Romancierul şi jurnalistul Michel
Braudeau (redactor-şef al NRF) a publicat în 2007, la Seuil, o
cărţulie savuroasă, intitulată Café. Cafés, ce
reunea o suită de articole apărute anterior în cotidianul Le
Monde (între 18 iulie şi 23-24 iulie 2006). Cartea a apărut
recent şi în româneşte, la Editura Art, în
traducerea Ralucăi Sava. Cafea. Cafenele este un parcurs
jurnalistic, dar şi stilistic – cu umor, informaţie şi pricepere
de connaisseur – a istoriei europene a cafelei, dar şi invers, a
istoriei Europei prin istoria cafenelelor ei.
Michel Braudeau, Cafea. Cafenele, Editura Art, Colecţia „Dulapul
îndrăgostit“, Bucureşti, 2009, 112 p.
O microistorie socială,
culturală şi politică, avînd în centru laitmotivul
cafelei. Cafeaua – originară din provincia etiopiană Kaffa –,
adaptîndu-şi numele „la modulaţiile fiecărei limbi (caffè,
café, coffee etc.)“, a cucerit iremediabil Europa, în
ciuda opoziţiilor – neputincioase – ale monarhilor, oamenilor de
litere, oamenilor puterii în genere, la finele Vechiului Regim,
agonizant: „Cafeaua n-a declanşat singură Revoluţia Franceză,
însă cafenelele au oferit liberalismului, politic şi
economic, una dintre cele mai bune arme ale sale. Această băutură
fără credinţă şi fără lege, care cultivă spiritul critic,
prin esenţă ostilă oricărei supuneri, a contribuit indirect şi
subtil la zdrobirea cu un dos de palmă a Vechiului Regim, muribund
deja“. Din zona utilităţii (călugării din deşert o beau, de
pildă, pentru a-şi putea prelungi veghea) şi, mai apoi, a
convivialităţii exuberante, care dezleagă limbile, cafeaua –
băutură insidioasă, ce ascute spiritul critic şi îi adaugă
doza de euforie necesară – ajunge şi un subtil ferment social şi
politic, îndemnînd la revoltă şi la o nouă ordine.
Cafenelele Europei – scrie cu nostalgie şi umor Michel Braudeau,
căci azi ele nu mai sînt ce-au fost – reprezintă locul unde
s-au pus la cale revoluţiile, în istorie, ca şi în
literatură. Michel Braudeau pleacă aici, o spune, de la teoria lui
George Steiner, conform căreia am înţelege mai bine noţiunea
de Europa, dacă am trasa o hartă a cafenelelor ei. Călător şi
connaisseur, avansînd noţiuni de istorie, mentalităţi,
literatură etc., scriitorul francez pune în practică ideea
lui Steiner: trasează un contur european, oprindu-se asupra a şase
cafenele celebre: Cafeneaua Florian (Veneţia), Cafeneaua Hawelka
(Viena), Cafeneaua Gijón (Madrid), Cafeneaua A Brasileira
(Lisabona), Cafeneaua Slavia (Praga) şi Les Deux Magots (Paris).
Cele şase capitole, care focalizează pe cafenelele sus-numite, nu
fără a decupa zone mai largi în jurul lor şi a evoca şi
alte cafenele, alternează cu alte şase capitole privitoare la
istoria, prelucrarea şi comercializarea cafelei (astăzi, al doilea
produs comercializat din lume, după petrol).
Cafeaua a inventat cafenelele (în
Europa, desigur), iar acestea din urmă au inventat, la rîndul
lor, multe alte lucruri: liberalism şi convivialitate, cotidianul
citadin implicat în presă, poştă, cafeaua de dimineaţă,
tertulias spaniole, dezbaterile literare furtunoase din cafenelele
vieneze şi pariziene ale secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.
Jurnalistică şi fermecătoare, cum
spuneam, presărată cu anecdote şi mici picanterii (micul dejun al
Regelui Soare, care a dat curs liber înfiinţării de cafenele
la Paris, nefăcîndu-şi griji pentru consecinţele lor
subversive, consta în bucăţi de pîine înmuiate în
vin rece!), cărţulia lui Braudeau se citeşte cu curiozitate şi
voluptate de către iubitorul de cafea bună, garnisită cu pagini de
istorie culturală a Europei. Deşi, la drept vorbind, o cafea de
calitate se bea simplă, „ca atare, aburindă“. Dar asta nu face
decît să asigure fundalul – ferm şi sobru – al unor
voluptăţi multiple, gustative şi culturale, desfăşurate în
jurul licorii magice.
La Veneţia, Florian este cafeneaua
preferată a francezilor, frecventată de Stendhal, şi locul unde
contele Gozzi a lansat Gazzetta Veneta, strămoş al revistelor
people şi una dintre primele reviste din Italia. În Piaţa San
Marco, „cel mai frumos salon din lume“, Floriano Francesconi
închiriază, în decembrie 1720, la începutul
carnavalului, două săli micuţe şi deschide un local cu nume
patriotic: „Alla Venezia trionfante“. Însă Veneţia era
deja decadentă, iar localul, preluat după moartea lui Francesconi
de nepotul său Valentino, va deveni cel mai celebru din Europa:
„Este locul care, de-a lungul secolului al XIX-lea, reuneşte toată
aristocraţia literelor, cum ar fi Germaine de Staël, Benjamin
Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand,
Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas tatăl, Théophile
Gautier. Fără să-l uităm, desigur, pe Honoré de Balzac,
ilustru amator de cafea“. Tot pe-acolo au trecut şi Arthur
Rubinstein, Jean-Paul Sartre, Hemingway sau François
Mitterrand. Decorul pe care-l afişează astăzi datează de la 1858:
picturi murale pe sticlă, lămpi de Murano, lemnărie aurită,
oglinzi, măsuţe de marmură, banchete de catifea roşie. „O
iluzie care se plăteşte, desigur“, iar preţurile sînt
destul de piperate.
Beethoven şi Bach, Buffon şi Voltaire
au fost fervenţi amatori de cafea. Sigur, „virtuţile cafelei
arabica nu explică geneza unor opere atît de diverse, create
în singurătate“ – adaugă just şi prompt Michel Braudeau.
Dar cu certitudine, potenţează harul, talentul, virtuţile
cuvîntului, acolo unde ele există: „Dacă fenomenologia
sartriană nu este mai solubilă în cafea decît ar fi
graţia unui Verlaine în absint, la fel de adevărat este că
în Europa cafenelele au funcţionat efectiv ca alambicuri ale
cuvîntului, de la acele botteghe din Piaţa San Marco pînă
în bastioanele pariziene ale existenţialismului“. A se vedea
şi capitolul parizian, penultimul, „Cafeneaua Les Deux Magots“.
La Viena, tînărul polonez Franz
Georg Kolschitzky trece drept fondatorul primei cafenele din ţară,
„La Sticla Albastră“. Lui îi vine ideea să renunţe la
prepararea à la turque, să filtreze cafeaua şi să o
servească cu frişcă şi miere.
Dacă veneţienii şi vienezii au
inventat cafenelele europene, madrilenii au creat tertulia, un spaţiu
aparte, „cumva inserat în interiorul cafenelei principale“,
unde bărbaţii se strîng la aceeaşi masă, o dată pe
săptămînă, şi discută despre tauri, teatru, literatură,
politică.
Michel Braudeau pledează cu nostalgia
cunoscătorului – care se teme de muzeificarea Veneţiei în
aceeaşi măsură ca de pierderea spiritului de altădată al
cafenelelor, via Flore şi Les Deux Magots – pentru o Europă a
cafenelelor – spaţii efervescente, dar şi spaţii contemplative.
Zidul celebrei cafenele Gijón din Madrid păstrează memoria
înţeleptului Alfonso: „Aici, Alfonso, negustor de chibrituri
şi anarhist, vîndu tutun şi privi viaţa cum trece“.
Cafeneaua europeană te învaţă, în lumea de azi, cum
„să-ţi pierzi timpul“, iar cine ştie s-o facă „se apropie
de eternitate“.
În ciuda vervei autorului şi a
frumuseţii grafice a ediţiei româneşti, e de spus că
traducerea Ralucăi Sava suferă, din păcate, de foarte multe
inadecvări stilistice („În cafeneaua Gijón s-a fumat
în draci şi s-a vorbit despre literatură“, „ne supărăm
la sînge“) şi fraze calchiate ca atare („au incitat ţările
africane la liberalism“ ş.a.m.d.).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters