Evazioniştii

Autor: Ștefan STOICA | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Sîntem săraci şi, pe deasupra, fuduli şi nechibzuiţi în administrarea puţinului de care dispunem. Atunci cînd am avut şansa de a prinde ceva cheag, am irosit-o, risipind banii cu o inconştienţă voioasă. Am clamat o altă filozofie a cheltuirii banului public, ne-am angajat în faţa partenerilor şi a creditorilor externi să luptăm cu corupţia. Am construit, ideatic doar, un stat suplu, sprinten şi eficient, care să speculeze, abil, oportunităţile, să investească inteligent şi să aducă acasă banii europeni ce ni se cuvin. De toate promisiunile şi angajamentele s-a ales praful. Este un adevăr crud, demonstrabil cu cifre, singurele care contează. Restul sînt minciuni sau, în cel mai bun caz, adevăruri aproximative şi omisiuni vinovate, din care se construieşte eşecul pe termen lung.

Pofta bulimică a clientelei

Premierul-fantomă Boc a instalat borna care să marcheze începutul agoniei administrative şi bugetare la jumătatea anului 2007. Adică exact după ce predecesorul lui, liberalul Călin Popescu-Tăriceanu, i-a evacuat din Guvern pe foştii aliaţi democraţi. Şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks, a restabilit, involuntar, adevărul istoric. Aparatul funcţionăresc începuse să ia proporţii alarmante încă din 2006, pe cînd partidul domnului Boc se afla la guvernare. „Grasul“ purtat în state de firava economie privată şi pe care preşedintele îl supune, acum, la o cură draconică este, pînă la urmă, progenitura diformă a tuturor guvernelor, preocupate să satisfacă pofta bulimică a clientelei. Am mai înţeles, apoi, din explicaţiile prezidenţiale, că toamna electorală 2008 a reprezentat un maxim al risipei de fonduri publice, în principal pe pomeni electorale, risipă imputabilă, fireşte, tot liberalilor. Prin comparaţie, campania prezidenţială din 2009, organizată de PD-L – rămas, ca din întîmplare, unic vistiernic – a fost un reper de decenţă şi austeritate cvasimonahală.

Politicienii nu se dezic şi se comportă, pe marginea prăpastiei, aşa cum ne-am fi aşteptat. Conflictele dintre bandele ideologice s-au reluat cu patos şi intensitate sporite. Preşedintele şi al său PD-L îi împroaşcă cu noroiul culpei pe liberali, punînd în paranteză un an şi jumătate de gestiune proprie, frauduloasă, nonreformistă şi neputincioasă în faţa crizei şi a recesiunii. Ţîfnos, PNL-ul domnului Antonescu apără, cu o energie demnă de o cauză mai bună, cele 7-8 procente record ale unei creşteri economice ce s-a dovedit nesănătoasă, una în care consumul a fost rege, iar investiţiile publice, cenuşăreasa. Şi mai e ceva de spus despre partidul care persistă în iluzia că este singurul reprezentant legitim al Dreptei. PNL putea fi acum într-o poziţie privilegiată, dacă liderul său se ţinea de cuvînt şi alcătuia acel guvern din umbră, pe care să-l gardeze cu un program alternativ anticriză. În loc de asta, Antonescu a ales aceeaşi neproductivă retorică belicoasă, în speranţa că discursul anti-Cotroceni şi anti-Guvern va apăra cu succes „cuceririle“ economice ale mandatului 2005-2008 sau va face uitat gestul populist-stîngist al majorării nediferenţiate a pensiilor. În sfîrşit, PSD speră că va profita de conjunctură pentru a strînge posibilele roade electorale ale confruntării dintre Guvern şi armata pauperizată a bugetarilor şi a pensionarilor. Partidul care a perpetuat o logică asistenţială, căreia o bună parte dintre concetăţeni i-au rămas captivi, inventatorul aristocraţiei corupte de partid şi promotorul pomenilor electorale pretinde impunitate şi acuză, patetic, genocidul social pus la cale de preşedinte.

Binele comun sau binele partidului?

Pe de altă parte, adulatorii îi ridică osanale celui consacrat, chipurile, odată cu aceste măsuri radicale, drept liderul maxim al Dreptei. Guvernul socialist al Greciei a fost nevoit, totuşi, să adopte cam acelaşi gen de măsuri nepopulare, ceea ce arată că reţeta evitării falimentului este tehnică şi nu are culoare ideologică. Pentru FMI nici nu conta calea aleasă. Important este rezultatul – un deficit ţinut sub control. Nota bene – dacă acest program dureros eşuează, se trece la planul B, care prevede majorarea TVA-ului şi a cotei unice. Faptul că s-a optat pentru amputări ale salariilor, ale pensiilor şi subvenţiilor ca primă soluţie este rezultatul unui calcul contabilicesc şi nu al rezistenţei doctrinare eroice de care ar fi dat dovadă Băsescu. Un calcul care a impus, de altfel, impozitarea bonurilor de masă şi a dobînzilor bancare, măsuri care anunţă, practic, intrarea pe palierul următor al procedurii de avarie.

„La bine şi la greu“, suna un slogan pedelist. Preşedintele face, acum, apel la solidaritate. La greu, pentru că la bine a fost mai mereu doar cu partidul şi clienţii acestuia – mogulii frecventabili şi utili – împotriva celorlalţi. Iar la orele clandestine de învăţămînt practic şi ideologic, preşedintele le dă poveţe ciracilor despre cum pot acţiona pentru a profita singuri, la alegerile din 2012, de un eventual succes în lupta cu criza. Binele comun sau binele partidului? Din această dilemă, evazioniştii adevărului – fie ei la putere, fie în opoziţie – cu greu pot ieşi.