OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anne-Marie THIESSE
Crearea identitatilor nationale in Europa. Secolele XVIII-XX
Editura Polirom, Colectia „Historia“, Iasi, 2000, 220 p., f. p.


Kosovo, Cecenia, Scotia, Tara Bascilor: locuri dificile ale unei Europe care se doreste a fi, in acelasi timp, angrenata in uriasul motor al Uniunii Europene, economice si politice. Tot mai multe motive par sa pledeze astazi pentru necesitatea intaririi legaturilor administrative dintre tarile europene, in sensul modelului helvetic. Moneda europeana, pornita cu atita avint, se clatina sub presiunea dolarului american. Politicienii insisi incep sa vorbeasca tot mai mult de organizarea federala ca de singura viabila pentru salvarea identitatii europene. Inghesuiti din ce in ce mai mult de invazia irezistibila a productiei culturale americane, europenii se ascund in spatele „exceptiilor culturale“, al legilor audio-vizualului care prevad difuzarea obligatorie a unor cote de productie televizata europeana, indiferent de calitatea ei. Europa traieste astazi o profunda criza identitara si nu stie nici macar impotriva cui (sau daca este cazul) sa se apere. Diferitele sale regiuni traiesc insa in mod diferit aceasta criza. Occidentul face o benigna (pina la proba contrarie) cultura de masa si campanii publicitare. Mai la est si mai la sud insa, grupuri etnice pornesc sa-si revendice dreptul de a exista ca „natiune“, indiferent de costurile (in vieti omenesti) unui asemenea demers.
Ce mai inseamna, acum, o natiune si cum poate ea supravietui identitar? Mai are vreun viitor Europa statelor-natiune sau va ceda ea in fata presiunii curentului unificator?

Cartea lui Anne-Marie Thiesse, recent aparuta in traducere romaneasca, porneste la drum cu aceste intrebari, carora le cauta un raspuns in geneza ideii de natiune. Istoricii si sociologii politici care au abordat aceasta tema au incercat sa mearga pe firul natiunii si al nationalismelor, pina la a ajunge sa le gaseasca originea nu in negura veacurilor, ci spre sfarsitul secolului XVII. O data cu teoriile herderiene ale identitatii natiune-limba, pe plan cultural, iar pe plan social si poltic, cu mitul fondator al revolutiilor, in special al celei franceze, apare tot mai hotarit o identitate noua, aceea de membru al unei comunitati care nu se mai defineste prin unitate de religie sau de statut social, ci prin unitate de limba si de traditii comune. Se dezgroapa vechi epopei celtice (in cazul germanilor sau al englezilor), se inventeaza mitul galic, pentru francezi, traditii folclorice si mituri fondatoare, se cauta „dovezi“ care sa ateste solide traditii culturale, apar romanele si basmele nationale.
Procesul de constructie a natiunii culmineaza, in anumite tari ale Europei, cu 1848. Romanii, italienii, polonezii ii ajung atunci ideologic din urma pe francezi, care trecusera la confectionarea marilor simboluri nationale mai devreme, prin recuperarea si continua reinterpretare a imaginii Revolutiei Franceze.

Exista – asa cum apare in analiza volumului recent aparut – mai multe etape in devenirea conceptului de natiune. Prima se situeaza la nivelul cultural, romantic, al „recuperarilor“ de traditie (revolutia estetica) si trece prin construirea limbilor nationale si a epopeilor fondatoare, a traditiilor mai mult sau mai putin autentice care au justificat la un moment dat pretentiile identitare ale unui popor: „In 1817, un tinar poet din Boemia anunta ca a descoperit in cutia unei orgi dintr-o biserica veche niste manuscrise din secolul al XIII-lea... In anul urmator apare un alt manuscris miraculos, provenind aparent din secolul al IX-lea sau al X-lea...“ Aceste „descoperiri“, care s-au dovedit mai tirziu a fi, pe baza analizelor filologice, confectii ale pretinsului lor descoperitor, au stat la baza unui val de entuziasm national ce cuprinsese la vremea aceea toate popoarele traind in Imperiului austro-ungar si care a ajutat la promovarea unei culturi nationale cu traditie. Exemplul extras din lucrarea lui Anne-Marie Thiesse nu este intimplator, pentru ca reprezinta un simptom ce a dus la grabirea construirii unui model identitar national, valabil si astazi. El cuprinde traditii comune, o limba comuna, un mit fondator al poporului (vezi epopeile nordice, de tipul Kalevala, modelul dacilor si al romanilor sau al galilor etc.).

A doua etapa a constructiei natiunii este aparitia statelor-natiune: „Din punct de vedere intelectual, natiunea a fost construita ca un organism imuabil, mereu identic cu sine insusi de-a lungul vicisitudinilor istoriei. Trecerea de la natiune ca principiu atemporal la statul-natiune, organizatie ce nu putea exista decit adaptindu-se permanent, reveleaza aceasta contradictie dintre fixitate si revolutie. Si naste o angoasa: disparitia natiunii. Intrupindu-se, natiunea eterna se supune bolilor si mortii“. Intr-adevar, o data cu statele-natiune, apar si fundamentele ideologice ale nationalismelor, care se cristalizeaza in ultimii ani ai secolului al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea. Atunci apare necesitatea unirii nucleului „sanatos“ al natiunii intr-o coalitie care sa il apere de germenii daunatori, atunci se dezvolta un model care glorifica forta pusa in slujba natiunii si a puritatii ei, razboiul, imaginea femeii-mama ce ajuta la perpetuarea natiunii. Toate aceste tendinte au atins un prim punct culminant in primul razboi mondial si au continuat sa se dezvolte in forme din ce in ce mai exacerbate pina la sfirsitul celui de al doilea razboi.

Modelul a suferit atunci o transformare, trecind intr-o a treia etapa. Europa s-a impartit atunci in doua. Prin acelasi proces de diviziune a trecut si exaltarea fenomenului national. Pe de o parte, Europa se reculegea si se reconstruia in urma celui mai mare dezastru provocat de nationalismele impinse la extrema, pe de alta parte, in blocul sovietic se trecea la impunerea internationalismului proletar in care devenise periculos sa te lauzi cu o alta identitate decit cea a partidului unic: „pentru a marca desprinderea de trecut si instaurarea unei noi societati, pentru a suprima tot ceea ce este considerat arhaism alienant, regimul, folosindu-se de aparatul de partid, stabileste noi traditii si ritualuri: vechile sarbatori rurale si religioase sint inlocuite de sarbatori sovietice“.

Partidele comuniste din Europa Centrala si de Est nu vor intirzia insa sa redescopere avantajele pe care le poate reprezenta exploatarea motivelor nationale ca alternativa la orice alte libertati democratice de care cetatenii acestor state sint vaduviti, mai ales dupa momentele dramatice ale anului 1968. Incepe atunci un nou val al totalitarismelor europene intitulat de multi comentatori „national-comunism“. „Regimurile comuniste recurg din ce in ce mai mult la patrimoniul identitar pentru a sustine mindria nationala si a incerca sa creeze un consens sub egida partidului“. Modelul genealogiilor fanteziste care pornesc de la parintii fondatori ai natiunii – Burebista, de pilda, in cazul lui Ceausescu – prolifereaza in cultura de masa a regimurilor comuniste: „Romania lui Ceausescu este antrenata de conducatorul ei pe calea unui nationalism care exalta singele si pamintul patriei, impingind pina la ultimele limite cultul marilor stramosi, dacii“. (Sa notam ca autoarea nu s-a putut abtine sa nu pomeneasca – intr-un pasaj de numai zece rinduri consacrat acestei problematici in cazul romanesc – cuvintul magic Dracula, intr-un context, in opinia noastra, complet nejustificat si de aceea facil. Pentru Dracula ar fi necesara probabil o carte care sa analizeze cauzele si radacinile obsesiei Occidentului pentru acest mit creat tot de el!)

Finalul cartii analizeaza provocarile epocii actuale, prefigurind, pe de o parte, riscul retrezirii nationalismelor, iar pe de alta parte, mondializarea natiunilor. Daca Europa isi construieste o structura care sa faca fata mondializarii, nu acelasi lucru se poate spune despre locuitorii Europei, care sint putin pregatiti sa se adapteze noii identitati pretinse de mai marii Uniunii Europene: „In starea actuala a lucrurilor, europenii par la fel de inzestrati cu identitati nationale pe cit sint de lipsiti de o identitate europeana... Elaborarea unei identitati comune nu va insemna nimic daca nu va fi insotita de un autentic proiect politic, care sa le propuna cetatenilor Uniunii sa redevina (s.n.) actori ai propriului lor destin“. Intrebarea este cine va putea sa elaboreze un asemenea proiect si cind au fost, oare, cetatenii Europei actorii propriului lor destin...