Recentele discuţii despre subiectele
de la bacalaureat, care nu ţin seama de programa şcolară, nu
reprezintă altceva decît o acutizare periodică, repetată an
de an, a unei maladii cronice de care suferă o instituţie a cărei
prestaţie lasă de dorit nu de ieri-alaltăieri. O maladie ale cărei
simptome – corupţia şi competenţa discutabilă – îi
afectează pe elevi nu numai în momentele cruciale, ci şi în
activitatea şcolară cotidiană. Aprobarea cu prea multă (şi
dezinteresată?) indulgenţă, de către aceeaşi instituţie, a unor
manuale care nu ar fi trebuit să ajungă pe băncile elevilor,
combinată cu lipsa de discernămînt a unor profesori care au
optat pentru ele, în detrimentul propriilor elevi, i-a
determinat pe aceştia să migreze către şcoli cu standarde
didactice mai înalte. Urmările sînt cele deja bine
cunoscute: în timp ce unele şcoli abia fac faţă afluenţei
de elevi, altele sînt în pragul falimentului. Este un
dezechilibru care dovedeşte clar funcţionarea slabă a sistemului.
Sau, pentru a privi partea plină a paharului, este o dovadă că
organismul dă semne de însănătoşire, eliminînd
„toxinele“. Dar pentru ca vindecarea să fie deplină, este
necesar un tratament radical, ca acela propus de un fost ministru
(non-tăricean!): schimbarea întregii echipee de la SNEE,
jumătăţile de măsură rămînînd fără efect, după
cum s-a văzut de la un examen la altul.
Dacă în cazul subiectelor care
nu corespund programei, justiţia (minunata noastră justiţie,
căreia i s-a dus buhul!) îşi poate spune cuvîntul, în
alte cazuri, precum cel al subiectelor „obosite“ sau cel care i-a
făcut pe mulţi elevi să clacheze, trimiţîndu-i la
„intelectualul“ Ilie Moromete, din cauza incapacităţii
evaluatorilor de a formula clar şi concis o cerinţă – cine îşi
mai poate spune cuvîntul?
La fel de revoltătoare sînt
cazurile în care se remarcă o totală incompetenţă
profesională: de pildă, se cere identificarea unui adjectiv într-un
text în care singurul „suspect“ se convertise în
adverb, deducerea notelor definitorii ale sonetului pe baza unui text
care nu respectă definiţia clasică a acestuia sau încadrarea
într-un anumit număr de pagini, criteriu absolut irelevant în
cazul scrisului de mînă.
Cît despre incultura crasă,
etalată cu nonşalanţă de profesioniştii evaluării, face
mărturie un subiect de la bacalaureatul din 2004, care cerea
extragerea a patru elemente de cadru natural dintr-un text bacovian
intitulat (mai mult decît semnificativ?) Amurg antic. Greu de
ghicit ce înseamnă Antichitatea pentru autorii acestei
cerinţe, dar pentru un licean bine şcolit, ea ar trebui să însemne
umanism, adică interes exclusiv pentru om şi problemele sale,
prezentat într-un cadru fie vid, fie saturat de artefacte
(precum cel din textul bacovian, care justifică titlul), şi în
nici un caz alcătuit din elemente ţinînd de natură, pe care
abia romanticii o vor introduce în circuitul literar. Prin
urmare, cerinţa pusă candidaţilor desfiinţa unica raţiune a
sintagmei-titlu, contrazicînd şi ceea ce au învăţat
(sau ceea ce ar fi trebuit să înveţe) despre curentele
literare, în anii de liceu. Iată răspunsul oferit în
baremul de corectare, contravenind nu numai cunoştinţelor învăţate,
ci şi logicii elementare: havuzul, palatul mort, parc (nu pădure
virgină?), lac (care poate fi şi artificial!), statuile albe etc.
(eternul etc. după care, în cazul de faţă, nu mai era nimic
de adăugat).
Cerinţe confuze
Nici primul termen al sintagmei-titlu
nu pare să fi reţinut atenţia, deşi ecuaţia
amurg=crepuscul=moment incert (nici zi, nici noapte) este atît
de semnificativă pentru simbolism în general, dar mai ales
pentru universul poetic bacovian, amurgul fiind, ca şi toamna, alt
moment incert, nici vară, nici iarnă, o adevărată obsesie pentru
poet. Simpla enumerare a unor titluri face inutil orice comentariu:
Amurg (de şase ori), Amurg de toamnă, Amurg de iarnă, Amurg de
vară, Oh, amurguri!, Apus, Seară (de două ori), Serenadă.
Faptul că un titlu atît de bogat
în sugestii nu a spus nimic sensibilităţii evaluatorilor este
dovedit de inexistenţa unei cerinţe legate de comentarea lui, care
ar fi dovedit penibila gafă cu havuzul, palatul şi statuile văzute
ca daruri ale lui Dumnezeu din cer. În schimb, la un examen
ulterior, s-a cerut comentarea unui titlu de o dezarmantă
banalitate, în care nu era nimic de comentat şi care, pe
deasupra, nu purta nici cea mai vagă amprentă a personalităţii
autorului (Tudor Arghezi). Ce poţi să spui despre un titlu ca
Iubitei mele în afară de faptul că precizează destinatarul
unui text conceput în formă adresată? Această lipsă a
amprentei personalităţii poetului caracterizează nu numai titlul,
ci şi textul subiacent, evaluatorii părînd a căuta voit
texte nesemnificative pentru autorii respectivi. Texte în care
Arghezi nu este ARGHEZI, Eminescu nu este EMINESCU, de parcă toţi
poeţii ar fi o apă şi un pămînt. În schimb, dacă
studiul unei arte nu te ajută să recunoşti marii creatori, fie ei
scriitori, pictori, sculptori sau muzicieni, după stigmele
personalităţii încrustate în operă, înseamnă că
e doar pierdere de vreme. Iar pentru ca elevul să conştientizeze
această exigenţă, ar trebui ca orice comentariu de text la prima
vedere să înceapă cu recunoaşterea autorului după amprenta
stilistică relevată printr-un minimum de indici – formali sau
tematici – pentru care să se acorde un punctaj simbolic. Aceasta
l-ar obliga pe evaluator să aleagă numai texte semnificative, iar
pe elev – să înveţe cum trebuie citit un text valoros.
Ar mai fi un cuvînt de spus
despre terminologia folosită, care păcătuieşte fie prin inovaţii
neinspirate, fie prin confuzii inadmisibile. Locul inovaţiilor
terminologice de genul „rimă pereche“, în loc de rimă
împerecheată (oare cum s-ar numi, în acest jargon, rima
încrucişată sau cea îmbrăţişată?), nu este într-o
probă de evaluări, ci într-o revistă de specialitate, unde
inovaţia ar trebui susţinută şi prin argumente.
Mai gravă este, însă, confuzia
terminologică, întrucît ea este indusă şi celor puşi
să rezolve cerinţe în care altoiul şubred, sevă nouă ş.a.
(bacalaureatul din 2002) nu sînt „structuri sintactice“,
adică îmbinări de cuvinte, sintagme, ci... „structuri
lexicale“, adică îmbinări de unităţi cu care se operează
în lexicologie, dînd naştere cuvintelor derivate sau
compuse: rădăcină, prefix, sufix, element de compunere.
Tot de o confuzie pare a fi vorba şi
atunci cînd se cere identificarea derivatelor dintr-un text,
fără precizarea limitativă „autohtone“, confuzia vizînd,
de data aceasta, criteriile de clasificare a cuvintelor: locul de
formare (autohtone sau împrumutate) şi modul de formare
(derivare, compunere, conversiune, calc). Iar pentru această
confuzie plăteşte candidatul, depunctat pentru menţionarea unor
derivate împrumutate, deşi cerinţa nu interzicea în mod
explicit acest lucru.
Toate aceste observaţii pun sub semnul
întrebării competenţa evaluatorilor, care, supuşi la rîndul
lor unei evaluări exigente, s-ar putea să nu facă faţă. Or, prin
fisurile competenţei se poate strecura uşor corupţia (cazul
subiectelor vîndute în Piaţa Obor sau al manualelor
inacceptabile puse pe băncile elevilor). Numai o competenţă
ireproşabilă poate asigura o evaluare, la rîndul ei,
ireproşabilă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters