Intîlnirea
de la Bruxelles dintre liderii Europei ar putea aduce o undă de speranță pentru
milioanele de trăitori ai Uniunii Europene. Și nu numai. De pe urma situației
generale trag ponoasele sau foloasele și alte zeci de milioane direct racordate
la ce se întîmplă (și se decide, deseori) la Bruxelles și Strasbourg, fiind
vorba de magrebieni sau ucraineni, albanezi, turci sau romi. Situația extrem de
delicată în care a fost UE în ultimele săptămîni nu s-a resimțit în stradă,
precum s-a întîmplat în Rusia după alegerile care au propulsat partidul de
inimă (Rusia Unită) al lui Putin într-o majoritate confortabilă în Duma de Stat
(observăm, chiar și cu coada ochiului, că în noul Parlament rus comuniștii au
obținut 93 de mandate, circa 20% din totalul parlamentarilor, locul al II-lea
în preferințele alegătorilor).
Chiar așa?
Chiar așa. Greu de făcut „Procesul Comunismului“ la vecinii noștri de la Marea
Neagră. Și mai greu de convins Occidentul democratic că Rusia nu e o democrație
pentru un parteneriat etic, ci doar o sursă de gaze naturale de care,
cum-necum, Europa are nevoie. Și atunci, în aceste condiții geostrategice, ce
implică mult cinism (rusesc) și realpolitik (nemțesc), despre ce valori ale
democrației, sau libertăților individuale, sau drepturile omului mai poate fi
vorba?
O tăcere rușinoasă
și jenantă ar face mai bine decît vocalizele unor politicieni despre viitorul și
soarta umanității. Europene sau extraeuropene. Cum să nu se găsească/descopere
în cinci ani ucigașii Annei Politkovskaia și ai altor 9 ziariști/activiști
pentru drepturile omului asasinați fără scrupule într-o țară care livrează gaze
naturale și spectacole grandioase la Balșoi Teatr? La ce bun atîta Lacul
Lebedelor și Evgheni Oneghin cînd pistolul trage din capătul străzii? Fapte obișnuite
– lichidarea adversarilor politici – și cît se paote de reale în Rusia. Așa cum
reale au fost și ciondănelile de la Bruxelles care au condus, totuși, la niște
acorduri. Admise de plano, dar care abia urmează să fie implementate. Să devină
literă de lege.
Pe scurt,
este vorba despre o integrare fiscală în interiorul UE, o politică de
austeritate – cuvînt echivoc, ca și fericirea sau dragostea, nimeni nu știe
exact formula sau conținutul real – cu un maximum de 3 % deficit anual bugetar,
în așa fel încît să se reducă masiv – și sub control strict – cheltuielile, iar
moneda europeană să nu derapeze în fața dolarului. Faptul că chinezii sînt
dispuși să ofere 300 de miliarde de dolari Europei pentru depășirea momentului
dificil nu miroase a bine pe termen lung. Chiar dacă, acum, Europa Unită va fi
salvată, ceva nu merge. Ceva trebuie modificat și asumat de toate statele
partenere și nu doar decise de principalii actanți.
E limpede că
Germania și Franța au interese directe în actuala conjunctură. Este limpede că
fără Marea Britanie construcția proiectată de Maurice Schumann va eșua, mai
devreme sau mai tîrziu. Este limpede că extinderea Uniunii Europene nu se poate
împinge pînă la granița cu Siria și Libanul. E foarte bine că o Croație modernă
și bine articulată, care poate acoperi toate cerințele aderării, va fi inclusă
în UE.
Președintele
României a fost la Bruxelles și a reprezentat Statul român la negocierile de
acolo. Am primit vestea că România este de acord să participe la noua integrare
fiscală. OK, sîntem cu Europa, Europa e cu noi. Sigur că ar mai trebui un vot
în Parlamentul României pentru a deveni oficială o anume asumare directă și
personală a șefului Statului român. Dar ar fi ăsta un impediment, dacă, să
zicem, nu iese votul din Parlament? Păi, e treaba Parlamentului – expresia îi
aparține șefului statului – să se descurce cu cerințele și acordul cu UE, dacă
vrea să-l respingă va trebui să explice votul negativ și la Bruxelles, și
românilor. Băsescu dixit: faceți voi ce vreți, că eu tot ce vreau fac și iese
tot ce doresc eu. Simplu. Și a și propus – cui? – să se schimbe Constituția.
Care, între noi fie vorba, se tot schimbă, dar nu se modifică nimic. Ca și cu
reformele și reforma Statului român de care cu multă gingășie și farmec tot
pomenește, papagalicește, șefa Camerei Deputaților, Roberta Anastase.
Constituția
cea nouă a României ar cuprinde și prevederea ca acel 3% deficit maxim să fie obligatoriu.
Devenim visători. Mereu și mereu, fără să avem studiile și experiența lui
Varujan Vosganian, atît de drag lui Traian Băsescu. Cum să pui în Constituție o
asemenea prevedere, vezi tu, Doamne, să blochezi diversele măsuri populiste? Ar
mai fi puțin și o să începem să fixăm, tot prin Constituție, procente de creștere
obligatorie a diverselor sectoare industriale sau recoltele la hectar ale
păioaselor.
De altfel,
putem mărturisi că am început un studiu-text numit 2084, prin care am dori să
anticipăm cîteva direcții ale României de mîine. Una dintre prevederi ar fi
utilizarea bețigașelor la mîncarea micilor, în locul tradiționalelor scobitori,
astfel ca producția de bețigașe din bambus, din România, să crească cu 2.000%,
atrăgînd și exporturi corespunzătoare de mititei în Republica China. Nu
devoalăm tot studiul, care oricum, nu este operațional încă.
Revenind la
București în strictă actualitate sîntem informați că, în 2012, vom imprumuta
alte 16 miliarde de dolari de la FMI. Știre care iar ne nedumerește. Noi
miliarde? Ca să ce? Explicațiile cu banii pentru salariile bugetarilor și cu
pensiile care trebuie plătite ni se par puerile. Unde sînt investițiile de care
tot pomenim, marile șantiere și construcțiile de drumuri care le-au dat de
lucru șomerilor și au scos SUA din impas în anii de după criza din ’30?
Nu vedem
decît patinoare și săli de gimnastică, gondole și seri de muzică
turco-armenească. Wow, tare de tot, muzica lui Cantemir, pe buzele românilor
însetați de cultură, e cool! Exact ce ne lipsea nouă. Dar de ce să fim nefericiți,
acum de sărbători, cînd tot cultura tradițională salvează mereu și mereu
România? Altfel mai tragem un Weinachtoratorium și un Matheuspassion. Spre
bucuria Angelei Merkel. Oh, Romanien, Ja, ja, gutt, schon, wurderbach!
Ia mai ziceți
una, măi flăcăi, Europa are zurgălăi!