OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1992, cînd împlinise 92 de ani, „părintele teatrului absurdului“ – cum este numit de comentatorii săi – fusese invitat la Stockholm pentru a se întîlni cu unii colegi de breaslă, cu presa şi cu marele public.

Şederea sa în capitala scandinavă s-a făcut însă remarcată şi într-un alt plan, şi anume în acela al artelor plastice, prin vernisajul unei expoziţii de guaşe şi de litografii semnate tot de Eugen Ionescu.

Spaţiul rezervat evenimentului devenise cu totul neîncăpător pentru vizitatori, şi cu mare greutate am reuşit să mă strecor prin mulţime şi să fac cîteva fotografii, de multe ori din poziţii dezavantajoase – după cum se poate constata din reproducerile alăturate –, dar care sper că dau, totuşi, o idee despre ceea ce s-a prezentat acolo.

În mod normal, maestrul ar fi trebuit să participe la deschidere, dar cu puţin înainte de ora fixată se simţise rău şi acum stătea întins pe o canapea la Institutul Cultural Francez din apropiere, îngrijit de o funcţionară, întîmplător de origine română. Amintesc acest amănunt pentru că funcţionara, o bună cunoştinţă, mi-a povestit ulterior că, în acele momente de suferinţă (dar numai atunci), cu voce stinsă, maestrul a vorbit cu dumneaei numai româneşte. Chemări ancestrale?

Eugen Ionescu a început să picteze abia pe la 60-70 de ani, cînd alţii erau deja consacraţi – sau aproape. Se pare însă că ideea de a face pictură i se înfiripase în suflet cu mult înainte, iar în anumite perioade ale vieţii s-a interesat şi a scris mult despre această artă şi chiar despre anumiţi artişti. În privinţa propriilor sale încercări, el n-a dorit să vorbească decît foarte rar şi puţin. Ne-a lăsat însă un caiet cu notiţe revelatoare în care, printre altele, ne mărturiseşte: „De fiecare dată cînd stau în faţa operei unui maestru, simt în mine o veche şi neîmplinită dorinţă, aceea de a picta… Să devin pictor, fie chiar şi unul cît de mic… Asta m-ar face cît se poate de fericit!… Am încercat să desenez, şi desenele mele, să le colorez. Rezultatul a fost de plîns!“…

Franz Lavese, proprietarul unei galerii de artă din mica localitate elveţiană Sankt Gallen, într-un interviu la televiziunea austriacă, prin 1986, îşi amintea: „Îl cunosc pe Eugen Ionescu de mai demult, cred că de prin 1959… Mi-a povestit că a desenat încă din şcoală, dar că s-a petrecut cu el acelaşi lucru ca atunci cînd un elev care nu ştie să cînte este îndepărtat de profesor, care-i spune că este afon. Ceea ce nu este drept şi nu corespunde realităţii, căci există destui compozitori care nu au putut cînta niciodată în viaţa lor, dar au reuşit totuşi să creeze mari opere muzicale sau să dirijeze mari orchestre“.

„Cerul albastru – spune Ionescu – lipseşte din picturile mele: un albastru intens care este înrudit cu negrul, nu pot să-l redau; probabil că, pentru aceasta, îmi lipseşte spiritualitatea necesară!“. De abia mai tîrziu, după multe exerciţii, el poate consemna: „…Cred că încep să înţeleg această culoare şi s-o integrez!“

Ce anume însă voia să exprime maestrul prin desenele şi prin picturile sale? Care era resortul filozofic care îl impulsiona să-şi concretizeze ideile în stilul specific abordat de el? Se ştie, una dintre preocupările sale de bază era aceea a dumnezeirii, a unui Creator bun care vrea să facă totul perfect, şi, concomitent, aceea a existenţei suferinţei, a răului. Eugen Ionescu ia atitudine împotriva acestei stări de lucruri şi se explică: „Simt asupra-mi greutatea întregii lumi; pentru mine, este ca şi cînd lumea este problema mea şi trebuie să aduc totul în ordine, să explic totul chiar acolo unde, pentru mine, lucrurile nu sînt clare. A existat odată Unul care a voit aşa ceva. Acesta a fost Dumnezeu. Nu i-a reuşit!… Trebuie să fii mai puternic decît Dumnezeu!“.

Franz Lavese recunoaşte această idee, concretizată în picturile lui Eugen Ionescu prin simbolul lui Dumnezeu, sub forma crucii şi a oamenilor care sînt legaţi de ea: „…Crucea aceasta apare adesea cu figuri şi persoane care sînt pe cruce sau agăţate undeva, mînate în şir, într-o goană nebună, cuprinse parcă de frică“.

Gîndirea lui Ionescu exprimă, de fapt, drama intelectualului lucid care, încercînd să contribuie la stîrpirea răului din lume, îşi dă seama de limitele sale şi se întoarce din nou cu faţa la Dumnezeu, declarînd consolat că: „În definitiv, într-un fel sau altul, trebuie să-I acorzi încrederea!“.

Dorinţa de a se exprima în imagini a fermentat în mintea lui Eugen Ionescu, după cum am văzut, timp de ani şi ani, de la o vîrstă fragedă, dezvoltîndu-se fără întrerupere, pînă cînd a erupt în exterior cu o forţă atît de mare încît a luat, în cele din urmă, locul scrisului care, de fapt, i-a adus celebritatea. „Am avut destul de la cuvinte…, pictura este arta liniştii!“, declara el fără cel mai mic regret la Sankt Gallen, unde, în ultimii săi ani de viaţă, venea de două-trei ori pe an, cîteva luni de fiecare dată, pentru a se dedica artei penelului.

Îndrăznesc să mă aventurez punînd o întrebare care ar putea părea retorică: n-ar trebui oare ca, atunci cînd vorbim de Eugen Ionescu, să-i asociem numelui lui nu numai calificativul de „dramaturg“, ci şi pe acela de „pictor“?

Cercetări pertinente şi aprofundate vor veni poate cu un răspuns pozitiv.

Stockholm, noiembrie 2008