OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Clicile cele mai rele sint formate
dintr-un singur om.
George Bernard Shaw

Faptul ca pe Internet a aparut de vreo doua saptamini un protest impotriva lui Eugen Simion, presedintele Institutului de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, ne determina sa aflam care sint resorturile intime ale acestui conflict si ce anume i-a determinat pe contestatari sa recurga la un gest care, in ultima instanta, poate fi catalogat ca fiind disperat.

Cum s-a ajuns la acest conflict?
Eugen Simion, pe numele sau din buletin Ion Simion, dupa ce a incercat fara succes sa candideze pentru a treia oara la presedintia Academiei Romane, ajunge in mai 2006 directorul Institutului mai sus mentionat, sperind pina in ultimul minut ca va fi numit ambasador pe undeva sau, daca nu, macar reprezentant la UNESCO cu grad de ambasador. Sa nu credeti ca nu s-a gasit in ultima instanta un loc „caldut“ pentru un fost presedinte de Academie. Acest post a fost eliberat pas cu pas pentru a putea fi ocupat, la momentul oportun, de catre persoana sa. in 2005, presedinte al Academiei fiind, il forteaza pe profesorul Dan Grigorescu sa renunte la functia de director si il numeste pe profesorul Vladutescu director interimar al acestui Institut. Dar Gheorghe Vladutescu, chiar daca s-a purtat cu multa eleganta, nu a avut un cuvint greu de spus in organizarea cercetarii stiintifice, permitindu-i lui Eugen Simion sa conduca din umbra, ilegal, Institutul. Interimatul, care ar fi trebuit sa dureze trei luni, ca apoi sa se organizeze un concurs pentru ocuparea functiei de director, a durat un an, timp in care, eliberindu-se de functia de presedinte si negasind altceva mai bun de facut, Eugen Simion a „candidat“ singur pe acest post – nu cred ca poate sa spuna cineva in ce a constat concursul –, ei bine, a cistigat postul de director. Si de aici conflictul s-a acutizat, dar sa nu anticipam.

Ce nu vrea sa inteleaga Eugen Simion?
Ca de fapt cercetarea stiintifica incepe de acolo de unde se termina teritoriul cunostintelor acumulate, menirea ei fiind sa inainteze in zonele necunoscute. Daca cercetarea nu dizolva granitele unui déjà vu, chiar nu-si merita sub nici o forma numele. Iar daca este necesar ca – pentru scurta vreme – o parte din timpul cercetatorilor sa fie sacrificata pentru a redacta inventarieri ale cunostintelor acumulate de generatiile anterioare, acest sacrificiu nu trebuie, sub nici o forma, extins la intreaga lor activitate si nici sa fie scosi ani la rind din circuitul stiintific. Un dictionar este, desi ni se pare banal sa amintim, o inventariere a unor cunostinte deja acumulate. Acest lucru nu vrea sa-l inteleaga Eugen Simion, si o sa vedem si de ce.

Proiectul
inca de pe la inceputul anilor ’90, proaspat academician – intr-o perioada in care s-au ales unii pe altii –, urcind pas cu pas treptele in ierarhia Academiei, Eugen Simion face presiuni pentru demararea unui dictionar general al literaturii romane (DGLR). Directorul de atunci, Mircea Anghelescu, s-a opus acestui proiect care ar fi consumat toate resursele Institutului pe foarte multi ani, blocind activitatea de cercetare prin care se justifica, de fapt, existenta acestui Institut. Nereusind sa-si impuna punctul de vedere, demisioneaza din functie in 1995. Noul director, Dan Grigorescu, de altfel un respectabil profesor si om de cultura, accepta acest proiect, santajat repetat de catre Eugen Simion cu diminuarea fondurilor atit pentru salarii, cit si pentru alte activitati.

Cum a rezolvat Eugen Simion problema „resurselor“?
Simplu. intreg Institutul de Istorie si Teorie Literara, impreuna cu sectiile de literatura romana ale filialelor Academiei din Cluj si Iasi, au fost angrenate in aceasta munca, cercetatorii fiind nevoiti sa renunte la temele lor de cercetare pentru a lucra la acest proiect ciclopic, un butoi al Danaidelor, activitate prea putin legata de specificul muncii de cercetare. Sectia de literatura romana a Filialei din Cluj a Academiei demarase un proiect amplu privind publicistica romana sub conducerea lui Mircea Popa. Prin tot felul de amenintari i-a obligat sa renunte la vechiul proiect si sa se inhame la elaborarea DGLR-ului. Multi au crezut ca era ca pe vremea dictaturii, cind li se dadea o comanda de la „centru“, care dura probabil 2-3 ani, iar pe linga asta puteau sa-si vada linistiti de proiectele personale de cercetare. Dar nu a fost asa. Volumul imens de munca si presiunea pentru predarea materialelor cit mai repede i-a facut pe foarte multi dintre cercetatorii cu experienta sa plece prin pensionare sau sa-si gaseasca alte locuri de munca.

In anii 1997-1998, au plecat cei mai multi dintre cercetatorii cu experienta. Au ramas sa lucreze la acest proiect cei foarte tineri, care saboteaza indirect proiectul prin lipsa lor de entuziasm, si cei vulnerabili: fie din cauza studiilor si a lucrarilor putine si fara anvergura, fie din cauza trecutului compromitator. La Iasi s-a intimplat acelasi lucru. Colectivul condus de Dan Manuca, cel care realizase remarcabila lucrare: Dictionarul literaturii romane de la inceputuri pina la 1900, editata in 1979 – ce poate oricind sa stea ca exemplu de probitate profesionala –, si care continuase proiectul, ajungind cu studiile lor pina in 1916, a trebuit, din aceleasi motive mai sus enumerate, sa abandoneze proiectul. colectivul cercetatorilor cu experienta si anvergura s-a risipit si aici. Citiva dintre cei pensionati au revenit, nu din placere, ci lipsa banilor i-a determinat sa reia aceasta colaborare.

La Bucuresti situatia e si mai dramatica. Dintre cei care au plecat sau au fost dati afara de la Institut de cind a fost lansat Marele Proiect ii amintim pe: Mircea Anghelescu, Mihai Moraru, Dan C. Mihailescu (unul dintre motive a fost ca i se rescriau articolele), Monica Spiridon, Mihai Dascal (care, din pacate, a murit de infarct, ca urmare a unei discutii neacademice cu Eugen Simion), Nicolae Florescu (dat afara cu un an inainte de pensie deoarece a sustinut sus si tare ca este ilegal ca presedintele Academiei, Eugen Simion, sa se amestece in treburile Institutului), Roxana Sorescu, Corina Popescu (a fost data afara sub pretextul ca nu si-a predat materialele pentru DGLR, materiale, de fapt, pierdute de catre coordonator si apoi regasite). Lor le-au urmat mai tinerii: Eleonora Hotineanu (plecata cu o bursa la Paris pentru al doilea doctorat si pe care Eugen Simion, prin presiuni psihice, a fortat-o sa-si dea demisia), Dana Marinescu, Cristina Birsan (o tinara specialista in turca si cultura musulmana, plecata in strainatate pentru un al doilea doctorat), Ileana Birsan (acuzata pe nedrept de plagiat si demisa, motivul real fiind dorinta de a pleca cu o bursa in strainatate), Mihaela Michailov, Mira Feticu, Alexandru Stefan (care a spus raspicat ca el nu scrie articole pentru dictionar), Bogdan Tanase si altii.

Pentru anul 2007, Consiliul Cultural al Europei organizeaza concursuri pentru proiecte de cercetare, propuse nu de colective de cercetare, ci de cercetatori afirmati, ce sint la 3-8 ani de la sustinerea tezei de doctorat. in tot Institutul „G. Calinescu“, cu peste 40 de cercetatori, gratie politicii de cadre din ultimul deceniu, abia daca exista unul, cel mult doi candidati posibili, si ei au obtinut aceasta – sa-i zicem – performanta datorita unor factori independenti de bunavointa Institutului si a celor care il conduc.
Asa se explica de ce in zece ani au putut fi scoase doar cinci volume, trebuind, probabil, alti zece ani pentru finalizarea proiectului.

Derularea proiectului
Primul coordonator al proiectului a fost Iordan Datcu, lucrindu-se la dictionar dupa planul acestuia. El voia sa faca un dictionar simplu, functional, nu foarte amplu. in 1998, Eugen Simion o coopteaza la coordonarea dictionarului pe Magdalena Bedrosian, care vine cu o noua viziune, complicind foarte mult vechiul proiect, probabil, sub directa indrumare a Academicianului. in afara de faptul ca avea divergente continue cu Iordan Datcu, mai avea si obiceiul de a rescrie materialele cercetatorilor, pretextind ca nu sint bune si ca cercetatorii nu stiu sa scrie. in momentul cind a fost adusa, nu avea doctoratul luat si nu ne putem abtine sa ne punem intrebarea, fireasca in opinia noastra: ce probitate poate sa aiba un dictionar ca acesta coordonat de o persoana care nu a facut nici macar primul pas spre a deveni cercetator autentificat, si asta in orice domeniu: doctoratul?

La cirma DGLR vine o noua „cercetatoare“, tot fara doctorat, Gabriela Dragoi, avind avantajul de a fi lucrat cu echipa de la Iasi, care a elaborat Dictionarul literaturii romane de la inceputuri pina la 1900, nefacind totusi parte dintre „eminentele cenusii“ ale colectivului, experienta aceasta oferindu-i o perspectiva mai realista asupra proiectului. Cele doua coordonatoare s-au inteles atit de bine incit au reusit sa-l indeparteze pe Iordan Datcu din echipa de coordonare. Certurile dintre ei ajunsesera de notorietate in Institut. Dupa plecarea lui Iordan Datcu, lucrurile nu s-au aranjat, ba din contra, certurile dintre cele doua „cercetatoare“ ajunsesera la asemenea intensitate incit Magdalena Bedrosian a cedat nervos si a plecat in 2004. Aceasta este, sa zicem, partea anecdotica. in spate nu este, decit: munca silnica, santaj, viclenie, dezbinare (cei de la Iasi sint convinsi ca cei de la Bucuresti le-au furat proiectul si cind au ocazia „corecteaza“ cit pot articolele celor de la Bucuresti), tensiune, nervi, concedieri, demisii, nesiguranta, umilire, incorectitudine, abuz, urlete, certuri. Practic, Eugen Simion a reusit sa recreeze in Institut atmosfera ce domnea in intreaga tara inainte de ’89.

Miza dictionarului
Se pare ca prin acest dictionar Eugen Simion incearca sa recistige un ascendent pierdut in razboiul surd purtat intre profesori universitari, critici, scriitori asupra canonului literar si cine detine criteriile pentru „canonizarea“ scriitorilor si a operelor acestora. in opinia Academicianului, ar fi trebuit ca dictionarul acesta sa fie o opera de referinta in cultura romana si sa-l propulseze in prim-planul vietii literare, fiecare aparitie a unui volum urmind sa fie un eveniment asteptat cu nerabdare. Nu a fost asa. Initial a trezit un oarecare interes, ca mai apoi aparitia celui de al cincilea volum sa fie tratata cu apatie in presa literara.

Acutizarea conflictului
Nu dictionarul in sine e motivul pentru care s-a ajuns la protest, ci maniera dictatoriala, arbitrara prin care s-a impus acest proiect si s-a derulat pina in prezent. Profitind de gentiletea si bonomia profesorului Dan Grigorescu, care a incercat cit a putut sa apere cercetatorii Institutului, Eugen Simion, vicepresedinte fiind si apoi presedinte al Academiei, a inceput sa participe la Adunarile generale ale Institutului, la Consiliile stiintifice, lucru ilegal deoarece Institutul „G. Calinescu“ este autonom in cadrul Academiei.

Abuzind de delicatetea profesorului Grigorescu (sau cine stie ce raporturi or fi intre cei doi), se insinueaza la conducerea Institutului, conducindu-l direct prin intermediul profesorului amintit. Cum a venit la cirma institutului s-a spus. Ucenicind aproape toata viata la scoala comunistilor, a inceput prin a-i indeparta pe opozanti. Apoi si-a adus oamenii lui: Nicolae Iliescu, Lucian Chis, Gabriela Tarabega (cunoastem un scandal la Ministerul Culturii si Cultelor in care a fost amestecata) si altii, angajati prin concursuri mai mult decit formale (s-a pretins ca s-au tinut concursuri pe data de 29 decembrie, cind Institutul este inchis), pe posturi de cercetator I si II, venind dintr-o lume care nu are nimic de a face cu cercetarea. Academia, oare, nu poate impiedica asemenea abuzuri si nu are mijloace de a restabili dreapta masura a valorilor stiintifice, sau intre academicieni exisa o complicitate malefica?

Declarind sus si tare in multele sedinte la care i-a convocat pe membrii Consiliului Stiintific, inca de pe vremea presedintiei, ca el nu are nevoie de personalitati in Institut, ci de oameni care sa lucreze in echipa, cu alte cuvinte, cum ar fi spus bunicul lui Creanga, intrebat cum a reusit sa stringa avere, ar fi raspuns: „cu cei slabi de minte si tari in virtute“. Astfel a inceput presiunea asupra personalitatilor, a cercetatorilor care nu voiau sa fie robi pe plantatia Academicianului. Rezultatul s-a vazut. Conditiile de munca erau umilitoare. Materialele care nu conveneau erau facute pierdute si li se reprosa cercetatorilor ca iau salariile degeaba sau, pur si simplu, erau sfirtecate pina ajungeau la forma dorita.

Le-a fost interzisa plecarea in strainatate cu diverse burse si proiecte, multi platind cu postul dorinta lor de a studia. Academicianul nu s-a sfiit sa-i catalogheze pe acestia drept „capsunari“. De fapt, el are un puternic complex al strainatatii (asta nu-l impiedica sa plece in fiecare luna). Pe vremea cind era presedintele Academiei, i-a interzis actualului presedinte al Academiei, Ion Haiduc, atunci vicepresedinte, sa plece ca profesor invitat la o prestigioasa universitate americana, acesta din urma fiind nevoit sa-si dea demisia din functie.

Dupa mai 2006, cind ex-presedintele a ajuns un fel de portar-director al Institutului „G. Calinescu“, salariatii Institutului care fac greseala impardonabila de a fi atins un grad de perfectionare ce le permite sa elaboreze proiecte de lucru selectate de occidentali trebuie sa treaca prin furcile caudine, cersind vechiului presedinte al Academiei, ajuns director, un concediu cu sau fara plata. Dupa care urmeaza un lung sir de umiliri sau invective; sint lasati sa astepte pe la usa pina cind termenul plecarii trece sau cei impricinati renunta, luindu-si lumea in cap. Ce daca in Codul Muncii si in Regulamentul intern privind cercetarea se considera obligatorie acordarea de concedii pentru perfectionarea profesionala! Dar ce este un cercetator care nu este racordat la circuitul stiintific? Simplu, un reinventator in potentialitate al rotii. Mai mult, atunci cind Biroul de relatii internationale al Academiei trimite lista institutelor straine cu care se pot stabili colaborari academice, Academicianul nu o afiseaza, ba mai mult, o ascunde ca nu cumva sa dea idei cercetatorilor.

Oare ce s-ar intimpla cu un functionar oarecare care ar ascunde un document oficial ce i-a fost inminat pentru a-l face public? Ceea ce face ca plecarea in strainatate sa fie si mai grea e stresul si tensiunea din jurul acestei probleme, orice cerere depusa prin secretariat sau prin secretarul stiintific (nimeni nu poate lua legatura direct cu onor domnul director) este aminata cu siretenie de negustor oriental, asta in cel mai bun caz, daca nu se urla, efectiv, la petitionarul care cere personal un raspuns. Pentru cei care nu sint foarte apropiati de zona cercetarii, trebuie spus ca aceste deplasari au ca rol documentari in biblioteci si arhive din strainatate, nu sint excursii de placere, bursa care le este oferita din strainatate, in 99% din cazuri, ajunge doar pentru a subzista pe perioada deplasarii.
De ce vorbim noi de concedii pentru studiu si cercetare, cind nici in concediu de odihna legal cercetatorii nu pot pleca, sau chiar sint chemati din vacanta intempestiv pentru a-si relua munca?

Ca veni vorba despre viclenia cu care Eugen Simion conduce Institutul. Citeva exemple. Cristinei Deutsch i-a aprobat oral plecarea doua saptamini in concediu de odihna, concediu pe care petitionara a marturisit ca-l va petrece intr-o biblioteca din Italia. Cind s-a intors i s-a facut multa mizerie, i s-au dat avertismente si i s-a micsorat salariul, fara ca acest lucru sa respecte legalitatea. Pe Cristina Birsan a tinut-o fara raspuns la cererea depusa pentru continuarea studiilor cu un al doilea doctorat. Apoi o acuza ca a plecat fara sa astepte raspuns la cerere. Ca sa-si dea seama ulterior ca cererea nu este bine redactata. Sa vina de la Paris sa-si refaca cererea (de parca nu putea fi trimisa prin posta). Iar mai apoi, doamna Radescu s-o sune periodic, rugind-o sa-si dea demisia ca sa rezolvam odata asta…

in darea de seama asupra activitatii stiintifice pe anul 2006, extrem de subtire, intregita cu lucrarile personale ale cercetatorilor, articole de presa sau prefete, observam cu stupoare ca la capitolul doctorate apare numele Adrian Paunescu. Speram sa fie o coincidenta de nume, ar fi umilitor pentru toti sa stim ca versificatorul, scirbos de lingusitor cu toata puterea comunista, ar fi „facut“ un doctorat intr-un Institut unde au lucrat unii dintre cei mai mari oameni de cultura ai tarii. Dar nu ne-ar mira foarte tare.
in incheiere, nu pot decit sa-mi manifest tristetea fata de situatia Institutului de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, stiind ca persoane asemenea lui Eugen Simion sint la scara mai mica in multe din zonele culturii, persoane care cred ca totul li se cuvine, in dispretul legii si al bunului-simt.

E cineva care poate verifica modul cum au fost cheltuiti banii Institutului si legalitatea deciziilor lui Eugen Simion? Exista vreun potentat al zilelor noastre care sa inteleaga sau pe care sa-l intereseze ca exista coruptie si abuz chiar si la nivel academic (in afara de cea morala), mult mai subtila si perversa decit cea pe care o intilnim la functionarii guvernului sau la parlamentari? Trebuie sa asteptam sfirsitul biologic al acestor persoane sau vreun accident in cariera acestora, ca sa nadajduim la o rezolvare a problemei coruptiei? Ar fi imoral din partea noastra.