OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oamenii sint la mina cuvintelor fabricate de intelectuali si la dispozitia politicienilor care creeaza Binele si Raul social.


Intelectualii si cuvintele

Imi amintesc de un obicei din vremea copilariei, din satul meu natal. Simbata seara tot sateanul iesea cu maturoiul in mina si-si matura ulita care tinea de-a lungul casei si a gradinii, sporovaind cu vecinii, punind tara la cale. Nimanui nu-i trecea prin minte sa-si lase ulita nematurata cit ar fi fost de obosit, de ocupat sau cit ar fi fost aceasta de lunga, cu atit mai mult cu cit ulita era acea parte a nimanui si a fiecaruia, dar era partea vizibila a felului in care fiecare isi respecta semenii, comunitatea si, mai ales, felul in care stia sa lucreze la imaginea lui publica. Gunoiul menajer era ars, vasele sparte erau ingropate, iar mortaciunile duse la groapa satului, dupa un ritual tot atit de sever precum cel al inmormintarii oamenilor. Sateanul trebuia sa duca var nestins, nisip si pamint, pentru a-si ingropa animalul si a feri comunitatea de molime. Era un obicei stravechi, din care toata lumea avea de cistigat. Cu timpul, ulitele nu s-au mai maturat, vecinii isi aruncau gunoiul unul in poarta celuilalt, ripele satului si albiile riurilor s-au umplut de mortaciuni, incaltari rupte, mormane de pungi si sticle de plastic. Intr-o primavara, la o inundatie, acestea au invadat ogoarele, incit hotarul arata ca un peisaj din Tarkovski.

Tot satul a iesit atunci pe cimp sa smulga cirpele putrede, resturile alimentare, incaltarile aruncate, oalele sparte, dar mai ales pungile si cutiile de plastic din ogoarele pe care tocmai le insamintasera. Atunci „am indraznit“ sa-i critic pe primar, pe preot si pe invatator, intr-un ziar local, atragindu-mi supararea tacuta, dar de lunga durata, a parintilor. Dupa ani de zile am aflat ca „nu se cuvenea sa am o astfel de indrazneala“ fata de autoritati. Atunci m-am napustit asupra parintilor, prieteni cu preotul si cu invatatorul. „Cine credeti voi ca a impus obiceiul atit de bun, de care voi v-ati lasat, de a nu arunca gunoaiele in mijlocul ulitei sau in poarta vecinului?“ Parintii s-au uitau sfiosi la mine si mi-au raspuns: „Primarul, preotul, invatatorul si consilierii“. „Si acum de ce nu mai fac acest lucru?“ S-au uitat la fel de sfiosi la mine si nu au stiut sa-mi raspunda.

Satul meu natal este o comunitate straveche, care nu s-a schimbat fundamental de-a lungul timpului. Aceiasi oameni, aceiasi primari, aceleasi institutii. Comportamentul si obiceiurile private au ramas cam aceleasi, vecinii se hartuiesc pentru o palma de pamint sau pentru o femeie, dar obiceiurile publice se schimba dupa umorile si interesele primarilor si ale institutiilor. Daca acestia isi respecta oamenii si comunitatea pe care o reprezinta, daca se ingrijesc ca satenii sa respecte si sa protejeze spatiul public ca si cum ar fi propria lor avere; daca isi vad de interesele personale, turnindu-si asfalt pe propria lor ulita din banii satenilor si lasind in paragina restul satului, satenii incep prin a-i batjocori si a se batjocori intre ei, ca raspuns la tradarea primarilor in care au investit incredere.

Aceasta istorioara ne demonstreaza ca institutiile creeaza mentalitati, obiceiuri, mai ales cele destinate spatiului public, mai ales cele care se refera la relatiile sociale. Sclavii pareau la locul lor in sclavagism, azi, neosclavagismul este sinonim crimei; feudalul era considerat trimisul lui Dumnezeu pe pamint, pina s-a descoperit ca fiecare om poate fi un trimis al lui Dumnezeu pe pamint. Puterea exercitata fara conditii pare fireasca sau legitima intr-un regim autoritar care promite fericirea terestra a fiecaruia, chiar daca aceasta nu este atinsa niciodata, sau, cind cel fara putere nu are alta posibilitate de alegere, dragostea de patrie si de natiune poate justifica asimilarea, razboiul, exodul, genocidul, crima impotriva semenului nostru de alt neam, de alta religie, de alta rasa, atunci cind ne folosim de principiul atit de „democratic“ al majoritatii.

Problemele lumii sint probleme de limbaj, spune Wittgenstein, si, prin aceasta, schimba complet paradigma filozofica a lumii. Continutul cuvintelor cu care operam se poate transforma in bombe de distrugere in masa, asa cum s-a intimplat in cele doua razboaie mondiale, asa cum s-a intimplat cu razboiul iugoslav sau cu cel recent din Irak. Acelasi continut poate, in acelasi timp, contribui la pacea, securitatea si prosperitatea globala. Responsabili pentru incarcatura distructiva sau constructiva a cuvintelor sint, in primul rind, intelectualii care lanseaza cuvintele in spatiul public ca pe niste veritabile bombe sau ca veritabile mesaje constructive. De sensul acestor cuvinte se folosesc politicienii in exercitiul puterii. Acest exercitiu respecta o geografie a intereselor si a capacitatii politicienilor de a discerne intre bine si rau. Oamenii sint la mina cuvintelor fabricate de intelectuali si la dispozitia politicienilor care creeaza Binele si Raul social.


De la emotia nationala la dreptatea etnoculturala

Cultura europeana s-a impus in lume prin proiectul iluminist. Miezul tare al acestui proiect il constituie actiunea rationala si principiile democratice. Actiunea rationala a transformat meditatia de dragul meditatiei in motorul progresului si al descoperirilor stiintifice, iar principiile de egalitate, libertate, fraternitate au schimbat felul in care era administrata puterea. Raporturile dintre suveran, cel care detinea puterea fara conditii, si supus – cetateanul care o suporta – s-au transformat in raporturi de reprezentare contractuala. Cetatenii, prin votul lor universal, erau chemati sa-si delege reprezentantii pentru a administra averea publica si pentru a le reprezenta sau a le negocia interesele in raport cu alte state, cu alte comunitati. Atit administrarea averii publice, cit si negocierea intereselor in raport cu alte state se fac in conformitate cu un contract ale carui reguli se regasesc in programul partidului.

Cetatenii au dreptul sa-si penalizeze reprezentantii atunci cind acestia se indeparteaza de promisiunile asumate in programul electoral, alegindu-si alti reprezentanti care fac promisiuni mai plauzibile. Chiar daca nu a functionat ca un argument constient, formarea natiunilor are la baza mobilizarea cetatenilor in jurul unui principiu care putea sa-i emotioneze, putea sa le puna energiile in miscare si prin care cei care ii reprezentau puteau obtine un vot majoritar. Si ce-l poate emotiona mai puternic pe un om decit magulirea orgoliului personal si al celui de apartenenta la o comunitate de idei, de limba, de obiceiuri? Pentru ca cele doua identitati, cea individuala si cea de apartenenta la o etnocultura, dau sens vietii fiecarei persoane si o ajuta sa aleaga un mod de existenta corect. Pentru egalitatea dintre persoane, s-a inventat principiul egalitatii in drepturi intre cetateni. Numai ca, prin constituirea natiunilor, s-au creat cetateni de rangul intii si cetateni de rangul doi.

Cetatenii care erau si sint reprezentati de majoritatea unei populatii isi asigurau prioritatea la impartirea puterii, a resurselor, a prestigiului, deci sanse mai mari in fata vietii, fata de cetatenii care nu puteau obtine aceleasi beneficii prin vot majoritar. Cetatenii care nu puteau fi reprezentati de majoritate ramineau in afara deciziei politice, puteau fi marginalizati sau exclusi chiar si atunci cind acestia traiau traditional in acelasi spatiu geografic cu populatiile majoritare, chiar si atunci cind aveau institutii capabile sa le administreze interesele. In aceasta situatie se afla minoritatile nationale din Europa.
Un decalaj important de dezvoltare economica si de model de administrare democratica exista si intre tarile dezvoltate ale Europei, si intre cele din fostul bloc sovietic. Dar globalizarea pune la masa negocierilor state tot mai puternice, cu piete continentale si bicontinentale, cu sisteme de aparare continentale si bicontinentale.

Pentru ca Europa sa devina un actor credibil in negocierile globale, aceasta trebuie sa dobindeasca statutul juridic al unui stat federal. Fara o Constitutie europeana si fara un Guvern care negociaza in numele statelor care compun statul federal sau Uniunea Europeana, vechiul continent risca sa se farimiteze in state care nu vor conta in deciziile globale viitoare. Dar o Uniune Europeana erodata de tensiuni si conflicte intre natiuni de rangul intii si natiuni de rangul al doilea si al treilea, intre natiuni cu viteze diferite de dezvoltare risca disolutia. De aceea continentul european este confruntat cu doua presiuni majore din partea evolutiei istorice. Prima presiune fiind conturarea unei identitati continentale cu statut juridic, iar a doua – raspunsul la felul in care va fi administrata dreptatea etnoculturala intre popoarele traditionale din Europa, incluzind si minoritatile aflate in alt stat decit statul-mama.

Raspunsul nu este simplu indiferent la care din presiuni cautam o solutie rationala. A negocia o identitate europeana este infinit mai greu decit a constitui o identitate americana din cetateni care vorbesc aceeasi limba si impartasesc acelasi ideal al eficientei maxime, avind aproximativ aceeasi istorie recenta in spate, aceea a emigrantului. Popoarele Europei s-au format timp de secole, drumul spre identitatea proprie si spre limba moderna fiind prea adinc incrustat in sentimentul de apartenenta al cetateanului la o comunitate etnoculturala care ii defineste fiinta, ii determina alegerea unui mod de viata corect sau a unui mod de viata care are sens pentru el. Identitatea americana poate fi comparata, la modul simplist, cu omogenitatea unui lot sportiv motivat puternic sa cistige locurile de pe podium in competitia mondiala.

Metaforic vorbind, Europa din acest punct de vedere seamana cu o familie cu mai multi copii, foarte diferiti intre ei, unii optind pentru performanta stiintifica, altii pentru cea sportiva, unii voind sa ramina tarani, altii dorind sa devina pictori pentru a-si compensa dizabilitatile fizice sau pur si simplu pentru ca sint talentati, fiecare vorbind propria sa limba, avind propriul lui sistem de comunicare, fiecare fiind capabil sa supravietuiasca prin propriile lui resurse, dar fiind incapabil de performanta globala, sortiti sa ramina marginali fara un sprijin din partea familiei careia ii apartin, cea europeana. Dar identitatea europeana in acest moment inseamna sa pui pe picior de egalitate sau macar sa asiguri sanse egale, reale, polonezilor, grecilor, romanilor, bulgarilor, alaturi de englezi, germani, francezi, sanse care dintr-o anumita perspectiva ar insemna sa-i discriminezi pe englezi, germani, francezi, punindu-i sa plateasca costurile egalitatii pentru popoarele cu viteza de dezvoltare mai lenta. Rational vorbind, aceste costuri sint indiscutabil mai mici decit atomizarea sau disolutia continentala, iar pe termen lung, o investitie foarte avantajoasa.

Exact aceeasi solutie rationala ar putea fi adoptata si in cazul minoritatilor nationale aflate pe teritoriul altor state decit statele-mama. Solutia egalitatii de sanse cu majoritatea inseamna de fapt masuri de discriminare pozitiva pentru minoritate, pentru ca aceasta sa-si poata conserva identitatea si sa supravietuiasca asimilarii. Dar costurile egalitatii de sanse pentru minoritate sint incomparabil mai mici si pentru majoritate decit cele platite in cazul conflictelor etnice sau al razboaielor generate de aceste conflicte. Sa ne amintim de costurile ultimelor doua razboaie mondiale si de razboiul iugoslav, toate generate de conflicte etnice. Unde ar fi ajuns Europa cu resursele materiale si umane risipite in cele doua razboaie mondiale, unde ar fi ajuns Iugoslavia cu o solutie pasnica la revendicarile etnice ale popoarelor care o compun?


O posibila iesire din capcana

Salat Levente este autorul care aduce in literatura romana si poate si in cea europeana cartea cea mai valoroasa privind modelul liberal al administrarii multiculturalitatii. Rodul unei documentari de ultima ora din filozofia politica contemporana, in principal inspirat din modelul multicultural propus de Will Kymlicka, Multiculturalismul liberal (Editura Polirom, 2001), teza lui de doctorat, schiteaza principii filozofice utile pentru fundamentarea unor solutii politice de administrare etnoculturala echitabila. Egalitatea intre persoane nu poate fi atinsa, spune autorul, decit prin universalizarea egalitatii dintre culturi, dintre etnoculturi, mai ales a celor care traiesc traditional pe acelasi teritoriu.

In cazul in care statele administreaza multiculturalitatea folosindu-se in decizia politica doar de principiul majoritatii, acestea risca pe termen lung sa creeze conflicte si frustrari. Majoritatea considera ca procedeaza moral atunci cind deciziile ei merg impotriva unor minoritati atita vreme cit decizia politica este justificata de principiul majoritatii, cererile minoritare fiind interpretate ca nelegitime. Minoritatile care convietuiesc traditional, pe aceleasi teritorii cu majoritatea se considera indreptatite sa aiba sanse egale in fata vietii cu cetatenii majoritari, acest drept fiindu-le asigurat de principiul egalitatii dintre persoane din dreptul international dar acest drept nu devine operabil atita vreme cit sansele lor in fata vietii sint obstructionate prin faptul ca minoritatile nu vor putea obtine niciodata un vot majoritar care sa le protejeze interesele.

Iesirea din aceasta capcana se poate face doar prin universalizarea egalitatii intre etnoculturi care traiesc traditional pe acelasi teritoriu. Principiul trebuie, insa, sustinut de alte principii complementare pentru ca acesta sa fie fezabil in plan social. Atita vreme cit comunitatile etnoculturale se considera rivale, intre ele existind una dominanta, fiecare comunitate etnoculturala care nu-si poate asigura accesul la resurse prin votul majoritar va avea tendinte secesioniste si va prefera autonomia administrativa. Doar crearea unui cadru principial prin care diversitatea este cultivata ca valoare in sine si protejata politic va conduce la solidaritatea sociala prin care se asigura dreptatea etnoculturala. Astazi, poate, ni se pare halucinant ca o natiune majoritara sa fie pusa pe picior de egalitate cu o comunitate de citeva sute de mii de oameni, ni se pare halucinant ca administrarea politica sa se faca in asa fel incit cetatenii minoritari sa aiba aceleasi sanse, reale, in fata vietii cu cei majoritari. Ni se pare halucinant fiindca am invatat sa credem ca tirania votului majoritar este singura solutie democratica in relatiile sociale. Nu de mult am crezut ca unanimitatea ne asigura fericirea personala si stim cite decizii criminale s-au luat in numele acestei unanimitati si prin ce mijloace era asigurata.

E timpul ca proiectul iluminist sa fie impins cu un pas mai departe pe calea democratizarii. Cetatenii unui stat, indiferent de caracterul acestuia, nu pot fi egali in fata vietii decit atunci cind universalitatea egalitatii persoanei este asigurata de universalitatea egalitatii etnoculturale, cind votul majoritatii este amendat de un drept de veto al celor care sint neindreptatiti de acest vot, cind relatiile interetnice sint administrate conform principiului consensualitatii, pe baze strict contractuale, cind nu mai avem de-a face cu etnii concurente, ci cu etnii in competitie, cind nu mai avem de-a face cu popoare dominante si popoare dominate. Pina cind politicienii vor administra oamenii pe baza povestilor ideologice nascatoare de frustrari si conflicte, pina atunci e greu de crezut ca securea razboiului sa poata fi ingropata. Si Wittgenstein avea dreptate cind spunea ca problemele lumii sint probleme de limbaj. Cind un cuvint va avea aceeasi consistenta cu un simbol din relatiile matematice, mai ales pentru politicieni, ne putem astepta la o lume a pacii si prosperitatii.