OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In fata Prefecturii din Montpellier, intilnind eu un garajist roman ramas in Franta in ’90 cu ocazia meciului de fotbal dintre Steaua si Montpellier, mi-a fost foarte greu sa-i explic omului cine eram? Azilant politic? Nu. Emigrant economic? Nu. Turist? Nu. Omul nu vedea alte situatii plauzibile pentru un roman
asezat la aceeasi coada cu el intr-o prefectura franceza, asa ca a conchis ca nici nu ma aflam acolo.

E drept ca am venit in Franta ca turist. Ca orice scriitor roman caruia i s-a ivit in sfirsit ocazia pe care nu spera s-o mai apuce de a vedea tara lui Rabelais, am mers si eu trei zile cu trenul, in ianuarie ’91, si aveam de gind, dupa doua saptamini de vizitat muzee, sa mai merg trei zile si inapoi, spre Bucuresti. Mi s-a descoperit insa o boala nu tocmai simpla si mi s-a spus ca alta cale nu-i de a scapa cu viata decit o chimioterapie de un an. Nimeni nu era sigur ca un astfel de tratament ar fi posibil in spitalele din Romania. Am ramas deci intr-un spital din Sudul Frantei, visind intoarcerea in Romania (cu trenul, cu vaporul, cu avionul, cu autocarul, cu orice) ca pe o inviere din morti. Spre sfirsitul perioadei de tratament, am depus un curriculum vitae la Universitatea din Montpellier si am fost acceptat ca lector de romana pentru un an universitar. Tocmai bine ca sa-mi fac si bilanturile medicale de control.
Cam asta a fost momentul in care conationalul meu care lucra la un garaj Renault de la periferia Montpellierului a dedus ca nici nu as fi in Franta. De fapt, nici nu eram acolo. Cu gindul eram acasa, iar cu trupul, fie la Spital, fie in afara Spitalului, traind deci acel amestec de speranta si spaima comun tuturor cancerosilor, indiferent de virsta, sex, nationalitate, culoare sau loc de rezidenta.
in Europa unita, eu personal nu prea cred. Mai bine zis, ea mi se pare deocamdata doar o marota a politicienilor (si din West si din Est, fara deosebire) si mai putin o problema a oamenilor de rind. Sigur, ca orice vorba care se plimba prin gurile primilor, ea da celor din urma mai intii sperante si iluzii si mai apoi crude si amare dezamagiri. Nu le voi mai insira aici pe ale mele. Voi povesti doar citeva intimplari.

- Braudel –
un istoric uitat
in august ’91, la o „Universitate de vara“ pe Coasta de Azur, l-am cunoscut pe istoricul polonez Bronislaw Geremek. Stiam ca-i un discipol al lui Fernand Braudel, cel cu Mediterana, cu „structurile cotidianului“, cu „jocurile schimbului“, acela care ne-a convins pe toti ca istoria nu e facuta de regi si razboaie, ci de micile inventii materiale, de recoltele de cereale sau legume, de rezultatele pescuitului, de iluzii, de boli, de mode etc. El insusi, Geremek deci, a scris o carte foarte frumoasa despre marginalitate in secolul XVI. Poate o voi traduce cindva in romaneste.
Acolo insa, la La Garde-Freinet, se afla in postura de om politic si era foarte anturat si (nu pe nedrept) respectat, ascultat. Pe terasa unde ne-am cunoscut in acea seara de august nu se servea vodca, asa ca am baut vin frantuzesc si mi s-a parut ca eu am facut-o cu mai multa placere decit el. L-am intrebat daca intr-adevar est-europenii sint de mai multe categorii, asa, ca la macelarie: muschi de porc calitatea intii, calitatea a II-a si „oase cu slanina“. A priceput imediat ca ma refer la „axa Varsovia-Praga-Budapesta“ si la obsesia lor de a se departaja in cursa pentru Europa (adica pentru ajutoare, subventii si investitii de la CEE) de vecinii de pina la Urali si Adriatica.
„Dar puteti sa afirmati cu certitudine ca guvernul de la Bucuresti este necomunist?“, m-a intrebat. Cum puteam sa afirm asa ceva si inca cu certitudine, in august ’91, cind eu ma aflam de mai bine de sapte luni in Franta. Numai ca eu nu despre guverne il intrebasem pe discipolul lui Braudel.

La conferinta de a doua zi, el avea sa lanseze o idee care si-a facut dupa aceea drum spre urechile parlamentarilor europeni si aveam s-o aud peste o vreme, rostita de guri de cele mai diverse orientari politice (Raymond Barre, François Mitterrand), la televizor. Poate ca multi o considera o idee politica. Mie mi se pare o vorba de negustor de bazar, respectabila insa tocmai din acest motiv! Cred ca atunci s-a lansat prima data, era la citeva zile dupa puciul de la Moscova, si cred ca domnul Geremek a fost intr-adevar la originea ei. Ideea era ca Occidentul sa dea ajutoare in devize tarilor din Europa Centrala (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), iar acestea sa trimita alimente si alte produse URSS-ului. in felul acesta efortul Occidentului ar fi fost mai mic, iar rezultatele mai spectaculoase, ar fi fost impuscati doi iepuri dintr-o lovitura.
Ideea a avut pe loc numerosi partizani si, cum ziceam, aveam s-o aud apoi in numeroase comentarii televizate. Jocurile schimbului! Mai tirziu insa n-am mai urmarit-o si nu stiu nici azi daca cei doi iepuri au foat intr-adevar impuscati.

- Prin satelit
de la Bucuresti
O vreme am pindit cu urechea toate emisiunile de informatie radio pentru a afla ce se mai intimpla in Romania. Rareori se mai intimpla ceva in acea tara. Vremea ei de glorie mediatica durase doar o saptamina in decembrie 1989.
Si totusi, in vara lui ’91, France Inter a transmis o serie de emisiuni in direct, prin satelit de la Bucuresti. De luni pina simbata, cite doua ore in fiecare zi. Le-am si inregistrat pe casete acele emisiuni, nu voiam sa scap un cuvint. Va pot pune oricind la dispozitie una dintre aceste casete. Ea contine o premiera mondiala: colajul radiofonic suprarealist realizat prin satelit. Ca sa fiu mai precis, el este realizat printr-o defectiune a legaturii prin satelit. Despre ce e vorba?

in mijlocul unei discutii inaltatoare intre filozoful Gabriel Liiceanu, patronul editurii Humanitas (fosta editura a partidului comunist) si filozoful Andrei Plesu, pe atunci ministru al culturii, legatura cu sala Institutului Francez din Bucuresti se intrerupe brusc dupa rostirea numelui lui Heidegger. Regia de emisie de la Paris intervine cu scuzele de rigoare si, fiind probabil pregatita pentru astfel de evenimente, „inlantuie“ cu muzica romaneasca: taraful tiganilor din Clejani. Textul suchiu al tiganului acompaniat de coarda groasa a vioarei tisneste pe unde ca o imensa ironie la vorbele pline de har ale celor doi discipoli ai lui Noica. E suprarealist, dar adevarat.
La Marsilia, in gara, se afla un barulet cu o terasa tot timpul insorita care da spre bulevardul Atena. La citeva zile dupa incidentul radiofonic relatat mai sus, ma aflam pe acea terasa cu o cafea in fata. Un grup de copii intre 8 si 12 ani s-a raspindit printre mese, punind in fata consumatorilor niste cartonase scrise de mina si invelite intr-un plastic transparent. Unul dintre pusti s-a oprit la masa mea. Desi pusese cartonul pe masa astfel incit eu vedeam literele rasturnate, am citit primul rind: „Je suis réfugié de Roumanie“. I-am zis copilului in romaneste: „intoarce foaia, s-o pot citi!“ M-a privit cu placuta surprindere o fractiune de secunda. intelegea ce i se spune! Spontan, cu acea imensa bucurie de care numai copiii pot fi capabili, mi-a zis (in romana, desigur):

Auliu, vorbesti tiganeste!
Rationamentul lui era foarte bun. Daca el, care era tigan, intelegea ce-i spun eu, asta insemna ca limba in care-i vorbisem nu era franceza, ci tiganeasca. I-am zis totusi:
Nu, am vorbit romaneste.
Chestia asta l-a dezamagit foarte tare. Mi-a intors spatele si s-a carat luindu-i cu el pe ceilalti copii. Mi-ar fi placut sa mai stau de vorba cu ei, chiar daca nu stiu tiganeste. De fapt, nici ei nu stiu, isi imaginau doar ca limba in care vorbeau intre ei si pe care francezii nu o intelegeau era tiganeasca.

in jurul lacului Etang de Berre si in Camargues, mai ales in Les Saintes Marie de la Mer, prin campinguri si prin case abandonate, traiesc multe familii de tigani venite din Romania dupa caderea comunismului. Tiganii sint europenii nostri cei mai rapizi. Trebuie sa fi plecat din Romania cind inca se mai tragea pe strazile Bucurestiului. O prietena care lucreaza in sectia de copii a unui spital din Bouches du Rhône are numeroase ocazii sa-i intilneasca. imi spune ca acelasi clan revine si de cinci ori intr-un an pentru nasteri. Cei mai multi sint „integrati“, au adica „la carte de sécurité sociale“. De altfel, cersetoria pustiului pe care l-am intilnit eu la Marsilia era cumva distinsa. Nici nu era imbracat ca un cersetor. Un costum de jogging si o pereche de adidasi ca ai lui costa azi, in magazinele privatizate din Bucuresti, exact cit cistiga un muncitor intr-o luna.
Se pare insa ca nici convietuirea tiganilor din Romania cu cei din Polonia, Ungaria, Yugoslavia si Ucraina nu-i tocmai usoara in Sudul Frantei. Ora sosirii i-a departajat si a creat ierarhii. Au loc dispute „teritoriale“, vendete etc.
-Pisser
à l’Université“

Graffiti este un cuvint deja invechit. Desenele si sloganele pe care anonimii minuitori ai bombelor de vopsea le imprastie pe ziduri se numesc azi tag. Taggers-ii sint purtatori de cuvint ai paturilor nemultumite, dezorientate si uneori cinice din societatea euopeana.
Pe usa unui WC, la Universitatea Paul Valéry, un astfel de tagger a scris, foarte inspirat de altfel: „L’Europe, mon cul!“
Transcriu in continuare:
„Soyez productifs“
„Monsieur, y’a pas à avoir honte. C’est la nature“
„FUCK IS FUCK; LOVE IS FUCK; Friend is fuck. What’s the difference?“
„Etudiants, la société vous inculque des connaissances non pas pour refléchir, mais pour participer à la marche d’un système absurde: la course au fric.“
„Le marché du cul aussi ça fait tourner le système, bande de fausse-culs!“
„Le pire c’est quand la fille est nulle“
„Il n’y a pas d’age pour être con“
„ALL ANIMALS ARE EQUAL. BUT SOME ANIMALS ARE MORE EQUAL THAN OTHERS“ ORWELL
Si, in final, tot pe o usa de WC:
„Le pauvre mec qui vient chier un coup n’est pas obligé de se faire agresser par vos conneries!“
„L’Europe mon cul!“