OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Forrest Gump (1994), filmul lui Robert Zemeckis (regizor, printre altele, al filmelor Romancing the Stone –1984, Who Framed Roger Rabbit – 1988, Back to the Future, II, III – 1989 şi 1990, Contact – 1997, The Polar Express – 2004), începe cu un fulg, alb, care se plimbă peste toate şi sfîrşeşte în cartea lui Forrest (Tom Hanks). Cartea are drept primă pagină o ilustraţie cu cer albastru-senin vîrstat de nori, similar celui adevărat, pe fundalul căruia zboară la început. Faptul că eroul prinde fulgul (fără să facă vreun efort, acesta îi pică drept în mînă…) şi că îl aşază, cuminte, în cutiuţa lui pare să fie un gest de stăpînire a destinului, deşi, pe parcursul întregului film, ai senzaţia că destinul este cel ce îl stăpîneşte pe Forrest, semiidiotul cu IQ 75, care trăieşte momente esenţiale ale istoriei americane… Forrest apucă de-a dreptul fulgul: e un gest direct, diferit de cel al lui Ricky Fitts din American Beauty, care doar imortalizează într-un film zborul, asemănător, al unei pungi de plastic albe, cel mai frumos lucru de pe lume… Numai că, pînă şi între fulg şi pungă e o diferenţă considerabilă: cel dintîi e natural, cea de-a doua, produsă de oameni... Numai Forrest Gump, inocentul pînă în pînzele albe, posesorul unei moralităţi solide, fără pată, poate căpăta o ofrandă a naturii; Ricky Fitts, şi el inocent, dar, totuşi, vînzător şi consumator de droguri, şi voyeur, nu este decît surogatul acestuia. De altfel, Forrest Gump este eroul care rezistă societăţii americane, cu toate schimbările şi şocurile ei, din anii ’50 pînă în anii ’80. Nu numai că rezistă, dar este şi apreciat, valorizat de aceasta: devine, ce-i drept, fără să-şi dorească, un erou. Forrest împlineşte, fără să vrea, „visul american“ pe care personajele din American Beauty sau din Falling Down îl ratează, îl contestă şi ajung să-l urască, simţindu-i inconsistenţa.

 

Tot mama e cea care i-a inoculat lui Forrest deja faimoasa teorie a cutiei cu bomboane: viaţa e precum o asemenea cutie – nu ştii niciodată ce o să-ţi pice... Şi care i-a explicat că nu e diferit de ceilalţi şi că miracole se pot întîmpla în fiecare zi. Înarmat cu această filozofie a „anormalităţii normale“, sau dulci, sau posibile, Forrest merge mai departe fără să-şi pună prea multe întrebări. Se poate specula pe ideea importanţei şi a influenţei backgroundului familial: în cazul lui Forrest, prezenţa unei mame pozitive şi încurajatoare a fost salvatoare; în cel al lui Jenny (Robin Wright Penn), ghinionul unui tată abuziv a pierdut-o, făcînd-o să fie mereu on the run şi aproape fără putinţă de întoarcere (ca şi în cazul eroilor din Falling down şi din American Beauty, moartea este singura posibilă rezolvare...). Jenny, eroina înzestrată, aparent, cu toate atuurile (frumuseţe, inteligenţă, talent...), nu face faţă epocii capricioase şi crude. Forrest, eroul fără nici unul dintre atuurile de mai sus, nu numai că rezistă Războiului din Vietnam şi urmărilor sale, evoluţiilor ideologice şi rasiste din societatea americană, ci trece prin toate neschimbat (în ochii lui) şi erou (în ochii altora).

 

Prezenţa lui în multe dintre momentele-cheie ale istoriei americane din anii ’50-’80 (Tom Hanks a fost inserat prin tehnici digitale specializate în imaginile de arhivă ale epocii, filmul luînd, de altfel, şi un Oscar pentru efecte vizuale speciale...) este firească şi ...umană: Elvis e un chiriaş al mamei lui Forrest, care îşi inventează paşii speciali învăţîndu-l pe acesta să danseze; cînd îl întîlneşte pe preşedintele Kennedy, singura replică pe care Forrest o poate spune, pentru că băuse o mulţime de sucuri, este „I got to pee“; John Lennon, cu care e invitat într-o emisiune TV înainte ca acesta să fie împuşcat, e inspirat de Forrest pentru cuvintele din Imagine... Acestea sînt doar cîteva exemple. Atitudinea lui Forrest în Războiul din Vietnam depăşeşte însă sfera strict amorală în care eroul părea circumscris la început. Dacă el aleargă pentru că Jenny pur şi simplu îi spune să alerge ca să scape de agresori, nu la fel se întîmplă în Vietnam: îi salvează pe toţi din grupa lor căutîndu-l pe prietenul său, Bubba, dar şi pentru că nu poate rămîne indiferent la strigătele lor de ajutor. Dintr-un vid moral începe să se contureze un profil: simplist, dar existent – Forrest se dovedeşte capabil de principii morale, cum ar fi acela de nu încălca niciodată o promisiune. Şi de sentimente: prieteniile lui rămîn pe tot parcursul vieţii. Şi la fel, relaţia de iubire: Forrest e capabil să o iubească pe Jenny toată viaţa, necondiţionat şi fără să aştepte mare lucru în schimb. Dintr-un idiot al satului, dintr-un erou caracterizat prin... nimic, Forrrest ajunge un erou de o anumită nobleţe morală. Coeficientul său redus de inteligenţă îl ajută să suporte fără îndoieli „visul american“. Concluzia pare a fi un hibrid suportabil: toate pot trece peste tine, dacă eşti neclintit în principiile tale fixe, dar juste; o inteligenţă scăzută poate fi de ajutor să nu faci mare caz...