Autor: 
Categoria: 
La sfîrşitul lunii trecute,
Eugen Negrici a împlinit 70 de ani. O vîrstă frumoasă,
orice s-ar spune, la care nu au avut norocul să ajungă, de pildă,
nici Lovinescu, nici Călinescu, dar la care un Neagu Djuvara pornea
prin deşert, pe cămilă, la vînătoare de lei şi de plăceri
interzise, afirmîndu-se abia după aceea ca mare istoric şi
scriitor de talent. El însuşi vînător pătimaş, cum îi
place să se recomande adesea, profesorul de la Universitatea
bucureşteană nu-i doar cel mai tînăr septuagenar dintre
criticii promoţiei Simion-Manolescu, mulţi încă extrem de
activi, ci şi spiritul cel mai nonconformist şi mai liber, poate
singurul predispus, fără nici un regret, la revizuirea completă şi
radicală a „opiniilor“/„iluziilor“ de altădată. Ca un
„eseist“ veritabil, aş adăuga eu, de tipul lui Odobescu, pentru
care chichiţele ritualului cinegetic sînt infinit mai
interesante decît vînatul în sine. Aşadar, nici
vorbă de bătrîneţe la acest intelectual cu verb sclipitor şi
minte ascuţită, care a dovedit că poate schimba cu lejeritate
registrele, primenindu-şi ad hoc limbajul şi metoda de lucru,
astfel încît să treacă fără pic de efort de la
studiul literaturii vechi la cel al expresivităţii involuntare, şi
de la analiza retorico-lingvistică a „poeziei“ la investigaţia
istoriografică de mare anvergură. În fond, cînd devine
o artă, critica nu-i tot un fel de vînătoare, de vînare
de vînt? Bineînţeles.
Nu întîmplător, spre
deosebire de colegii de generaţie, Eugen Negrici n-a fost un
cronicar de cursă lungă, nu a scris săptămînal la gazetă,
şi de aceea nici n-a ieşit la rampă ca un judecător cu pretenţii
canonizante, chemat să ierarhizeze valorile şi să pronunţe
sentinţe irevocabile. E drept, nu ştiu cum ar fi fost dacă
tînărului profesor de literatură veche i s-ar fi oferit, la
debut, şansa de a publica regulat într-o revistă de top. Se
pare că o asemenea oportunitate s-a şi ivit la un moment dat, însă
comentatorul mult prea exigent al actualităţii literare (a scris o
vreme la Ramuri, exprimîndu-şi serioase rezerve faţă de
autori de prim-plan ca Marin Preda sau Nichita Stănescu), sortit să
joace un rol secundar într-o partidă deja cîştigată de
alţii, a renunţat repede, preferînd să se refugieze în
lingvistică şi într-un soi de pozitivism salubru, care să-l
scutească de servituţile unei „meserii“ pîndite la tot
pasul de ispita compromisului profitabil. Inteligent, Negrici şi-a
asumat din start un profil distinct, de cercetător serios şi de
eseist original, cu spirit polemic, ale cărui cărţi nu numai că
nu au trecut neobservate, mai toate suscitînd la data
publicării pasionante dezbateri, dar pot fi citite, şi astăzi, cu
delectare şi cu maxim profit intelectual.
Drept urmare, chiar şi atunci cînd
a abordat subiecte cu caracter istoriografic sau, oricum, de interes
secundar faţă de mizele prezentului imediat, criticul a ştiut să
descopere mereu lucruri noi şi surprinzătoare, reinventînd
probleme care păreau clasate, printr-o foarte subtilă artă a
delimitării ironice de tot ceea ce înseamnă convenţie şi
clişeu, de „trista previzibilitate“ (formularea îi
aparţine) a limbii de lemn şi a scrierilor după reţetă. Evitînd
mult timp să se apropie de literatura epocii comuniste (în
care el însuşi s-a format), Eugen Negrici îşi va lua
însă revanşa cu asupra de măsură după 1989, cînd s-a
putut vedea, în sfîrşit, cît de gol era regele şi
cît rău a făcut dictatura roşie scriitorilor noştri,
obligaţi să joace după bunul-plac al celor puternici. Din păcate,
la fel de obedient s-au comportat criticii şi mai ales cronicarii
acelei perioade, iar conştiinţa vinovăţiei trecute i-a determinat
pe mulţi dintre ei să susţină şi să apere în continuare
vechile ierarhii – de parcă valoarea estetică ar fi imuabilă şi
n-ar suferi „mutaţii“ demne de luat în seamă într-un
climat nou, în care libertatea cuvîntului nu mai era o
problemă. Fără a nega cu orice preţ, cum i s-a reproşat adesea,
ca un iconoclast fanatic, valoarea estetică a literaturii scrise în
comunism (prin comparaţie, producţia literară de după e infinit
mai săracă), Eugen Negrici a ţinut doar să atragă atenţia
asupra precarităţii acestei valori – fapt ce se datorează, de
bună seamă, nu lipsei de talent a scriitorilor afirmaţi înainte
de 1989 (excelenţi acrobaţi), ci exclusiv contextului politic,
regimului totalitar care a transformat creaţia artistică într-un
nenorocit instrument de manipulare, de agitaţie şi de propagandă.
Bună-rea, nu literatura în sine a fost, repet, ţinta atacului
din Iluziile literaturii române, cît maniera tendenţioasă
de interpretare, după tiparul nefast al encomionului, acreditată de
o venerabilă tradiţie autohtonă.
Estetica roşie. Literatura unei religii politice
Spre deosebire de studiile pe aceleaşi teme apărute anterior, recentul volum de la Cartea Românească (Literatura română sub comunism. 1948-1964) radiografiază întreaga creaţie literară din vremea aceea, criticul considerînd acum încă mai importantă decizia factorului politic, care va fi uniformizat complet relieful estetic – de unde şi inutilitatea distincţiei dintre „genuri“ şi „specii“, dintre „poezie“ şi „proză“. În consecinţă, pentru înţelegerea fenomenului supus analizei, crede Negrici, contează doar genul proxim al „esteticii roşii“, diferenţele „specifice“ fiind, în cazul de faţă, complet neglijabile. Şi asta deoarece „zămislirea în trei“ (scriitor-cenzor-cititor) a determinat apariţia unei literaturi a stratagemelor, produs al unui „spaţiu îngrădit, cu legi proprii de evoluţie“, o literatură a cărei miză „devenise excesivă“, „molipsindu-se, parcă, de spiritul totalitar al regimului“.
Privind înapoi cu mînie,
dar nu fără luciditate, Eugen Negrici identifică, dincolo de orice
nuanţe, două mari categorii de scriitori (şi, implicit, de modele
estetice): aserviţii (propagandiştii) şi toleraţii
(evazioniştii). Literatura aservită regimului, marcată de un
„maniheism suigeneris“, deşi lipsită de valoare estetică, a
izbutit totuşi „să creeze mentalitate“, fiindcă s-a pliat pe o
viziune de tip religios. E vorba, bineînţeles, de o „religie
cu înlocuitori“ (mai exact: de o religie politică), ce a
trecut şi ea prin mai multe faze, aşa cum se întîmplă
de obicei, de la fundamentalismul începuturilor, care cerea
sînge, la înşelătoarea „toleranţă“ de mai tîrziu,
cînd comunismul, odată consolidat, s-a mulţumit să păstreze
statu quo-ul printr-o foarte eficientă intoxicare cu suspiciune, cu
teama de aproapele, menită a stinge din faşă revolta.
Tiparul religios va fi, aşadar, mult
mai pregnant în literatura propagandistică din anii ’50,
care adoptă în general o schemă retorică invariabilă
(adoratio et imprecatio) şi păstrează intactă o „structură
internă rudimentară, dar solidă şi imuabilă“. Poezia, de
exemplu, este „integral agitatorică“ şi respectă nişte „legi
estetice“ aparte: accesibilitatea, exaltarea emoţiilor (iubirea
pentru partid şi ura faţă de duşmanul de clasă), paralelismul de
tip folcloric şi antiteza, narativitatea (prevalenţa povestirii, a
„baladei“), ilustrarea unor „modele de comportament
revoluţionar“, „cantabilitatea“ (vizînd „omogenizarea
psihică a maselor“), „limbajul prietenos“, „standardizarea
relaţiei cu societatea, natura şi erosul“, „emitentul“ fiind
obligat „să se identifice cu masa revoluţionară“ şi să
„redea“ prin naraţiune „aspecte şi întîmplări
pilduitoare din viaţa acesteia“ etc. Pe „inventarea şi
întreţinerea unei stări de asediu“ (Negrici vorbeşte de
„mitul complotului malefic“) mizează şi proza „aservită“,
scriitorii fiind îndemnaţi să cultive în mod predilect
reportajul („şcoală a poleirii realului şi a minciunii lirice“)
sau „biografiile de personaje istorice exemplare“ (reinterpretate
tendenţios, în acord cu strategia partidului unic de a
mistifica trecutul).
După cum se observă lesne, dacă poezia se narativizează, proza din epoca stalinismului integral (1948-1953) devine „lirică“, dînd naştere unor „hibrizi ideo-literari“ de tristă amintire. Din păcate, nici perioada 1953-1964, cînd are loc o „dedogmatizare inconsecventă şi perfidă“, nu pare să fi fost cu mult mai favorabilă creaţiei autentice. Cu excepţia grupării de la Steaua, care se pronunţă hotărît împotriva „producătorilor de maculatură stalinistă“ (Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Mihu Dragomir, Ion Brad etc.), majoritatea condeierilor urmează obedient şi pe mai departe preceptele sfinte ale „realismului socialist“. Şi totuşi, în afară de „poezia de notaţie şi de atmosferă“ (ilustrată de A. E. Baconsky, Petre Stoica, Victor Felea etc.) sau de creaţiile acceptabile (dar maculate ideologic şi cu mult sub nivelul celor de dinainte) ale unor scriitori valoroşi din vechiul regim (Călinescu, Arghezi), notabilă din punct de vedere estetic s-a dovedit a fi, de asemenea, şi poezia „angajată“ a tînărului Nicolae Labiş. Apreciată negativ din punct de vedere tematic, drept o „prelucrare lirică a prozei realist-socialiste“ şi nimic mai mult, poezia lui Labiş depăşeşte însă, după cum remarcă Negrici, cadrele înguste ale ideologiei comuniste, printr-un soi de fervoare cvasireligioasă care deturnează „mesajul“, subordonîndu-şi-l.
Comunismul? O banală poveste cu final previzibil
Prin publicarea „prozelor pitoreşti
de mediu, a celor de aventuri şi SF“, pătrunde apoi în
literatura cenuşie a epocii (în intervalul 1953-1957)
„excepţionalul, perifericul şi insolitul“, pentru ca, după
1960, să fie tot mai evident procesul de „subiectivizare“, ce a
dus la apariţia aşa-zisei literaturi „a cazurilor“. Un
surprinzător paralelism stabileşte aici criticul între poezia
lui Labiş şi proza lui Fănuş Neagu, deoarece creaţiile ambilor
scriitori ar ilustra (nota bene!) „cel mai viguros refuz al
cerinţelor realist-socialiste, întrucît el se produce la
nivelul articulaţiilor intime ale textului“. Ca atare, dacă Labiş
păcătuia prin vizionarismul său mistic, inasimilabil în
cadrul rudimentar al realismului socialist, Fănuş Neagu devine şi
el eretic prin „starea de spirit dionisiacă“ ce instituie o
„sărbătoare pantagruelică şi mirobolantă“, menită a celebra
„minunea vieţii în libertate (ca vis)“. Sînt de
menţionat, desigur, şi Groapa, şi Moromeţii, şi Cronica de
familie, plus cîteva texte semnate de Zaharia Stancu, Nicolae
Velea sau Titus Popovici. În rest, numai „fetuşi cu speranţă
minimă de viaţă literară“.
Abia între 1964-1971, epocă de
„liberalizare diversionistă“, „iniţiată tot de Partid“
(conchide Eugen Negrici, anunţînd următorul volum), va avea
loc procesul „de recuperare frenetică a literaturii române“,
de „refacere a experienţelor interbelice“, pentru ca în
ultimele două decenii de comunism (perioadă „favorabilă
rafinamentelor stilistice, artisticităţii pure şi
evazionismului“), proza românească să atingă „gradul cel
mai înalt de complexitate din toată istoria ei“, iar poezia
să depăşească în mod vădit „orizontul estetic
interbelic“. Din păcate, şi reuşitele estetice din perioada
comunismului crepuscular vor fi fost determinate nu atît de
„uzarea modalităţilor şi de schimbarea generaţiilor (în
sens biologic)“, cît de „evenimentele politice cu urmări
în plan ideologic“, care au dat naştere atîtor
„ideo-generaţii“ de scriitori aserviţi şi toleraţi. Din
aceste motive, are perfectă dreptate autorul prezentei lucrări să
vorbească despre „autonomia“ literaturii din comunism, ce a avut
la bază o „realitate psihologică aparte“ şi care a fost
modelată de un climat de creaţie specific – de aici şi
necesitatea reevaluărilor contextualizante, care să repună
valorile estetice (întotdeauna relative) într-un circuit
firesc, în funcţie de mersul istoriei.
Literatura română sub comunism
este o carte-eveniment, o sinteză istoriografică exhaustivă, care
sînt convins că îşi va cîştiga un public încă
şi mai numeros odată cu trecerea timpului. Motivul?
Treptat-treptat, comunismul începe să ne doară tot mai puţin,
de parcă n-ar fi fost decît o simplă „iluzie“, şi nu o
însîngerată realitate. O banală poveste cu final
previzibil, pe care doar expresivul discurs critic, glisînd
cînd spre ironie, cînd spre satiră şi pamflet, mai
poate s-o facă interesantă. Ceea ce, cu siguranţă, se va întîmpla
– pentru că Eugen Negrici, vînător priceput, ştie exact
preţul clipei pe care, pierzînd-o, o cîştigă, de fapt,
înzecit.
Eugen Negrici
Literatura română sub comunism. 1948-1964, vol. I
Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică şi istorie
literară“, 2010, 336 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters