Norman Manea spune la un moment dat că îl oboseşte insistenţa de a tot discuta despre situaţia identitară.

Norman Manea era iritat. De ce dvs. aţi dorit să discutaţi problematica evreiască?

Faptul că-l irită nu înseamnă că nu-l preocupă. În plus, această problematică mă preocupa pe mine. De ce doream să discut tocmai cu el această problemă? Cunoşteam şi alţi scriitori evrei din România... Cred însă că nimeni pînă la el, după război, n-a tratat aceste chestiuni atît de profund, nimeni nu le-a trăit ca experienţe individuale. Avea şi cultura necesară şi o aptitudine deosebită de a problematiza şi de a aşeza aceste chestiuni într-o ecuaţie filozofică şi morală. Cum a scris pe vremuri Mircea Iorgulescu depre Norman Manea: „e dintre foarte puţinii scriitori români intelectuali“.

Cît a durat schimbul epistolar tipărit astăzi în Sertarele exilului?

Cînd aţi ajuns la finalul acestui dialog epistolar, ce putea urma? Să păstraţi manuscrisul, să-l tipăriţi în străinătate?

A apărut deus ex machina: o rudă prin alianţă a Cellei, soţia lui Norman, un istoric american care se afla la Ambasada Americană. Iar o valiză diplomatică trece şi pe sub nasul Securităţii... Eu eram de-acum în Israel, Norman era încă la Bucureşti, manuscrisul a ajuns în America şi de acolo diplomatul respectiv mi l-a trimis prin poştă în Israel.

De ce, la aproape 30 de ani de la acel dialog, v-aţi decis să-l publicaţi? E un dialog inedit care vede abia acum lumina tiparului...

Să armonizez cele două identităţi

Totuşi, 30 de ani aţi fost preocupat de evreitate, dvs. l-aţi provocat pe Norman Manea să discute aceste chestiuni. Din punctul dvs. de vedere ce e schimbat în percepţia asupra evreităţii?

Soţia mea m-a îndemnat să plecăm

V-aţi simţit un marginal cît timp aţi trăit în România?

Cînd v-aţi decis să plecaţi, aveaţi doi copii, unul de cinci ani şi jumătate şi un altul de un an şi jumătate. Era o decizie dificilă. Soţia dvs. şi copiii au fost de acord?

Pentru că şi eu sînt un ezitant şi un „dilematic“, soţia a fost cea care a pus întrebarea care „plutea în aer“: noi de ce nu plecăm? Decizia mea avea, aş spune, o motivare multiplă: şi evreiască şi românească, politică şi individuală, era şi o chestiune de supravieţuire, nu în sensul unei primejdii fizice. Soţia mea, venită din Varşovia la Iaşi, era şocată de atmosfera din România, deşi Polonia era tot o ţară controlată de comunişti şi aflată în orbita Kremlinului. Ea suporta greu mai ales duplicitatea şi conformismul generalizat care contrasta cu atmosfera din Polonia anilor ’80.

La 25 de ani de la acel dialog, credeţi că românii, opinia publică, tinerii acestei ţări ştiu mai multe despre atrocităţile împotriva evreilor, despre Pogromul de la Iaşi, spre exemplu?

Să le luăm pe rînd. Clasa politică românească.

Clasa politică este marcată de oportunism. În general, în toată lumea, politicienii sînt marcaţi de oportunism, dar într-o societate „de tranziţie“, după decenii de dedublări şi miciună oficială, oportunismul e parcă mai endemic.

Vreţi să spuneţi că şi formarea Comisiei prezidenţiale de studiere a Holocaustului a fost marcată de oportunism?

Mă mulţumesc să spun că n-a fost constituită dintr-un impuls nobil de a stabili adevărul. Decizia fost o rezultantă a contextului politic internaţional, a pragmatismului şi a înţelepciunii politice. Mesajul deschis al liderilor politici era cam acesta şi citez, aproape, dintr-o intervenţie auzită de mine la TVR, atunci cînd s-a dat Ordonanţa de interzicere a simbolurilor fasciste şi antonesciene: noi trebuie să înţelegem că Occidentul şi Statele Unite consideră că regimul Antonescu a fost unul criminal, noi, dacă vrem să intrăm în această lume, trebuie să ne asumăm această poziţie. 

Cine spunea asta?

Lumea e mult mai grijulie cu ce spune

Ajungem la lumea intelectuală. Aici par să mai fie derapaje ultranaţionaliste şi simpatii legionare... Ele nu sînt foarte vizibile, dar le simţi printre rînduri, le simţi pulsînd în underground.

Atracţia pentru un fel de romantism legionar

Ajungem la tineri. Veniţi periodic, din 1993, în România, ţineţi cursuri la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Cum simţiţi acest mediu? Şi cum îl priviţi, gîndindu-vă că el beneficiază şi de diverşi magiştri, nu neapărat la şcoală, care fac cultul morţii, al sacrificiului, al devotamentului pentru o cauză.

Credeţi că prinde contur un mit al legionarismului?

Da. Nu ştiu încă ce pondere are, ce influenţă are asupra tinerilor. La cursurile pe care le susţin la Bucureşti vin studenţi de la facultăţi diferite, vin şi studenţi de la Teologie Ortodoxă şi chiar ei îmi vorbesc de existenţa acestei atracţii pentru un fel de romantism legionar. Eu îi ascult, îi cred, îi înţeleg. Nu ştiu ce pondere are tentaţia unui legionarism „cu faţă umană“, nu ştiu în ce măsură unii profesori cultivă această orientare; eu constat. Dacă mi se întîmplă să întîlnesc cîte un tînăr atins de această tentaţie, nu-l condamn, nu refuz dialogul dacă tînărul e dispus să afle adevărul, tot adevărul, şi să vadă dincolo de imaginea lui idilizată, de hagiografie martirologică.

Mitologia legionară poate avea vreo consecinţă practică?

Am auzit multe vorbe bune despre dvs., despre cum ţineţi cursurile, despre dialogurile pe care le aveţi cu studenţii, acceptîndu-le naivităţile şi ideile lor. Aveţi o carte de bază pentru înţelegerea anilor 30, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască“, apărută la Editura Humanitas, care a avut, înainte de a fi publicată în româneşte, o ediţie în limba engleză la Pergamon, Oxford. Totuşi, de ce credeţi că sînteţi inclus printre detractorii lui Eliade?

Eliade a fost oportunist cînd simpatiza mişcarea legionară sau era vorba de altceva?

Nu, nu cred, e vorba mai curînd de o „naivitate catastrofală“, cum o numeşte prietenul său, Mihail Sebastian. De oportunismul lui se poate vorbi mai curînd după război, cînd se pregătea să intre în lumea celor victorioşi, a americanilor pe care îi detestase mai înainte pentru că au contribuit decisiv la înfrîngerea Germaniei naziste. Dacă ne referim la ieşirile lui antisemite din anii ’30,  el n-a fost, în privinţa asta, dintre cei mai activi. Pasiunea lui pentru mişcarea legionară şi pentru Codreanu a fost totală. Ideologic, fusese, mai înainte, mai apropiat de Hasdeu, de Iorga, de Pârvan. Elementul xenofob, nu numai antievreiesc, intra în componenţa acestei ideologii naţionaliste. Această percepere a străinului şi a evreului ca străin nociv poate fi găsită şi la Eliade. Exista, la Eliade, această predispoziţie xenofobă. Odată intrat în mişcarea legionară – evident, sub influenţa lui Nae Ionescu, Eliade scrie şi el despre pericolul evreiesc, e iritat de existenţa unor ţărani evrei în Maramureş care vorbesc idiş, o percepe ca pe o profanare a unui spirit naţional. 

Aţi fost editorul Jurnalului lui Sebastian, apărut în româneşte. Aş vrea să vă cer părerea despre un studiu al Martei Petreu, care se intitulează Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebatian, apărut în România literară. Aţi citit studiul?

Aţi fost şocat?

Recunosc că am fost şocat.

De ce? Ce v-a şocat?

Am fost şocat nu de citate şi fapte, pe multe le cunoşteam, ci de concluziile studiului. E un capitol dificil şi delicat din biografia lui Sebastian, un capitol care trebuie analizat în toate detaliile. Marta Petreu o face cu seriozitate şi competenţă, doar că propune o interpretare pe care o socotesc excesivă şi neconvingătoare dacă ţinem seama de tot ce scria Sebastian în perioada colaborării la Cuvântul. E ca şi cum ai spune că Sebastian era ziua un intelectual democrat şi noaptea ieşea cu o bîtă huliganică, primită de la Nae, la vînătoare de democraţi. Imaginea lui Sebastian – „extremist de dreapta“ – nu mi se pare plauzibilă, chiar dacă fascinaţia „diabolică“ a lui Nae Ionescu s-a exercitat din plin şi asupra lui Sebastian. Cred că de data aceasta Marta Petreu, o admirabilă exegetă a literaturii şi a vieţii politice interbelice, e în situaţia medicului care examinează cu atenţie bolnavul şi pune un diagnostic greşit. Se poate întîmpla oricui.