Cărţile de teatru pe care ni le-a adus atunci, ale unor
autori din Balcani şi din Sud-Estul Europei, le-am achiziţionat cu ajutorul
Uniterului. Ele au fost o etapă în colaborarea noastră şi au stat la bazaAntologiei de teatru balcanic pe care am propus-o Fundaţiei Camil Petrescu (a şi
apărut). Am descoperit apoi că Dominique Dolmieu este nu doar un excelent
teatrolog despre care mi-a vorbit în termeni elogioşi profesorul lui George
Banu, dar şi un militant pentru culturile defavorizate, pentru dreptul la
universalitate al unor spaţii pe cît de marginale sau marginalizate, pe atît de
semnificative. Între timp, Festivalul de la Brăila şi-a accentuat profilul
balcanic („Europa via Balcani“ e sloganul său) colaborînd prin Centrul „Maison
d’Europe et d’Orient“ cu autori şi creatori din zonă: Stefan Ceapaliku,
dramaturg şi universitar albanez, Moustapha Aouar, regizorul şi directorul
Teatrului Gare au Théâtre de la Vitry-sur-Seine, regizorul Adonis Filipi,
criticul grec Bouboulina Nitaki. L-am invitat şi pe macedoneanul Dejan
Dukovski, autorul excelentei piese Butoiul cu pulbere, în repetiţii la Teatrul
Mic; probabil îl vom avea oaspete la toamnă şi pe Goran Stefanosvski, cu
spectacolul montat la Paris de Dominique după o piesă a sa, dacă soarta teatrului
din Brăila, acum la ceas de cumpănă, va fi una bună. Un model de management
cultural şi o placă turnantă pentru creatorii din Orient şi Occident, Centrul
MEO, condus de Dominique Dolmieu, a
devenit, prin producţia de traduceri, prin reţelele de colaboratori, un model
de reuşită şi solidaritate (poate ar fi interesant de ştiut că nu de mult i-am
fost alături în acţiunile organizatorice privind extinderea sediului,
contribuind cu petiţii la susţinerea acestui demers).
În această perioadă de criză, Dominique Dolmieu a reuşit totuşi să-şi ţină şi festivalul
său, Le Printemps de Paris, care a început pe 19 martie şi va dura pînă în
iunie, perindînd pe scenele lui artişti din cele mai excentrice puncte ale
Europei şi ale Asiei.
Centrul Cultural „Maison d’Europe et d’Orient“ (MEO) este
cunoscut, în prezent, în Franţa şi în toată lumea pentru acţiunile sale de
susţinere a culturilor defavorizate. Aţi început ca un avanpost occidental
pentru Balcani. Cum s-au petrecut atunci lucrurile?
Profesional, fac parte din generaţia post-Zidul Berlinului,
fiindcă mi-am început cariera în aceeaşi perioadă în care acest zid se
prăbuşea. Atunci am descoperit, cu surpriză, ca şi mulţi alţii,că mai există
ceva de partea cealaltă, iar curiozitatea mi-a fost provocată. Lucram deja la o
adaptare a romanului Brave New World de Aldous Huxley, care vorbeşte chiar
despre dictaturi – cu o viziune asupra puterii absolute, asemenea aceleia care
urma să apară în Europa după 1932. În acelaşi timp, urmam studiile de regie la
şcoala „Pierre Debauche“, la Paris, cu un proiect final de pregătit. Am vrut să
merg să văd cît mai de aproape ce a rămas din acel imperiu de Est şi am plecat
în Albania, unde regimul vechi era încă în funcţiune. Cu cît toată lumea îmi
spunea să nu plec, cu atît eram mai hotărît să o fac, şi cît mai repede. La
Paris, l-am întîlnit pe pictorul Omer Kalesi şi am fost total subjugat de opera
sa. Este un mare maestru şi un om sfînt, iar pînzele sale au o putere care m-a
fascinat mereu. Apoi, la Tirana, l-am întîlnit pe Kasem Trebeshina, principalul
disident albanez. A fost începutul unei lungi aventuri. Acesta era un luptător,
şi este încă la cei 80 de ani şi ceva ai săi. În orice caz, nu sînt sigur că
trebuie să vorbim despre culturi defavorizate sau că e mai bine să privim cu
onestitate cine este fundamental defavorizat între un surd şi un mut. Prefer să
vorbesc, de pe malul nostru, despre culturi nerecunoscute sau prost cunoscute.
De cîţiva ani, MEO şi-a lărgit preocupările înspre Asia
Centrală. Care sînt problemele care se pun în condiţiile acestui nou statut?
Extinderea a fost de la început preocuparea noastră. După
Albania, am constatat rapid că situaţia era comparabilă cu a altor ţări din
Balcani, apoi în Caucaz, apoi în Europa Orientală, apoi în ansamplul Europei de
Est, apoi în lumea turco-persană şi în Asia Centrală. Pentru noi, aceste
culturi sînt tot atîtea întîlniri între Orient şi Occident, avînd sovietismul
ca frontieră, de la Ljubljana la Bichkek. Zona asupra căreia lucrăm acum este
din ce în ce mai greu de definit. Ea regrupează, finalmente, lumea
euroasiatică, avînd lumea occidentală la Vest, lumea chineză la Est, lumea
arabă la Sud. Interesul nostru prim a vizat limbile diverse. Am exclus iniţial
lumea rusă din aria noastră de joc. Apoi, cu timpul, văzînd în ce situaţie
deplorabilă se găseşte societatea civilă rusă, ne-am gîndit că nu putem rămîne
indiferenţi. Bineînţeles că activitatea culturală din Asia Centrală este
diferită de aceea din Balcani sau din Europa Centrală, dar cu atît mai mult
ocaziile rare creează succesul manifestărilor legate de Asia Centrală. Este, de
asemenea, raportul Orient-Occident care se află în joc. Orientul este o
atracţie extraordinară pentru noi, dar care poate avea conotaţii adînci. Unii
asociază Orientul cu lumea otomană, turcă sau arabă, musulmană, mai mult sau
mai puţin interiorizată şi „bronzată“, din Sudul sau Estul îndepărtat, atunci
cînd încearcă să-i găsească o identitate prin filtrul lumii occidentale,
catolice, albe şi igienizate. Tema asta ne permite să facem şi un triaj automat
al publicului. Spre exemplu, unii se simt ofensaţi la gîndul că ar putea avea,
fie şi pentru o secundă, ceva oriental, în timp ce alţii se distrează copios în
faţa aceleiaşi provocări.
Datorită formaţiei dumneavoastre (teatrologie, regie),
teatrul ocupă un loc prioritar în activitatea de la MEO. Care sînt proiectele
dedicate acestuia (teatrului) şi care sînt celelalte domenii artistice şi
culturale aflate în atenţia centrului de la Paris?
MEO este un aşezămînt cultural pluridisciplinar, independent
şi solidar. Încercăm să echilibrăm munca între programe, cum ar fi, de pildă,
Festivalul Le Printemps de Paris, şi creaţia, în termeni de producţie şi
difuzare. Avem, de asemenea, artişti asociaţi. E adevărat că teatrul şi carteareprezintă o parte largă a profilului nostru. Teatrul este o artă la răscruce,
o artă a momentului. Cartea lasă o urmă, permite o altă formă de transmitere a
mesajului. Cînd am început, am creat o antrepriză de spectacole, apoi o reţea
şi o bibliotecă, apoi o editură (L’espace d’un instant), o librărie şi o mică
sală polivalentă. Primim rezidenţe, găzduim repetiţii, reuniuni, lecturi,
dezbateri, organizăm concerte, proiecţii, expoziţii, spectacole de teatru sau
de dans în format restrîns, precum solo, monolog, marionete etc. Reputaţia
noastră se clădeşte, pe de o parte, pe o muncă de natură culturală, cu bune
ecouri sociale, politice, şi, pe de altă parte, pe o muncă de creaţie,
artistică. Perimetrul nostru de acţiune e amplu, pentru că lucrăm bine cu
structurile de proximitate în cartier, precum şi cu teatre naţionale sau
instituţii ca Festivalul de la Avignon sau Comedia Franceză. Cît priveşte
creaţia, în 2009 am realizat The Balkans is not dead, o piesă- fabulă chiar
despre confruntarea Orient-Occident a macedoneanului Dejan Dukovsky, care a
plecat în turneu în Kosovo şi în Macedonia. În acest an, lucrăm la Cette chose
là, o comedie filozofică, tandră şi satirică asupra naturii umane, scrisă de
bulgarul Hristo Boicev, şi sperăm să aducem piesa în România la sfîrşitul lui
2010 sau la începutul lui 2011. Va fi o formulă concisă. Premiera e fixată
pentru 20 octombrie 2010 – aviz amatorilor! În fine, vom realiza Le Démon de
Debarmaalo, inspirată din fabula medievală franceză a bărbierului care îşi
transformă clienţii în pateu de ficat – piesă a macedoneanului Goran
Stefanovski. Se va juca la Théâtre de l’Oprime, care e vecin cu noi.
Vreau să remarc aici că MEO susţine logistic Festivalul de
Teatru de la Brăila, cu sloganul „Europa via Balcani“, profil pe care şi l-a
conturat în această direcţie tocmai datorită colaborării cu MEO. Eu însămi, ca
membră a Comitetului lingvistic român, am recomandat autori români pentru a fi
traduşi în Franţa. Reţeaua română s-a lărgit în ultimul timp. Cum apreciaţi
această colaborare?
Absolut necesară. Ce-am putea face fără reţeaua RET (Reţeaua
Europeană de Traduceri Teatrale, coordonată de MEO) şi fără cei 200 de
corespondenţi din toată Europa? Reţeaua este organizată în 26 de comitete
lingvistice, ai căror membri citesc texte în limbile de origine şi ne ţin la
curent dacă se scriu lucruri interesante ici şi colo. Atît cît e posibil,
încerc să echilibrez compoziţia acestor comitete, bărbaţi/femei, tineri/mai
puţin tineri, independenţi/instituţionali, practicieni/teoreticieni,
localnici/membrii ai diasporei; pentru a avea un aviz pe cît posibil mai
cuprinzător. Aceşti corespondenţi ne-au făcut să descoperim autori ca Saviana
Stănescu, Nicoleta Esinencu, Gianina Cărbunariu, Alina Nelega şi alţii.
Vreau să-ţi mulţumesc aici ţie, Doina Papp, precum şi
celorlalţi membri ai comitetului român: Alexandra Badea, Simona Brînzaru, Magda
Cîrneci, Mihai Fusu, Claudiu Groza, Mirella Patureau, Sebastian Vlad Popa,
Iulia Popovici, Danny Rossel, Benoit Vitse, fără de care nu ne-am fi putut face
treaba. Pe de altă parte, am fost fericit să lucrez pentru Festivalul de la
Brăila, care a fost, împreună cu Matei Vişniec, primul care m-a invitat în
România. Vişniec, căruia îi aduc aici un vibrant omagiu, este pentru mine un
artist talentat, lucid şi de mare maturitate. Este cel mai ilustru ambasador în
aceste domenii şi un prieten apropiat.
Festivalul Le Printemps de Paris, care este acum în
desfăşurare (19 martie - 28 iunie), face şi mai vizibilă MEO.
La drept vorbind, Le Printemps de Paris nu e ceea ce ar
trebui să fie. Un festival ar trebui să fie un moment puternic, realizat cu
mijloace suplimentare. Noi am păstrat efectiv o parte din buget pentru a face
această promovare, dar ea rămîne slabă. De exemplu, în acest an, pentru a
economisi cîteva sute de euro, am decis să nu facem afiş. Fondurile care ne-au
fost atribuite ne permit doar să facem să funcţioneze centrul. Odată plătite
chiria şi salariile permanenţilor, nu ne mai rămîne aproape nimic. Cum să faci
în aceste condiţii din festival un moment puternic? În plus, acest festival ar trebui
să fie ca un supliment al unei activităţi de promovare permanentă, pe lîngă
producţie şi difuzare. Dar, în loc să ducem aceste activităţi de front, sîntem
obligaţi să le practicăm prin alternanţă. A trebuit, deci, să uităm de orice
proiect şi să reducem programarea la unu sau două trimestre, reunind-o într-o
perioadă dată şi numind-o „festival“. În final, cuvîntul nu e decît o
operaţiune de marketing. Dar cu atît mai necesară, cu cît un număr bun de
finanţatori au o teamă viscerală de a nu fi constrînşi să permanentizeze
finanţarea lor. Nu acceptă decît finanţarea pe proiecte. Cu titlu de exemplu,
noi nu avem convenţie plurianuală cu nici unul dintre finanţatori, ceea ce
înseamnă că ei pot să se dezangajeze oricînd. Din fericire, subzistă încă o ţesătură
socială şi asociativă în care avem locul nostru şi, astfel, ajungem să
organizăm evenimente de calitate. În acest an, am făcut deschiderea cu Novruz.
Au fost de opt ori mai multe persoane, pe care n-am putut să le primim. Apoi,
au fost polifoniile georgiene, muzica greacă, un trio Tzane, care reuneşte trei
cîntăreţi diferiţi, o grecoaiacă, un turc, un franco-bulgar – absolut
fantastici. Vor fi expoziţii de fotografie: Ilias Poulos, Antoine Aghoudjian,
Sladjana Stancovic, o lectură de poveşti ale rromilor francezi internaţi în
perioada nazistă, o seară şamanică, ce promite mult, o alta, cu o dansatoare
persană, samovare literare pentru a prezenta noutăţile din regiune, plus
Sărbătoarea Europei (9 mai), cu Federaţia Asociaţiilor Culturale din
Île-de-France, creată la iniţiativa noastră, o săptămînă „Rusia în rezistenţă“,
în off, respectiv Anul Rusiei în Franţa, o întîlnire cu Jeton Neziraj,
directorul Teatrului Naţional din Kosovo, în fine, ultima producţie a pieseiFuck you Eu,ro,Pa! Şi Veronika Boutinova, de la Căţelele savante.
Zilele trecute, MEO a declanşat o acţiune de protest, o
grevă, cerînd reforme în cultură. La ce se referă ele?
Avem cu toţii de pierdut de fiecare dată cînd activitatea
socială/culturală şi creaţia artistică sînt ameninţate. În Franţa, partidul
aflat la putere e condus de o ideologie profund liberală şi şi-a pus în cap să
reducă la maximum activitatea nerentabilă economic pe termen scurt. În prima
linie, cultura, sănătatea, educaţia, cercetarea. Pentru liberalii aceştia nu
există decît trei categorii de concetăţeni: cei care produc (cît mai ieftin),
cei care consumă (dar nu vorbesc cu gura plină) şi cei care profită (ei
înşişi). Li se spune, pe aici, despre „liberali“, aşa cum se vorbea altădată la
voi „libertatea poporului“. Nu e prea diferit. Şi cum au pierdut grav două
alegeri regionale succesive, ei fac în prezent tot ce pot pentru a asfixia
aşa-zisele regiuni care au luat pîrghiile dezangajării culturale faţă de stat.
Adică, dacă legea în chestiune e adoptată, oraşele şi regiunile nu vor mai avea
dreptul să intervină în cîmpul culturii şi statul va avea monopol complet. O
întoarcere la Evul Mediu. Deja peste tot în jurul nostru legăturile
intermediare îşi închid porţile una cîte una. La modul general, e vorba de a
lupta împotriva scăderii unor subvenţii care au fost angajate cu ani în urmă şi
de a lupta pentru ca subvenţiile să fie acordate la momentul oportun. De
exemplu, noi n-am primit în prezent toate finanţările pe 2009, şi propria mea
mamă ne-a dat bani ca să plătim salariile.
De fapt, care sînt susţinătorii financiari ai MEO? Care sînt
legăturile cu Ministerul Culturii şi cu organismele europene?
Sîntem finanţaţi, în principal, de la rezerva parlamentară a
Senatului (Grupul verzilor), de Ministerul Afacerilor Sociale (Agenţia pentru
Coeziune Socială şi Egalitatea Şanselor), de Ministerul Culturii (Centrul
Naţional al Cărţii), de către Delegaţia Generală a Limbii Franceze şi a
Limbilor din Franţa, Departamentul Afacerilor Europene şi Internaţionale
(Direcţia Culturii) şi de oraşul Paris (Direcţia culturală, Direcţia politică
şi a integrării, Primăria de arondisment). Am obţinut, de asemenea, în ultimii
ani, şi susţinerea Fundaţiei Europene pentru Cultură a Republicii Cehe, am
primit din Azerbaijdjan, Croaţia, Kosovo, Republica Turcă, Ciprul de Nord,
Serbia, Slovacia. Această listă poate părea impresionantă, dar în realitate cei
mai mulţi ne dau cîţiva piaştrii. În acest an, sperăm că vom fi susţinuţi şi de
Institutul Cultural Român.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters