OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ştiu dacă există şi altfel de ţări, dar în cele din care venim noi, cei de faţă, noţiunea de bază, revelaţia esenţială, cuvîntul principal este minciuna.

Trăim în ţări mincinoase, în ţări de operetă. Această minciună este atît de cuprinzătoare şi de intensă, încît devine aproape frumoasă. Iată frumuseţea pe care a descris-o, savurînd-o cu durere, grotescul est-european. Iar acum, aceasta e frumuseţea care s-a epuizat.

Ne-am plictisit de „tărăgăneala asta a aparenţei şi a realităţii“, de acest joc strălucitor şi detestabil de-a v-aţi ascunselea în care am fost şi sîntem cobai. Am obosit etc.

Cea mai mare dintre minciuni este că ne-au spus: sîntem. Că ţara este. Că există un noi.

Unul dintre iluştrii experţi ai Europei Centrale, poate Kundera sau Konrád, dar poate că amîndoi, a spus la un moment dat că Europa Centrală e un vis. Asta e nu numai o idee frumoasă şi spirituală, ci şi foarte constructivă. În tot cazul, mie mi-e foarte apropiată.

În sfîrşit, ceva ce depinde de noi, de fantezia noastră, de talentul nostru. În contextul ăsta, putem visa pînă şi libertatea. Dacă-i aşa – de fapt, aici am vrut să ajung –, s-ar putea să recîştigăm şi acel noi pierdut. Noi, central-europenii, putem încerca, timid la început, apoi va fi din ce în ce mai uşor să afirmăm: noi, ungurii, noi, românii, noi, slovenii, noi, sîrbii, şi aşa mai departe.

Aici, în locul acesta unde ne aflăm, mi-e cît se poate de uşor să afirm: noi, noi, scriitorii, noi, ca numitor comun al colegialităţii – acesta este sentimentalismul meu, sentimentalismul meseriei.

O astfel de atmosferă agitată nu e benefică literaturii. În asemenea situaţii, gîndirea trebuie să fie rapidă şi pragmatică. E timpul lecturilor politice, cel puţin aşa cred. Desigur, e vorba de un gen literar foarte important în viaţa unei ţări, el clarifică, eliberează, dezvăluie, luptă. Şi literatura este o luptă pentru libertate, totuşi, parcă e altfel, e mai lentă, e mai papă-lapte, mai melancolică, mai ridicolă.

„Limba, dar cred că şi literatura, e mai veche, mai necesară şi mai durabilă decît orice formă a organizării sociale. Indignarea, ironia sau indiferenţa resimţite faţă de stat şi exprimate deseori în literatură sînt, de fapt, reacţiile permanenţei, mai bine zis, reacţiile infinitului la provizorat, la mărginire. În tot cazul, atîta timp cît statul îşi poate permite să intervină în problemele literaturii, şi literatura îşi poate permite să intervină în problemele statului. Ţinînd seama de determinarea regimului politic, a formei de orînduire socială – dar asta e valabil în cazul tuturor regimurilor, în general –, avem de-a face cu o formă a timpului trecut care vrea să se impună cu forţa asupra prezentului (deseori, inclusiv a viitorului) – or, acest lucru este dat uitării în cea mai mică măsură de către cel care se ocupă cu limba. Pericolul real pentru un scriitor nu este faptul că statul are posibilitatea (nu rareori pusă în practică) să-l persecute, ci că se lasă hipnotizat de formele monstruoase ale statului, e adevărat, aflate din cînd în cînd într-o schimbare pozitivă, dar mereu provizorii“.

Să nu pierdem din vedere nici următorul aspect: ar trebui să ne visăm în acelaşi timp Europa Centrală, să ne visăm ţara – apoi, să ne şi detaşăm de ele, să devenim ridicoli, extravaganţi, nefolositori, neînsemnaţi şi mici, adică, să nu uităm: avem vocaţia Întregului, sîntem chemaţi pentru Întreg.

*

În 1989, ţările noastre, cele din zona asta, au devenit subit ţările uzate şi fantastice ale speranţei.

În decembrie, într-o lună, Europa Centrală s-a schimbat, drept urmare s-a schimbat Europa, adică lumea. Să spunem că se va schimba şi literatura. Nicidecum asta nu se înţelege de la sine, o schimbare de regim nu trebuie neapărat să aibă efect asupra artei şi, mai ales, nu imediat. De ce ar avea influenţă asupra unui roman dacă în ţara autorului staţionează sau nu trupele armatei sovietice? Teoretic, e o bagatelă. Romanul Război şi pace, pe care colegul meu a reuşit să-l scrie excelent, a fost afectat într-o măsură neglijabilă de victoria (sau de înfrîngerea?) lui Napoleon la Waterloo.

În schimb, literaturile de prin părţile astea au depins într-o măsură mult mai mare de meschinele bătălii de la „Waterloo“ ale epocii. Literatura central-europeană bălteşte în politică (sau politica în literatură), carevasăzică mereu o pătrunde, o străpunge, la fel cum pătrunde respiraţia dragostei în buzele înfierbîntate, fierul sabiei în coastele care au trădat sau viforul aspru din nord în renii din Malmö, iar calitatea comparaţiilor indică numaidecît că acest lucru nu poate fi ceva foarte plăcut.

Într-adevăr, literatura a fost, a putut să fie singurul loc de unde ni s-a reamintit nouă, cititorilor, de libertatea furată sau pierdută sau risipită. Din cauza asta, în Europa Centrală literatura are o autoritate atît de mare – cu toate că, fireşte, niciodată n-a fost în stare să facă faţă ca lumea sarcinii încredinţate, asta e menirea unui parlament democratic –, de aici rezultă amintita complicitate dintre carte şi cititorul acesteia, de aici, tirajele mari.

Acum, odată cu apariţia discursului public, cu etalarea întregii palete a publicităţii, s-a pus capăt acestei situaţii răsfăţate, deosebite, se toceşte şi se desprinde pe loc (sau poate s-a şi desprins deja) de literatură acel amplu interes care, de fapt, în mare parte oricum n-a fost un interes literar, iar ce-a mai rămas – la fel ca peste tot în lume – înseamnă prea puţin. Cred că situaţia asta va fi benefică literaturii maghiare, care trebuie să înfrunte faptul că nu este importantă, că este aşa-zicînd neînsemnată, că este aşa-zicînd ridicol de mică. După părerea mea, asta este ceva ce ţine de esenţa literaturii, această micime ridicolă, parcă în asta ar consta şi forţa ei. Uneori, cînd e nevoie, literatura creşte şi devine importantă, creşte la fel de mare ca un combinat metalurgic, să spunem...

Toate astea pe mine mă bucură vizibil, nu-mi fac griji, pentru că încă n-am simţit pe pielea mea cum e cînd pot interveni în tot şi-n toate, fără nici un efect. Dar asta vine ceva mai încolo, mai e pînă să devenim un stat de drept anost.

Literaturii ăsteia combative, luptătoare (care, deci, a fost zidită mult mai puţin din limbă, mai degrabă din revoltă) i-a aparţinut un fel de-a vorbi tăinuit. Din punct de vedere lingvistic, literatura maghiară datorează mult socialismului care a existat în mod realist (suprarealist). Eu, cel puţin, resimt o recunoştinţă vie, dar o să mă vindec, o să-mi treacă şi asta.

*

Într-o dictatură, totul este politică, deci nimic nu este politică. Omul nu are posibilitatea să se ocupe de treburile polisului. Acum se poate şi ţine de opţiune dacă vreau sau nu. Sînt unii care consideră asta o eroare, scriitorul fiind şi în prezent reprezentantul poporului său. Ca program, pentru mine asta este prea mult – sînt momente cînd atît eu, cît şi cărţile mele ne ocupăm de politică, sînt momente cînd nu ne ocupăm. Unele aspecte le acceptăm, pe altele le criticăm. Există doar răspunsuri personale, cel puţin eu aşa cred.

––––––––––––––––––

Text citit de autor la Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, 11-16 iunie 2009, Neptun-Mangalia.

Traducere din limba maghiară de Anamaria POP